Râsul lui Christ

My pain may be the reason for somebody’s laugh. But my laugh must never be the reason for somebody’s pain. (Charlie Chaplin)

Poate puține prejudecăți despre Dumnezeu și creștinism sunt mai răspândite decât cea referitoare la inapetența și chiar interzicerea umorului, a râsului. Vechiul Testament este foarte bogat în referințe despre umor, ironie și râs. Problema mare o avem în Noul Testament cu percepția puritană a lui Isus și a bisericii primare. În dorința ipocrită de a fi mai sfinți /neprihăniți decît Papa/Dumnezeu, refuzăm să citim nu doar printre rânduri ci chiar versete și contexte care ne-ar demola astfel de prejudecăți pretențioase. Oare a spus Isus bancuri? Cu siguranță că Isus a râs și avea un dezvoltat/fin simț al umorului. Știa să folosească la perfecție ironia, hiperbola, contradicțiile logice, elemente absolut necesare oricărei glume bune.

The widespread failure to recognize and to appreciate the humor of Christ is one of the most amazing aspects of the era named for Him. Anyone who reads the Synoptic Gospels with a relative freedom from presuppositions might be expected to see that Christ laughed, and that He expected others to laugh, but our capacity to miss this aspect of His life is phenomenal. We are so sure that He was always deadly serious that we often twist His words in order to try and make them conform to our preconceived mold. A misguided piety has made us fear that acceptance of His obvious wit and humor would somehow be mildly blasphemous or sacrilegious. (Elton Trueblood, The Humor of Christ, Harper & Row, 1964, p. 15.)

Mă îndoiesc însă teribil că ar fi spus bancuri despre (1.) Dumnezeu, (2.) despre ”competiție” – diavol, farisei, preoți sau (3.) despre ”clienți” – bețivi, prostituate, vameși și păcătoși! Îndoiala mea rezidă în modul în care (1.) natura și misiunea lui Hristos Îl limita pe Acesta să folosească (2.) funcția umorului. Diavolul își permite deșertificarea cuvintelor și uscarea sufletului prin murdărirea oricărui colț de existență umană cu creații hibride, monstruoase, murdare, el găsește atractiv băltirea în putrefacție, decadență și nihilism pentru că ăsta îi este destinul. Și nu vrea să fie singur în toată povestea asta! Degetul acuzator îndreptat de diavol în direcția slăbiciunilor nu are nicio funcție catarhică ci este doar refulare, semnul damnării și al propriei nenorociri. Hristos însă își impune limite, are percepția realistă a decadenței umane dar nu îl afundă pe păcătos și mai mult în ea ci îi întinde mâna spre răscumpărare…

Umorul poate fi pedagogic și unificator – ca liant social, semnificant împărtășit celorlalți – nu doar când avem umor de situație ci chiar sau mai ales când prin ironie, descoperirea unei rupturi de logică a moravurilor, etc., invită la reflecție, are un tâlc, aduce un spor de cunoaștere/conștientizare. În sensul acesta râsul egalizează chiar dacă diferențiază. Avem un ”el”/”ea”/”alții” ca obiect al râsului dar rămânem un ”noi” ca subiecți al lui, fără a adânci clivajele partizanantului.

În Between Heaven and Mirth: Why Joy, Humor, and Laughter Are at the Heart of the Spiritual Life (James Martin, Harper One, 2012) sunt enumerate 11 motive pentru stimularea umorului în rândul creștinilor:

• Humor and joy evangelize others by showing our hope.
• Humor can shock listeners into recognizing reality.
• Self-deprecating humor reminds us not to take ourselves too seriously.
• Humor can speak truth to power.
• Joy, humor and laughter show Christian courage in the face of adversity.
• Humor deepens our relationship with God by encouraging us to smile in prayer.
• Humor and laughter welcome others into a group.
• Laughter helps in the healing process.
• Humor fosters good human relations.
• Laughter relaxes us and so opens our minds.
• Humor is fun, a gracious gift to enjoy. (ch. 4)

Dar umorul poate fi și batjocoritor – atunci el este nu atât un exercițiu de descoperire a slăbiciunilor celui care este ”targhetat” cât este un exercițiu de putere, de pecetluire a superiorității celui care inițiază actul de comunicare și semnificare prin râs. Aici râsul rupe, diferențiază dureros, doare! Umorul nostru e de multe ori adictiv pentru că nu se poate stăpâni, ”trebuie să…, nu pot să nu spun asta …”, este o formă de luptă fratricidă, de violență simbolică prin care ne clamăm poziția superioară. Cât folosim umorul ca instrument al umilinței de sine și cât îl folosim ca supapă psihologică pentru propriile neajunsuri îngropate într-ale altora?

Umorul christic avea puterea să se auto-cenzureze de dragul celuilalt, chiar dacă ar fi avut toate motivele/dovezile să facă mișto de slăbiciunile umane. Limbajul dur, ironic, la adresa fariseilor vine după o lungă curtare, invitație prietenoasă în relație. În sensul ăsta cred că Dumnezeu are toate motivele să râdă de noi, înclusiv de cei ce râd de alții, însă a ales să își stăpânească râsul divin din Psalmul 2 – care este totuși unul care ne pișcă – e vorba despre peisajul idioțeniei noastre umane – pentru că între timp L-a uns pe Alesul Său spre mântuirea noastră.

Inainte de a spune ceva despre ceilalti, umorul spune multe despre noi insine! Umorul/parodia generalizată a vremurilor noastre sunt un semn în sine că se apropie vremea socotelilor serioase! Când se vor deschide cărțile vorbelor si faptelor noastre la finalul istoriei, mă tem că râsul batjocoritor al lui Dumnezeu va fi exact sursa plânsului și a scrâșnirii dinților multora care vor fi râs destul în viața lor. De altfel Hristos a promis de altfel că ferice de cei care plâng acum că vor râde atunci (Luca 6:21). Deci contează cum râzi acum ca să îți păstrezi râsul și atunci!

Între timp, cred că totuși Dumnezeu mai scapă un zâmbet în colțul gurii când vede ce năzdravanii mai spunem și facem noi pe aici!