Nu sunt un împătimit al tangoului. Îl suspectez, de altfel, de teatralismul latin bufonic, operatic. Iar originile latine ale culturii în care am crescut m-a obligat să fiu circumspect cu tot ceea ce este exacerbare a expresiei care duce, de cele mai multe ori, la inconsistenţa conţinutului (forme fără fond, în termenii lui Maiorescu).
Dar ceea ce mă încântă la tango este ritmul, vivacitatea şi, paradoxal, doza de tristeţe şi melancolie care transpare din armonica sonoră. Asemenea tristului zâmbet al clovnului, neînţeles de cei pe care îi bucură, tangoul poate fi o melancolie vivace a celui care speră să fie înţeles, dincolo de vizualitatea jocului scenic. În interpretarea lui Yo Yo Ma, Libertango, un celebru tango de Piazzolla, devine o pură artă a bucuriei melancolice.
Alonewithothers's Blog 