Mă aşez, de multe ori, la masa pustie (dar publică) de la televizor, uitându-mă cum aceasta găzduieşte umbrele robuste ale palavragiului, ale şarlatanului sau demagogului. Altădată deschid o carte sau navighez pe un site: simt cum vanităţile veghează suveran la căpătâiul decenţei suferinde, vinovăţiile sunt aruncate dintr-o parte în alta iar explicaţiile sunt sugrumate în raţionalităţi aparente. Îmi aduc aminte însă că, de multe ori, de foarte multe ori, în cuvântul celuilalt îmi regăsesc carenţele, ideile naufragiate, visele spulberate.
Sunt însă momente când cuvintele nu sunt aruncate ci dăruite şi, fără a cădea în teatrul ipocriziei, sunt atent modelate după chipul celui căruia îi sunt adresate. Există şi momente când sunt rostite adevărate binecuvântări, irumperi de frumuseţe şi dăruire altruistă care au darul de a sparge cercul cauzalităţii egocentrice, în al cărui prizonierat ne complacem. Simt cum astfel de cuvinte eliberează şi întăresc până şi sufletele chircite şi suferinde. Se merită să trăieşti numai pentru a auzi sau a face un compliment sincer, o cerere de iertare, o declaraţie de dragoste pasionantă, o urare de bine adresată chiar şi cuiva pe care nu-l cunoşti şi de la care nu poţi aştepta “rezonabilul” feed-back. În astfel de cuvinte ne pierdem privirile, le reclamăm, le dorim…
Tocmai de aceea, câteodată simt nevoia de exorcizare a cuvintelor inutile, aruncate celorlalţi ca nişte mărunţişuri de atenţie sau ca nişte comori prea puţin preţuite la adevărata lor valoare. Este istovitor de obositor să fiu suveran al cuvintelor mele!
În astfel de momente trec prin carantina tăcerii. Atunci când învăţ ceva din tăcere, ea mă vindecă de patologiile cuvântărilor şi, paradoxal, îmi redescoperă valoarea cuvântului.
Ironic poate, dar ca şi contemporani hiperdezvoltaţi trebuie să recunoaştem că încă de acum 2000 de ani grecii şi scriitorii biblici ne-au avertizat asupra dualităţii cuvântului, sabia cu două tăişuri. Logos pharmakon – cuvântul poate fi leac, dar şi otravă!
În exerciţiul pedagogiei tăcerii, mă pot ajuta de instrumentele vizuale şi de exemplele câteodată duse la extrem. Un astfel de exemplu este filmul documentar Into great silence (2005).
Filmul se poate constitui drept un contraexemplu la modelul hollywoodian al propagandei excesului, a opulenţei şi a locvacităţii superioare (câte patologii ale “predicării” găsim importate prin comunităţile eclesiale din România!). Recunosc că nu pot adopta stilul de viaţă prezentat în film, îmi înţeleg condiţionările istorico-socio-culturale. Acest film este oferit doar ca un moment de meditaţie care să ne ajute în găsirea acelei legi atât de naturale pe care o prezintă Eclesiastul în cartea sa:
Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru sub ceruri îşi are ceasul lui. (…) tăcerea îşi are vremea ei şi vorbirea îşi are vremea ei. (Eclesiastul 3:1, 7b)
foarte frumoase cuvinete…multumim ca le impartesti cu noi:)