Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Tabú-ul toleranței

    Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc! (Matt. 5:44)

    De prea multe ori lucrurile despre care vorbim cel mai mult sunt și cele pe care le înțelegem cel mai puțin. Acest pervers apofatism al abundenței discursive este cât se poate de vizibil în istoria teologiei și a filosofiei așa încât nici  nu e de mirare că pozitivismul experienței religioase/evidențelor intelectului/simțurilor s-a transformat în apofatismul postmodern al tăcerii/modalităților indiferente ale multi-universurilor. Vremurile când puteam vorbi mult despre Dumnezeu au trecut în uitare, acum e vremea altui idol, cel toleranței ca evidență a progresului, a superiorității morale în fața unei alterități pe care, chipurile, o înțelegi, accepți și integrezi în cercul semnificațiilor vieții.

    Concurența globală cu care fiecare, de la copilul de grădiniță până la Miss Univers, politicianul de la TV sau cel de la catedra de socio-umane, se străduie să joace cât mai bine dramaturgia socială a rostirii crezului toleranței mă face să cred că suntem într-o acerbă concurență a celor care rostesc în cor ieșirea din spiritul concurenței de sine. Așa discursul toleranței se transformă într-o  hiperbolică inflație a celuilalt ca terapie isterică a unui sine negăsit, ros de angoase și vinovății. Ori eu cred că toleranța ar trebui să fie un semn al celebrării celuilalt, nu o cedare tremurândă a șantajului celuilalt, ar trebui să fie o evidență a tăriei de caracter, nicidecum o autoflagerare de sine. Toleranța nu este o problemă de act în sine cât de atitudine care determină actul (de aici și imposibilitatea etică a constrângerii ei printr-un act legislativ exterior). Ori aici modernitatea târzie și-a tăiat exact acele resorturi care ar fi dat consistență toleranței ca mijloc de coabitare a pluralității (transcendent, conștiință, principii etice obiective). În lipsa acestora, ceea ce avem acum este un tabú al toleranței și un teatru al ipocriziei!

    Să fim seriosi/realiști: ”toleranța” este azi un lipici semiotic, un vehicul simbolic, un artificiu retoric care parazitează alteritatea: ”ești tolerant dacă spui/crezi/afirmi ce spun eu!” Toleranța este una dintre ultimele virtuți creștine care s-a secularizat și, ca orice act al dramaturgiei ipocriziei postmoderne, musai trebuie întors oedipian împotriva propriului părinte.

    Un om tolerant își cere iertare, nicidecum nu dă cu pumnul! Un om tolerant poate rămâne ferm în convingerile sale dar nu-și afirmă mândria, nu-ți fluieră în ureche, nu caută ostentativ să se afișeze, este deschis posibilității de a fi greșit, dă dovadă de smerenie tocmai ca act de acceptare a demnității celuilalt. Ori găsesc interesant că aceste calități lipsesc tocmai celor care se auto-declară apostoli și învățători ai toleranței!

    Spiritul adevăratei toleranțe este străin de impunere, violență, reclamare cu amenințare, etichetare grabită și definitivă, nu se auto-justifică și nicidecum nu este mândră de sine. Și nici nu-i face semne indecente celui diferit! Asta pentru ca toleranța este de fapt o formă de dependență de transcendent și a dreptății care trece dincolo de înțelegerea limitată pe care o avem unii față de alții. Toleranța este și o formă a dragostei, iar dragostea nu se mândrește ci poate să ierte, să sufere, să creadă nu în fatalism și “born this way” ci să înoiască ceea ce era stricat. Așa cum toleranța ipocrită este dinamică în propria băltire, entropie, adevarata toleranță este dinamica care transformă viciosul într-un sfânt, sau cel puțin într-un om mai bun.

    Teatrul ipocriziei toleranței este cât se poate de evident atunci când un adversar cade, greșește, eșuează. Cum poți fi tolerant când te bucuri de căderea celuilalt, treci nepăsător, afundându-l chiar mai tare în viciu prin indiferență, voce superioară, satisfacție a eșecului, verdict implacabil, fără să ai milă, să îi spui și să faci ce trebuie spre recuperare? Căderea sfinților, bucuria nebunilor! Mă tot uit la reacțiile unor oameni ce ”se luptă” pentru toleranță, moderație, respect față de alteritate, iubirea celui căzut, non-violență, restaurare relațională, etc, și le văd ușurința împroșcării etichetelor ”fundamentalist”, ”taliban”, ”fanatic”, etc., vocea gravă a verdictelor definitive, mișcările spasmodice de separare violentară. Dacă ești plin de dragoste, de unde atâta savurare cinică și distantă a căderii umane? Unde este mâna întinsă a lui Isus către victima adusă în piața publică spre a fi linșată cu pietre? Nu cumva marea noutate a creștinismului este dragostea care oferă șansă oricărui păcătos spre a deveni un sfânt? Aici este cu adevărat puterea toleranței! În ultimă instanță Dumnezeu este modelul toleranței în judecată – ne suportă încă pe pământul ăsta cu toate răutățile noastre – cât și în mântuire – prin modelarea unui altfel de comportament, atitudini a inimii, viziuni referitoare la dinamica vieții umane – ”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc!” (Matt. 5:44)

    Toleranța este imposibilă când este folosită doar pentru impunerea interesului de grup/trib. Atunci ea va opera cu discriminări, cu recuperea unor nedreptăți istorice prin producerea altora.

    Isus Hristos depășește această mentalitate ”noi” versus ”ceilalți”. Dar pentru asta El nu ne oferă un discurs de Miss Universe al dragostei care sparge toate barierile și polarizările (așa cum sofiștii progresiști fac). El operează cu o realitate incomfortabilă și dureroasă: noi toți suntem vinovați, cu prejudecăți, violenți, buni de blamat și judecat. Ironic, Isus respinge categoric mișcarea decepțională fariseică postmodernă a auto-justificării neprihănirii ”Pride/Spread love”: ”Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14)

    Când cineva vine să ofere ”dragostea” fără să accepte mai întâi realitatea că el este vrednic de vină și judecat pentru putrefacția și durerea lumii, atunci acea persoană nu vinde decât un paleativ, un simplu anestezic, un surogat, nicidecum leac care să vindece.

    Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși:

    Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă. (Ioan 12:24) (Exorcismul social postmodern)

    14591710_10154574915104609_8656467862090472570_n

    PS.

    O sa mai treacă ceva timp până când oftica junilor din România pe ”fanaticii religioși” și a lor putere va trece ca să vadă cât de amăgitoare a fost investiția de naivitate si prostie în ”apostolii toleranței, acceptării și deschiderii”, dovediți după ceva timp la fel de fanatici și setoși de putere ca cei pe care le-au făcut vânt de la butoanele puterii, împletindu-se între timp cu puterea și exercitînd-o discreționar, cenzurând, rupând destine, sufocând și controlând. Vor descoperi astfel că toleranța are culoarea cerului. Când e înșfăcată în mâinile noastre, folosită ca pretex pentru ”revoluțiile” orgoliului nostru de grup, atunci ea capătă culoarea sângelui, a ruperii Cain-ice de celălalt doar pentru a impune propria discriminare, putere și pofte bolnăvicioase…

  • Exorcismul social postmodern

    “We find comfort among those who agree with us – growth among those who don’t.” (Frank Clark)

    Suntem foarte ocupați .. să ne protejăm prejudecățile!

    Exorcismul social nu este doar o activitate paranoică a “Evului Mediu Întunecat”, ci și o afacere postmodernă, una care este chiar mai eficace decât cea medievală datorită instrumentelor mass-mediei/propagandei pe care le avem acum. Ceea ce studiem noi acum ca fiind exorcismul social comunist și fascist, alții vor studia pe propriile noastre prejudecăți și favoritisme iraționale, cîteva exemple recente fiind controversa Brexit, alegerile prezidențiale din SUA din 2016, războiul cultural dintre conservatorism și progresism. (Această mentalitate ”noi” versus ”ei” ne ține captivi mecanismului de favorizare a propriilor prejudecăți și stereotipuri ca fiind credințe care se auto-împlinesc – a se vedea paradigma grupului minimal  – the minimal group paradigm – a lui Henri Tajfel.)

    ingroup-outgroup

    Una dintre ironiile istoriei este modul atât de ușor în care aceasta schimbă etichetele ”noi” versus ”ceilalți”, ”victime” versus ”călăi/oprimanți”, ”revoluționari” și ”reacționari”, păstrând însă același mecanism de etichetare de grup și favoritism al prejudecăților. Să luăm un exemplu recent: arătarea pumnului de către un conservator ar fi considerat un sacrilegiu, un act homofobic și dizgrațios, pe când ”pumnul revoluționar” socialist transmite  un ”puternic mesaj social” iar pumnul lui  Robert de Niro sau al  Papei Francisc sunt valorificate ca fiind cool, un happening estetic și chiar o datorie morală!

    În ultimii ani am studiat destul de atent  cum tinerii evanghelici români sunt seduși de schimbarea bagajului generațional cu prejudecățile și etichetele părinților și ale liderilor din bisericile lor, ca un exercițiu terapeutic de căutare a propriei identități. Din păcate ceea ce tocmai blamează la generația părinților lor moștenesc în reflexele lor și valorifică ca noua virtute, abonându-se la noile și comfortabilele prejudecăți ale vremii. Nu prea multă speranță pentru viitor! ….

    Armed neutrality makes it much easier to detect hypocrisy. (Criss Jami)

    Există o cale mai bună!

    În Luca 18 Isus spune o întâmplare cu un fariseu și un vameș:

    A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi.

     „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu şi altul, vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’ Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’

     Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:9-14)

    Oamenii care judecă propria neprihănire vor fi prizonieri mentalității ”noi” versus ”ei”. Dar atenție, nu întodeauna este  vorba despre ”oamenii religioși” ca fiind ”fariseii ipocriți” iar ”păcătoșii mândri de păcatul lor” ca fiind ”umilii și oneștii vameși”. Așa cum am spus mai înainte, în zilele noastre ”vicioșii guralivi și mândri” sunt cei care controlează inchiziția morală a zilei iar oamenii religioși (în special creștinii)/conservatorii sunt cei ținuți la distanță pentru ”păcatele lor”.

    Isus Hristos depășește această mentalitate ”noi” versus ”ceilalți”. Dar pentru asta El nu ne oferă un discurs de Miss Universe al dragostei care sparge toate barierile și polarizările (așa cum sofiștii progresiști fac). El operează cu o realitate incomfortabilă și dureroasă: noi toți suntem vinovați, cu prejudecăți, violenți, buni de blamat și judecat. Ironic, Isus respinge categoric mișcarea decepțională fariseică postmodernă a auto-justificării neprihănirii ”Pride/Spread love”: ”Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14) Când cineva vine să ofere ”dragostea” fără să accepte mai întâi realitatea că el este vrednic de vină și judecat pentru putrefacția și durerea lumii, atunci acea persoană nu vinde decât un paleativ, un simplu anestezic, un surogat, nicidecum leac care să vindece.

    Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși:

    Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă. (Ioan 12:24)

  • The Postmodern Social Exorcism

    “We find comfort among those who agree with us – growth among those who don’t.” (Frank Clark)

    We are extremely busy … keeping our biases alive!

    The Social Exorcism is not a “Dark Middle Age” paranoid activity, but a postmodern business as well, even a more effective one, considering the powerful mass-media/propaganda tools. What we are studying now on Fascist and Communist social exorcism, others will study on our own group biases/irrational group favouritism e.g. the Brexit controversy, the 2016 US elections, the conservative-progressive cultural war, etc. (The “us” vs. “them” mentality keeps us captive to favour our own biases and stereotypes as self- fulfilling beliefs – see the minimal group paradigm by Henri Tajfel).

    ingroup-outgroup

    One of the history’s ironies is how easily change the labels of “us” vs. “them”, of “victims” and “executioners”, of those who are “revolutionaries” and “reactionaries”, keeping in place the same mechanism of group labelling and bias favouritism. Showing a “conservative fist” is a sacrilege and considered a homophobic and disgraceful act, while a “revolutionary/socialist” fist is a powerful message and Robert de Niro’s or Pope Francisc’s punch are valued as being cool, an aesthetic happening and a moral duty!  In the last few years I have studied a lot about how young Romanian Evangelicals are seduced to change the generational baggage, labels and biases they discover to their parents/church leaders, as a therapeutic exercise to claim their own identity. Unfortunately, what they blame to their parents’ generation is intrinsically inherited and put in value as a new virtue (subscribing to the new and fashionable biases). Not too much hope for the future! …

    Armed neutrality makes it much easier to detect hypocrisy. (Criss Jami)

    There is a better way! 

    Jesus tells a story in Luke 18 about a Pharisee and a tax collector.

    To some who were confident of their own righteousness and looked down on everyone else, Jesus told this parable:

    “Two men went up to the temple to pray, one a Pharisee and the other a tax collector.  The Pharisee stood by himself and prayed: ‘God, I thank you that I am not like other people—robbers, evildoers, adulterers—or even like this tax collector.  I fast twice a week and give a tenth of all I get.’ “But the tax collector stood at a distance. He would not even look up to heaven, but beat his breast and said, ‘God, have mercy on me, a sinner.’

    “I tell you that this man, rather than the other, went home justified before God. For all those who exalt themselves will be humbled, and those who humble themselves will be exalted.” (Luke 18:9-14, NIV)

    Judgemental people take on an ‘us vs. them’ mentality. And not everytime it’s about “religious people” being “the hypocritical Pharisee” and “vicious” people being the “humble and honest tax collector”. As I said above, nowadays “the proud sinners” are those in charge with Moral Inquisition and religious (especially Christians)/Conservatives are those kept at the distance for their sins. 

    Jesus Christ transcends this “us” vs. “them” mentality. He is not offering a Miss Universe type discourse of universal love that dissipate all barriers and polarisation (as many progressive sophists do), but instead He is operating with a painful and uncomfortable reality: we are all guilty, biased, violent, worthy to be blamed. Ironically, Jesus does not praise the Pride/Share love! self-deceiving  and self-justified movement at all: For all those who exalt themselves will be humbled, and those who humble themselves will be exalted (Luke 18:14). When someone is offering “love” without accepting the fact he is one of those who are worthy to be blamed for our world’s disorders and pain, then he is selling just another painkiller, a surrogate, but not medicine to cure.

    Our sociopsychological  disease of “us” vs. “them” is a reminiscence of a violent tribalism and no matter how “evolved” and “civilised” we think we are, we have it engraved in our brain and in our social relations. To project this problem to one sort of public, a convenient one, is not a solution, but a prolonged disease. The only solution I see effective here is the way Christ showed us: to humble ourselves, to repent for our moral status, our kitch love we poison our brain and just abandon ourselves into the arms of the God who makes His sun rise on evil and good and He sends rain on righteous and unrighteous:

    Very truly I tell you, unless a kernel of wheat falls to the ground and dies, it remains only a single seed. But if it dies, it produces many seeds. (John 12:24)

  • Ultimul hit al The Beatles: Donald Trump

    Lăsaţi-mă să scriu cântecele unui popor şi nu-mi pasă cine îi scrie legile (Andrew Fletcher)

    Saltimbacul iese din tablou/ecran

    La prima vedere aș spune că lumea și-a recăpătat bunul simț odată cu respingerea unui personaj grobian, cu lipsă de caracter, egocentric, mincinos și violent așa cum este un Donald Trump.

    Însă la o privire puțin mai distantă de pasiunile politice, aș putea spune că de fapt asistăm la o formă de devorare auto-fagă a postmodernismului. Ca orice epocă în decadență, vremurile noastre își canibalizează vlăstarele pe tonuri isterico-melancolice.

    Dacă până și un ziar ”progresist” ca The Washington Times (Donald Trump –  Postmodern Candidate) îl așează pe Donald Trump în categoria celor care se vor fără de categorie, a postmodernilor, atunci cred că vremurile noastre își plâng pe nedrept nenorocirea. Țapul ispășitor și complexul oedipian se împletesc de minune în a deplasa vina proprie și povara unei istorii dureroase și vicioase în pielea unui singur individ.  Dar pentru a ilustra asta m-aș întoarce puțin în istoria artei (tocmai pentru că artiștii sunt filtrele cele mai clare și vizionare ale tendințelor vremurilor lor). Aș putea merge până la Fr. Goya și cum Saturn își devorează fiul (1823) dar mă voi opri la P. Picasso.

    8_3_2016_20160801opart-o8201_s878x702

    Illustration on the unpredictable Donald Trump campaign by Mark Weber

    Într-una din perioadele sale de ”emancipare” artistică Pablo Picasso  ajunge să fie aproape obsedat de tema saltimbacului. Cu vreo 50 de ani înainte de Societatea Spectacolului a lui Guy Debord și teoretizările academice despre postmodernism, Picasso exprima în licență artistică ceea ce nu avea decât să fie fructul filosofic al unui Marx, Freud și Nietzsche: recuperarea marginalului, a nebunului, a celui fără de script (al vieții, al valorilor). Saltimbacul este un astfel de personaj. El exprimă vocea tăcută a absurdului, a comicului trist, a vorbărețului nicicând ascultat pe bune, a dedublării. Inspirat de La famille de saltimbanques a lui Picasso,  Rainer Maria Rilke scrie Duino Elegies (1923), mai ales cea de a cincea elegie, unde observă că peisajul este unul deșertic (temă regăsită în supra-realismul pustiu/lichid al lui De Chirico și Dali) iar oamenii

    … always travelling and with no fixed abode, they are even a shade more fleeting than the rest of us, whose fleetingness was lamented. (…) the ultimate loneliness and isolation of Man in this incomprehensible world, practising their profession from childhood to death as playthings of an unknown will … before their ‘pure too-little’ had passed into ’empty too-much.” (Rainer Maria Rilke: Duino Elegies, W. W. Norton & Company, New-York, 1939, p. 102-103). (Recomand și Picasso, The Saltimbanques de E. A. Carmean Jr., National Gallery of Art, Washington 1980, pentru o mai bună introducere în analiza compozițiilor lui Picasso din perioada și cu subiectul la care fac referire.)

    tumblr_n80y0tlwx51sfcoizo1_1280

    La famille de saltimbanques by Pablo Picasso, 1905

    Distorsiunea, costumul care obturează particularitățile corpului, machiajul și identitatea lichidă, transformarea realității într-un reality show,  flexibilitatea și agilitatea ca atuu-uri în a suplini cererea stăpânului, glorificarea rolului anti-sistem/ordine societală, al outsider-ului, caricaturalul, toate acestea sunt teme ale arlechinului/saltimbacului/nebunului comic de serviciu care sunt inovatoare pentru structura gândirii moderne/academiste din timpul lui Picasso dar devin vectori de succes în noua paradigmă a modernității târzii. Pseudo-imaginea/evenimentul/realitatea/omul este noua forță regulatorie a timpurilor noastre (și nu avem scuze pentru ignorața noastră tocmai pentru că am fost avertizați încă din 1962 de către Daniel J. Boorstin The Image. A Guide to Pseudo-events in America, ca să nu mai vorbim de Debord, Jameson, Baudrillard – lecturi necesare în înțelegerea acestei tranziții).

    Da, uitându-se la D. Trump, postmodernul se descoperă în oglindă nud, de aici și reacțiile patologice, starea de negare și mania autofagă anesteziată pe termen scurt. Trump este saltimbacul ajuns la amvon/pupitrul candidatului la președenție, el este show-manul ieșit din ecran, este caricatura idolatriei self-esteemului, auto-portretul distorsiunii, el este eroul comodității înțeleasă ca virtute, figura explicită  a grotescului banal acceptat ca autenticitate. Trump este eroul care se luptă cu circularitatea cotidiană ca eliberare de taboo-uri, întruparea slăbiciunii psihice ca polifonie virilă a limbajului, exemplu perfect de violență lingvistică teoretizat de cultura (înaltă și populară) ca stimulant cultural și relaționar. El este copilul serial al modernității târzii, înfășurat în orice etichetă disponibilă și potrivită interesului imediat, contingent și autonom! Ce mai, o splendoare de postmodern dincolo de bine și rău!

    Virtuoasa ipocrizie sau despre Inchiziția hippy

    Mania anti-Trump descoperă cel puțin două dintre uimitoarele contradicții ale omului recent:

    • Instinctul inchizitorial purist al celor ce adoră relaxarea etică. Să te ferească Dumnezeu de morala celor fără de morală – nicio șansă de iertare, reabilitare, har!
    • Homofobia, ofensa, jignirea și violența mecanismului țapului ispășitor au devenit ornamente deloc neglijabile și onorante ale celor care pretind că luptă împotriva homofobiei, ofensării, jignirii și harțuirii (bullying). (Da, domnul De Niro instigă la violență și își oferă pumnul pentru fața lui Trump, golanul ăla violent și jignitor, iar toată lumea bună și finuță, “non-violentă ,  luptătoare împotriva homofobiei și a bullying-ului”, este excitată de emoție și reverberează  cu suflețel adorator din North Korea la așa sacrificiu de sine. Demență a ipocriziei postmoderne!)

    Cea mai bună metodă de a dezarma și face de rușine o pacoste bolnăvicioasa ca Trump este să îi speli picioarele, să îi întinzi mână prieteniei în timp ce îi ceri să se pocăiască de mizeria produsă. Dacă un Iuda a avut o astfel de șansă…

    Găsesc foarte trist și descurajator cât de mult se multiplică un Trump în cei ce-l contestă!

    Nu-i ironic că generația hippy,  cea cu eliberarea sexuală și freudismul cool, ajunsă acum la butoanele puterii, se află în poziția inchizitorului puritan față de cel ce continuă tradiţia celor fără de rușine și pudicitate?  La fel de ironic e faptul că descopăr creștini ”puriști” luând apărarea unei astfel de nebuloase fără de morală și responsabilitate ca Trump, apărându-l împotriva relativiștilor situați acum în rolul de călăi în numele virtuților! Ăsta da teatru ionescian!

    Vorbind de limbajul porcos și dezonorant al lui Trump vis-a-vis de femei, de ce să ne mirăm/ofticăm de reducționismul genitaliilor feminine din partea unui Trump atunci când în saloanele artistico-literare și prin mai toate sălile conferențiare se aplaudă reducționismul falic al feminismului?

    Știam că Trump e un golan fără scrupule, întrebarea e dacă nu cumva criteriul de judecată a unui astfel de persoane publice se cere aplicat și altora,  care sunt însă scutiți și obliterati de astfel de “pretiozități”?

    Donald Trump este ultimul hit al The Beatles. Între D. Trump și The Beatles există doar o diferență de nuanță literară, de capacitate a vocabularului, atunci când vorbim de misoginismul și “obiectificarea” sexuală a femeii (John Lennon avea și o calitate în plus – își bătea soția). Să dăm cetire de la The Beatles, cei adorați de tinerii inclusivi și open-minded, oripilați de cuvintele lui Trump, ca să vedem cum stăm cu “dragostea”:

     – “Back In The USSR”:

    Oh, show me around your snow-peaked mountains way down south/Take me to your daddy’s farm./Let me hear your balalaika’s ringing out/Come and keep your comrade warm.”

    – “Come Together”:

    Come together, right now, over me. (that sounds very similar with “cum….”)

    – “Girl”:

    as a joke, George Harrison and Paul McCartney repeated “tit” on the backing vocals. Most people don’t notice it or think they are singing something more innocent.

    – “Happiness Is A Warm Gun”:

    When I feel your finger on my trigger Happiness is a warm gun

    – “I Am The Walrus”

    Crabalocker fishwife, pornographic priestess

    – “Penny Lane”

    fish and finger pie in summer

    The Beatles au admis că ‘fish and finger pie’ era jargonul elevilor Liverpudlian schoolboy pentru atingerea genitaliilor feminine.

    -“Please Please Me”

    Last night I said to my girlYou know you never even try girlCome on! (Come on!)Come on!! (Come on!!)Come on!!! (Come on!!!)Come on!!!! (Come on!!!!)Please please me….Oh yeah!!!!The way that I please you!

    – “Why Don’t We Do It In The Road”

    Why don’t we do it in the road. No one will be watching us,why don’t we do it in the road!

    -“With A Little Help From My Friends”

    What do you see when you turn out the light? I can’t tell you but I know it’s mine.

    -“Run For Your Life”

    Well I’d rather see you dead, little girl/Than to be with another man/You better keep your head, little girl/ Or I won’t know where I am

    PS.

    Se poate ieși foarte ușor din imposibila alegere a măgarului lui Buridan și fără a oferi argumente “biblice” în favoarea unui candidat (Clinton sau Trump). Aici consider că Miroslav Volf s-a pus exact în poziția unui evanghelic care justifică “biblic” pe Trump. Deziluzionarea e status quo-ul politicii, mecanismul prin care, de obicei, se face diferență între cei buni și cei răi. Domnul M. Volf, cu toată experiența și capacitatea sa de a transcende bipartizanismul, pare a fi o victimă facilă și voluntară a unei astfel de deziluzionari (și nu e prima dată), comună de altfel oricărei poziționări ideologice – de dreapta sau de stânga.

    Nu, nu trebuie să iasă Trump pentru că doamna Clinton “are mai multe elemente creștine” ci pentru că altfel s-ar perpetua periculoasa comoditate semiotica de a pune în cârca puterii politice a creştinilor toate bolile convenabile ale lumii! Oleacă de asceza politică face bine/vitaminizeaza statutul moral și misiunea christică cu care ar trebui să fie ocupați creștinii mai întâi, inclusiv D-l M. Volf!

    Deci dincolo de satira distopică în condițiile date sper ca Hilary Clinton să iasă președinte al SUA pentru că:

    1. avem o impostură care trebuie interzisă

    Trump nu reprezintă deloc spiritul și valorile conservatorismului – el este de fapt o întrupare perfectă a violenței socialismului misionarist.

    2. avem o altă impostură ce trebuie accelerată pentru a-i grăbi demascarea (cu o continuare a dezastrului Obama s-ar mai tăia din avântul criticist al “liberalilor leftiști” (riguros vorbind, ce contradicție de termeni!) prin care parazitează cu succes mințile puerile – decât o caricatură a dreptei, mai bine o “poamă” socialistă – poate în cele din urmă lumea își va da seama ce înseamna “left”, chiar cu riscul ca aceasta să își adune tot mai multă putere și cenzură – ca în epoca Obama);

    3. avem nevoie de o clarificare a standardelor

    Lumea post-crestină are nevoie de un creștinism veritabil, nu de unul ce se ține cu dinții de fotoliul privilegiilor – dreapta creștină din SUA ar avea prilejul unei re-evaluări a propriei pozitii în lumina standardelor și modelului christic – întotdeauna joaca creștinilor la butoanele puterii le-a stârnit apetitul de a se conforma standardelor lumii, nicidecum ale lui Hristos);

    4. să-i lăsam diavolului rolul de a se juca cu apocalipsa, alipindu-ne mai tare de Cel ce îi va semna sfârșitul farsei!

  • Alabaster – The Instagram Bible 

    wp-1474826044120.jpgGoodness and truth are two values often used to describe the character of God. In addition, Christian theologians have long described beauty as a third inseparable reality which together with goodness andtruth, paint a full picture of who God is. The Church was once the center of beauty – cathedrals, Renaissance paintings, stained glass windows – all helped people both experience God and describe Him. 

    Our modern society is looking to re-engage in these questions of beauty.

    Today in our growing visual culture people are creating beautiful content through images more than ever before. Instagram allows anyone to craft and curate beautiful photography, and we share our everyday moments through platforms like Snapchat, Vine, or Tumblr.

    We’ve become a culture that cares about beauty and is visually engaged. 

     When we look at bible design though, it has remained relatively the same. There have been few attempts to integrate imagery, typography, and layout design within the biblical text to engage with our rapidly growing visual culture. Similar to old master Renaissance artists, who looked at the Scriptures and created these beautiful pieces of art from them, we wanted to do the same – and asked ourselves, “What would that look like today?” 

    Alabaster aims to give the reader a fresh visual experience and heightened level of contemplation while reading this ancient text, that ultimately points to the beauty of God. (Alabaster)

    https://vimeo.com/180526504