It’s good to talk! este nu doar un slogan al British Telecom ci, se pare, o bună modalitate de a umple spaţiul vieţii, nu neapărat prea plin de realizări notabile. Câteodată însă, nu e chiar atât de bine să vorbeşti şi nu e neapărat rău să taci. Stereotipiile cultural-religioase şi presupoziţiile psihologice dau culori atât de diverse tăcerii încât e păcat să nu le trecem în revistă.
Dincolo de limbaj, tăcerea vorbeşte. Însă la fel ca şi cuvântul, tăcerea poate fi un pharmakon, leac dar şi otravă.
În gălăgia difuză a spaţiului urban, nimeni nu ne aude liniştea interioară, cea în care testăm de-a valma declaraţiile de dragoste, formulele politicoase şi injuriile violente.
În discuţiile profesionale, politice, în dialogurile din familie, şcoală precum şi în cadrul ordinelor religioase, militare, etc., tăcerea este o veritabilă metaforă a comunicării. Ea este un performant artificiu discursiv (atunci când se grefează o pauză între două corpuri de discurs), kinestezic (dacă ne gândim la imobilitatea şi liniştea – cu tâlc – ale actorilor comunicării), muzical (acea pauză inevitabilă oricărei partituri) dar şi vizual (atunci când câmpul vizual e copleşit de monocromie).
Percepţiile şi senzaţiile vorbesc mai bine în linişte, pentru că atunci le ascultăm mai atent. Poate că astfel ne explicăm de ce realmente simţim mai multă bucurie şi plăcere în natură, decât în hipergălăgioasele comunităţi rave/disco, surse ce garantează “extazul personal” cu cefaleea şi mahmureala “înălţătoare”.
Tăcerea poate fi anotimpul unei inimi inocente sau al uneia bolnave. Un suflet se înfăşoară în tăcere ca semn al admiraţiei şi emoţiei sfioase sau dimpotrivă, tăcerea poate fi amprenta chinuitoare a urii, golului şi a sentimentelor patologice.
Tăcerea poate fi o ambiguitate dar şi o claritate mută. Tăcerea unui doctor ca răspuns la o întrebare înfiorător de sinceră şi pesimistă, iată un tabu social care se cere respectat cu sfinţenie.
Tăcerea este o strategie a politeţii dar şi o formă de control şi unealtă a manipulării. Conspiraţia tăcerii e o patologie socială atunci când ea derivă din frică, angoasă. Să ne aducem aminte de milioanele de martori tăcuţi ai demenţei comuniste din România lui N. Ceauşescu. Din păcate, datorită puterii reale a minorităţii birocraţiei comunicării, lucrurile nu se schimbă radical în democraţie. Tăcerea corporatistă/cea a statului este moneda de schimb între ignoranţa (educată) populaţiei şi complicitatea specialiştilor de comunicare. Putem vorbi deci de o tăcere ignorantă şi de una complicitară.
Tăcerea: mormânt al abuzurilor, al suferinţelor reprimate dar nicicând dispărute, galaxie a frustrărilor şi emoţiilor înnăbuşite. Poate că nu degeaba linişte şi paralizie au aceeaşi rădăcină în ebraică. Tăcerea care învăluie incestul, corupţia, avortul, abuzul, etc., aceasta este o tăcere nocivă, cancerigenă (Eviatar Zerubavel, The elephant in the room. Silence and denial in everyday life, Oxford, 2007). Tocmai de aceea, rana unei astfel de tăceri poate fi vindecată numai prin mărturisirea catartică.
Câteodată tăcerea face diferenţa între revelaţie şi iluzie, chemare şi şarlatanie. Comuniunea cu Dumnezeu într-o închinare liniştită, chiar tăcută, poate fi mai benefică faţă de închinarea gălăgioasă, stridentă.
O tăcere amputează o dorinţă sau îi poate da avânt.
Tăcerea poate fi ocean în care se îneacă întrebările şi/sau răspunsurile, dar poate fi şi un izvor de inspiraţie pentru rostiri întru viaţă.
Tocmai de aceea, câteodată e de dorit să schimbăm sărăcia gălăgiei cu tăcerea bogată. Poate că atunci vom avea mai multă viaţă în ceea ce gândim, rostim şi împlinim.
Dar oare ce ne facem atunci când nici cuvântul, nici tăcerea nu ne ţin la adăpost de Domnul Dumnezeu? Ce se poate spune atunci când îndoielile omului încearcă să rupă tăcerea lui Dumnezeu?
