Avortul, eutanasia, clonarea, “human enhancement”, până și “self-injuring”, etc., acestea sunt doar câteva dintre jucăriile periculoase cu care ne jucăm în plcitisitoarele noastre vremuri. Și, asemenea copiilor, aceste jucării sunt motive de dispută. Discuțiile aprinse pe marginea acestor teme ne duc întotdeauna în miezul etichetelor, a instrumentarului lingvistic și a potențelor hermeneutice pe care le folosim fiecare. Când “fiecare are o lume prin limbă”, atunci fiecare vrea să vorbeasacă “pre limba lui”! Tocmai de aceea e binevenită o discuție în jurul termenului de responsabilitate.

Moștenind imposibilitatea eticii, ca efect al “genealogiei” lui Nietzsche, elitele intelectuale boeme din timpurile noastre au expediat valoarea responsabilității în unghiul stingher al paradoxalei problematici a “eticii” unei etici. Relativismul moral și imposibilitatea etică au devenit noile coordonate valorice, efectele fiind cât se poate de vizibile în praxisul social. Aflată în fața dificultății problemelor etice, mintea postmodernă a sucombat de cele mai multe ori în pura negație, așa cum a observat Merleau-Ponty:

From the simple fact that I make of morality a problem, you conclude that I deny it. (Maurice Merleau-Ponty, The Primacy of Perception, ed. James M. Edie, trans. William Cobb, Evanston, Ill., Northwestern University Press, 1964, p. 30.)

Păstrând validitatea problematiicii responsabilității dar și supunându-ne exigențelor postmoderne de reconstrucție a sensurilor printr-un efort de emigrare istorică, recomand ca benefic și util efortul de a cuprinde teritoriul vast al semnificațiilor responsabilității de la Aristotel și până la Derrida. Actul lecturării în sine nu ne va face mai buni, nicidecum mai deștepți. Filosofia în sine rămâne valoroasă nu în trasarea unor opțiuni de alegere, ci în “articularea situațiilor de alegere” (J. L. Nancy). Poate că astfel vom conștientiza și mai bine fragilitatea  umanității noastre și vom căuta resurse reale, nicidecum surogatele egologiei, care să ne “îmbunătățească” condiția umană.

O bună călăuză în această aventură istorico-filosofică este François Raffoul, profesor de filosofie la Lousiana State University, autorul volumului The Origins of Responsibility (Indiana University Press, 2010).

Iată cuprinsul cărții:

Acknowledgments
Introduction: The Origins of Responsibility
1. Aristotle and What Is “Up to Us”: Responsibility as Voluntariness
2. Responsibility as Absolute Spontaneity: Kant and Transcendental Freedom
3. The Genealogy of Responsibility: Nietzsche’s Deconstruction of Accountability
4. The Paradoxical Paroxysm of Responsibility: Sartre’s Hyperbolic Responsibility
5. For The Other: Levinas’ Reversal of Responsibility
6. Heidegger’s Originary Ethics
7. Heidegger and the Ontological Origins of Responsibility
8. Derrida and the Impossible Origins of Responsibility
Conclusion: The Future of Responsibility: The Impossible and the Event

Un lucru interesant pe care îl observă autorul este acela că etica nu trebuie separată, decuplată, de soclul unei ontologii. Ea este parte a unei concepții/viziuni asupra lumii. De exemplu, pentru Sartre etica e o caracteristică a existenței care, în lipsa esenței, se autolegitimează și are astfel libertate radicală (“inflație hiperbolică a responsabilității”). Heidegger, întrebat de ce nu a scris nimic despre etică în ontologia sa fundamentală, a răspuns că de fapt gândirea ființei a fost la origine o etică. Într-un anumit sens, ontologia la Heidegger este o etică.

Originea responsabilității este de fapt o expresie preluată din Genealogia moralei a lui Nietzsche. Cât îl privește pe Nietzsche, acesta are parte de o frumoasă cosmetizare (a la Vattimo).  De altfel întreg capitolul 3 e o interpretare fotogenică a lui Nietzsche. Genealogia moralei nu trebuie văzută ca o negare a valorii eticii, a responsabilității în special. Dimpotrivă:

Hence the sense of Nietzsche’s genealogy of morals as a return to its actual basis in life itself, so as to reveal the material, historical, ‘human, all-too-human’ origins of ethics andvalues, as opposed to some ideal provenance. Through his dismantling of the tradition of responsibility (as we will see, essentially a critique of the identification of responsibility with accountability), Nietzsche actually calls for a reevaluation of our ways of evaluating, namely for a life affirming ethics which is signaled in his philosophy by the ‘overman’ and ‘joyful wisdom.’ His deconstructive genealogy of responsibility and its fundamental concepts (causality, agency, will, subjectivity) opens the way for a re-elaboration of the senses of responsibility, and will allow for its phenomenological origins to be revealed. (p. 4)

Asta dovedește  încă o dată cât de puțin și deformat a înțeles Nietzsche creștinismul! Iar cu privire la “știința voioasă” și mitologia “supraomului” descătușat de lanțurile divinității, e suficient să survolăm nu ecranele, ci pe cei care privesc la ele. Când lecturăm fără patimă ideologică statisticile cu privire la incidențele patologiilor la tineri, vom avea un motiv suplimentar de a deconstrui deconstrucția, de a deschide deschisul, de a demantela și răsturna ceea ce e răsturnat (ca să folosim instrumentarul lui Derrida).

Totodată, autorul nu aduce nimic nou atunci când argumentează că etica trebuie scoasă din matricea de gândire a filosofiei subiectului (ce ținea de o ontologie a “gândirii tari”) și cuplată cu filosofia evenimentului (a unei ontologii slabe, lichefiate). Autorul găsește patru teme ale interpretării tradiționale ale responsabilității:

1. credința că omul este un subiect sau agent (moral)

2. subiectul este un agent voluntar

3. legătura cauzalității dintre acțiune și responsabilitate

4. asumpția că cel responsabil este un subiect rațional.

Pentru că tătucul postmodernității noastre (Fr. Nietzsche) ne-a învățat că libertatea, conștiința, responsabilitatea, liberul arbitru sunt construcții și iluzii, atunci nu ar trebui să mai construim minciuni în jurul acestor metafore. Responsabilitatea e înțeleasă acum nu ca o decizie voluntară și rațională (filiera aristotelică), inițiativă a subiectului autonom, care se constituie ca bază a imputabilității (filieră kantiană), ci mai degrabă un răspuns (filiera levinasiană). Responsabilitatea trebuie înțeleasă în termenii săi inițiali, respondere însemnând în latină răspuns.

Găsesc absolut necesară și benefică analiza filosofiei lui E. Levinas. Responsabilitatea nu înseamnă analiza rece și decizia subiectului-agentului rațional, ci devoțiunea față de fragilitatea și mortalitatea celuilalt. Dimensiunea alterității biblice repusă în termeni filosofici! Levinas ne invită la refugiul din fața universalismului și totalitarismului filosofic, al ontologiei clasice și a egologiei sale și să ne odihnim în tihnă, descoperind fața altuia, a celuilalt (vom vedea cu o altă ocazie cum moștenirea filosofiei lui Levinas a fost crunt pervetită de multiculturalismul și poliția corectitudinii politice de astăzi).

The irreducible and ultimate experience of relationship appears to me in fact to be …not in synthesis, but in the face to face of humans, in sociality, in its moral signification… First philosophy is an ethics (Emmanuel Levinas, Ethics and Infinity, Duquesne University Press, Pittsburgh, 1985, p.77, apud. The Origins of Responsibility, p. 169).

Remarc minuțioasa analiză a grijii față de exterioritate și a facticității la Heidegger, a răspunsului adecvat sau nu în fața evenimentelor care irump în realitatea existenței noastre finite. “Etica aporetică” a lui Derrida este descrisă prin slăbiciunea aporiilor legilor (legea fără lege), a deciziilor fără cunoștință de cauză sau dincolo de ea (datoria dincolo de datorie), ca o ospitalitate, angajarea față de eveniment, improbabil, singular, dar fiind cel care se produce și nu este controlat.

Pentru că absența orizontului este condiția de posibilitate a evenimentului, atunci este refuzată ca inadecvată orice încercare de a stabili granițele predictibile a ceea ce ar trebui să fie definit ca responsabilitate.  De altfel lecția lui Derrida, cel care a fost în război cu sine însuși, e cât se poate de clară: idolatrizând șansa, nedeterminatul, apariția evenimentului,  el a ratat șansa de Apprendre à vivre, enfin. 

Văd în această negație postmodernă de a crede în normele morale un refuz al soteriologiilor laice, o trezire la realitatea crudă neputinței proiectelor filosofiei de a construi o societate mai bună prin remodelarea unui om mai bun.

Ideea e că, aparent, nu se pune nimic în loc. Fără un schelet ideatic, valori și norme/prescripții, întreg corpul social se dezintegrează.

Totuși, avem acum de a face cu modelul serialității  noilor alegeri pe considerente estetice: pentru că e original, autentic, cool, awesome, etc. Experimentalul schizofreniei juvenile și vizualul imprimat pe retină fac astăzi ca nervul etic să zvâcnească dincolo de animalitatea noastră bine îndopată. Preferința recentă pentru o soteriologie laică de factură estetică va fi comentată cu o altă ocazie. Însă negația problemei nu e o alegere “smart” (ca să folosesc un parazit verbal al timpurilor noastre hipermoderne), nu face ca problematica eticii să dispară. Aceasta este intrinsec lipită de modalitatea nostră de gândire și de experiență.

Într-adevăr, suntem contemporani cu ceea ce aș numi de-structurarea subiectului cunoscător. Plug or un-plug your mind! Nu trebuie să fii un paranoic și susținător al teoriilor conspiraționiste ca să constați că elitele minoritate care formează birocrația politico-economico-mediatică își pot permite structurile raționalității reci, calculează posibilități, variante clar determinate, restrângând la minimul posibil jocul probabilistic, evenimentul necontrolat. Ceilalți, noi, consumatorii, suntem invitați la o caldă aplatizare a subiectului în mareea continuă a atributelor modei vremii, etichetate stilistic cu fascinațiile happeningului.

Doar o aneantizare a ceea ce numim “conștiință” (sunt din ce în ce mai răspândite tehnicile de alterare a conștiinței), o dresare a ei (o educare prin ideea că ea a fost educată înainte de actul eliberator al antropologiei și pshihanalizei culturale), doar astfel se poate extrage nervul care ne face să tresărim și să ne gândim la dilemele morale. Un 1984 al educației comuniste, o educație coercitivă,  ca o carapace care dorea să se metamorfozeze cu structura internă, e înlocuită acum de un 1984 mai fin dar și mai pervers,  dulceag,  unul al lichefierii structurii verticale (secularismul/fundamentalismul ateu atroce), al nivelării orizontale (în vastul orizont al producțiilor culturale, diversitatea imensă e un bun camuflaj pentru uniformizarea valorică) și al modificării organice (jocurile demiurgice ale biotehnologiei, suveran supravegheate de o filosofie a narcisismului biologic, a jocului cu potențialitatea maximă dar unidirecțională).

Suntem prea aproape de viitor ca să îi vedem întregul corp, dar îi palpăm deja câteva organe interne fundamentale. Un lucru e cert: când omul nu va mai avea niciun simț moral, atunci ori el va fi ajuns “ca Dumnezeu”, ori el nu va mai fi deloc, eventual doar o clonă programabilă. E ciudat jocul (prea crud ca să fie doar virtual) în care bogăția pluralităților de alegere se îngustează implacabil, în cele din urmă, în blocajul unei condiționări care ne depășește. Alegerea acestui joc  nu o vom imputa nimănui, decât doar nouă…