Cei şapte stâlpi ai creaţiei (De la uimire la înţelepciune)

Înţelepciunea şi-a zidit casa, şi-a tăiat cei şapte stâlpi. (Proverbe 9:1)

Cu cât insula cunoaşterii este mai mare, cu atât mai mare va fi ţărmul uimirii. (Ralph W. Sockman)

Chiar dacă astăzi subiectul creaţiei lumii cade în derizoriul unor aroganţi auto-suficienţi, în a căror minte se joacă atât de facil destinul epuizării tuturor sensurilor (a fi informat nu implică cu necesitate faptul de a fi educat, competent) sau în încordarea retorică a unor creştini, cu toţii reuniţi de tensiunea defensivă a părtinirii, ştiinţa începuturilor este indisolubil legată de teologie, de Scripturi şi de viaţa noastră de zi cu zi. Fără un liant cu trecutul, cu originea noastră, nu ne putem defini viitorul, destinul vieţii pe dorim să-l descoperim sau să-l plămădim.  De altfel, putem constata destul de uşor cum în “păcatele” noastre cotidiene se revarsă rămăşiţele  fântânii genetice a unei umanităţi originată în  naraţiunea Genezei, prima carte a lui Moise. Istoria pe care o credem depăşită ne ajunge mereu în fibre, nervi, ţesuturi, gânduri şi acte. Poate tocmai de aceea preferăm să ne refugiem atât de mult în alteritatea unui ego sterilizat, digitalizat. Însă chiar viitorul aseptic pe care vrem să îl construim prin utopiile noastre tehnologice ne va judeca nebunia autoîndumnezeirii, de care ne avertizează istoria prin miturile căderii din toate tradiţiile lumii.

În timp ce în contradictoriul mediu academic din Statele Unite se înfiinţează catedre universitare cu tematica dialogului între teologie şi ştiinţă, somnul raţiunii de pe la noi naşte mici războinici talibani, mândri de luminiţa peşterii ignoranţei în care îşi clamează spaţiul vital. Analfabetismul biblic şi cel ştiinţific produc laolaltă caricaturi deloc amuzante, dar foarte gălăgioase!

Cartea The Seven Pillars of Creation. The Bible, science and the ecology of wonder (Oxford University Press, 2010) a lui  William P. Brown, profesor de Vechiul Testament la Columbia Theological Seminary (de obicei o şcoală cam prea liberală pentru gusturile mele), reprezintă o reală invitaţie la decenţă în mijlocul discursurilor isterizante pe care le suportă mediul cultural contemporan în jurul Creaţiei din Geneza.

Diferenţa dintre a fi pierdut în mirare şi a piede mirarea

Multe studii serioase ale maturităţii pornesc de la epifaniile copilăriei. Însă când copilăria nu mai este inundată de uimire, oare ce fel vlăstare vor creşte peste ani? Autorul american crede că pierderea uimirii în faţa naturii, cu imensitatea şi diversitatea ei magnifică, se produce atunci când, prin cunoaşterea ştiinţifică reducţionistă, obiectivăm natura ca sclavul peste care guvernează umanitatea. Să fie visul lui Fr. Bacon coşmarul nostru?

Însă dincolo de acest reducţionism, mulţi oameni de ştiinţă îşi exprimă uimirea în faţa naturii, bioantropologul Melvin Konner considerând capacitatea de uimire ca marca definitorie a speciei noastre şi a spiritului uman (p. 4).

Although Homo sapiens (“wise human”) may be too self congratulatory, there is no doubt that we are Homo admirans, the “wondering human”. Wonder is what unites the empiricist and the “contemplator”, the scientist and the believer. “Everyone is naturally born a scientist”, admits astrobiologist Christ Impey. We can no more deny that of our distant ancestors than we can deny that of ourselves. Together, the ancient cosmogonist and the modern cosmologist, the biblical sage and the urbane biologist form a “cohort of wonder”. (p. 4)

Din păcate, atunci când se pierde uimirea îşi face loc zgomotoasa retorică a adversităţii, a relaţiei disfuncţionale dintre religie şi ştiinţă (limbajul universal al lumii contemporane).

Is science really hall-bent on eroding humanity’s  nobility and eliminating all sense of mystery? Not the science I know. Is faith simply a lazy excuse to wallow in human pretension? Not the faith I know. What if invoking God was a way of acknowledging the remarkable intelligibility of creation? What if science informed and enabled persons of faith to become more trustworthy “stewards of God’s mysteries” (1 Cor. 4:1-2)? What if faith fostered a “radical openness to the truth, whatever it may turn out to be”. The faith I know does not keep believers on a leash, preventing them from extending their knowledge of the world. The science I know is not about eliminating mystery. To the contrary, the experience of mystery “stands at the cradle of true art and true science”, as Albert Einstein famously intoned. “Whoever does not know it can no longer wonder, no longer marvel, is as good as dead.” (p. 5)

Când uimirea duce la înţelepciune

Cea mai bună ştiinţă este izvorâtă din uimire! Scopul autorului este stabilirea unui teritoriu comun al uimirii ştiinţei cu cea din Biblie. Ori pentru aceasta, trebuie să ne mişcăm dincolo de teritoriul războiului cultural care antagonizează cele două partenere de discuţie. William P. Brown

• evită reducerea Bibliei sau a ştiinţei la cealaltă (aşa cum procedează fundamentalismul evanghelic şi cel al materialismului scientist),
• nu consideră oportună punerea Bibliei şi a ştiinţei într-o dihotomie clară (aşa cum a sugerat Stephen Jay Gould prin NOMA – non-overlapping magisteria, William P. Brown  propunând o nouă formulă, TOMA – tangentially overlapping magisteria),
• totodată, nu vrea să facă false armonizări între Biblie şi corpul cunoaşterii ştinţifice (a se vedea exploatarea mai mult sau mai puţin forţată a teoriei cuantice).

Poate că ştiinţa şi Biblia nu explică în aceeaşi termeni cât de magnific este universul, dar ambele iau misterul, uimitorul, grandiosul şi ne invită la explorarea lor. Astfel, cel iubitor de înţelepciune va găsi atât disjuncţii, disonanţe cât şi consonanţe, intersectări ale celor două hărţi complementare, ale ştiinţei şi ale Bibliei.

I want to bring together two distinct disciplines, biblical theology and modern science, and explore points of conversation in ways that I hope generate more synergy than sparks. My convinction is that one cannot adequately interpret the Bible today, particularly the creation tradictions, without engaging science. Otherwise, the Bible’s “strange new world” would become an old irrelevant word. (p. 7)

În realizarea scopului propus, hermeneutica biblică a lui Brown se mişcă de la intrarea prin curtea din spate (înţelegerea contextului scrierilor biblice) pentru a veni către uşa din faţă (discernerea înţelesurilor Bibliei în contextul contemporan). Explorarea cosmologiei Scripturii implică parcurgerea a trei paşi:

1. Elucidate the text’s perspective on creation within the text’s contexts.

2. Associate the text’s perspective on creation with the perspective of science.

3. Appropriate the text in relation to science and science in relation to the text. (p. 14)

Realizând aceşti paşi, observăm că nu există o singură tradiţie a Bibliei asupra creaţiei, cea din Genesa 1, ci putem identifica 7 astfel de pasaje/tradiţii biblice, corelate cu datele empirice pe care ni le oferă ştiinţa contemporană şi pe care autorul le confruntă cu modele explicative precum Big-Bangul, evoluţionismul, teoria cuantică, etc..  Iată dar aceşti şapte piloni ai creaţiei pe care înţelepciunea îi aşează în faţa uimirii şi pentru îmbogăţirea noastră:

1. Genesa 1:1-2:3
2. Genesa 2:4-3:24
3. Iov 38-41
4. Psalmul 104
5. Proverbe 8:22-31
6. Eclesiastul 1:2-11; 12:1-7
7. Isaia 40-55.