Lucian Blaga spunea că timpul este jucăria cinică prin care Dumnezeu ne măsoară destrămarea și durerea. Dar, în absența “eliberatoare” a lui Dumnezeu, timpul devine forma cea mai coercitivă asupra conștiinței umane postmoderne.
Individul alienat contemporan se lasă mângâiat de orice artefact sau simulacru de relaţie care îi poate acoperi slăbiciunea în faţa timpului. Purtăm la mână ceasuri şi totuşi uităm să ne măsurăm viaţa! Paralizaţi candid de o infinitate de promisiuni seducătoare, devenim simpli turişti prin propria viaţă. Suntem instruiţi cu predilecţie: pofteşte orice şi oricât pentru a trăi o tinereţe care, e greu de recunoscut, se vestejeşte pe măsură ce este consumată tot mai frenetic! Atunci când demolăm valorile incomode cu sofisme pretenţioase, devine atât de cool să subscriem tezei lui Janice Joplin: live fast, die young! Chiar mai mult decât atât: în coabitarea culturală de astăzi, ne putem putem afişa teribilismul adolescentin hippie sau avangardist la adăpostul confortului bine calculat. Organicitatea spectaculară a petrecerii împreună, specifică mai ales copilăriei şi tinereţii, se combină cu o consistentă maximizare a conştiinţei propriului timp (Eigenzeit). Industria ingineriilor bio-chimice ale întineririi şi a veseliei impuse a timpului liber (leisure industry) se potriveşte perfect cu perfida industrie a amneziei, care plantează subiecţilor o proteză de conştiinţă, “eliberată” de orice vină şi temere. Suntem îmbătaţi de gândul de a fi stăpânitori efemeri, uitând că astfel am subscris să fim nişte sclavi permanenţi!
În acest context, găsesc foarte sugestive următoarele rânduri:
Time talks. It speaks more plainly than words. The message it conveys comes through loud and clear. Because it is manipulated less consciously, it is subject to less distortion than the spoken language. It can shout the truth where words lie (Edward T. Hall, The Silent Language, Anchor, 1973, p. 1).
Indiferent de voinţa sau vitalitatea noastră (pe care le putem afişa ostentativ), suntem nevoiţi să parcurgem emigrarea internă între vârstele a ceea ce numim conştiinţă. Când ne uităm în oglinzile timpului, observăm cu regret amprentarea timpului asupra funcţiilor corpului. Implacabila eroziune a timpului pune fiinţa umană în faţa unei alegeri. Nihilismul nocturn, decadent, pare a fi alegerea cea mai “curajoasă”, dar de fapt ea este facilă şi, de cele mai multe ori, ascunde o laşitate narcisistă. O altă alegere este aceea de a “şurubăi” la mecanismele prin care se poate manipula trecerea timpului, în ciclicitatea sa convenabilă, spre interesul egoist al omului.
Eu, cel puţin, prefer o a treia opţiune. Este vorba de alegerea de a trăi din plin clipa pentru un scop ce o transcende, conştient că bucuria copilului se prelinge în oftatul înţelept al bătrânului către o altfel de bucurie, mai curată şi mai înţeleaptă.
Cum să înţeleg faptul că timpul e “prietenul” vieţii într-o operaţie, la fel cum poate fi “duşmanul” vieţii într-o evoluţie iremediabilă a unui cancer? Poate că răspunsul e încapsulat, împreună cu farmecul său, în însăşi natura întrebării, cu iz pestilenţial câteodată. Capacitatea de interogare e un argument pentru transcenderea/depăşirea slăbiciunilor răspunsurilor ce mizează pe imanenţă şi contigenţă!
Timpul poate descoperi o dragoste şi dedicare reală, în aceeaşi măsură în care demască putreziciunea unei relaţii “sentimentale”, viciate de apetenţă vizuală şi goală de conţinut (câţi tineri se plâng că nu sunt înţeleşi şi valorizaţi pentru ceea ce sunt, ci apreciaţi doar pentru spectacolul epuizant al unei performanţe scenice, pe care o supralicitează însă în mod conştient şi benevol, “că aşa-i moda”!).
Învăţăm să trăim cu o bucurie sănătoasă, chiar având în conştiinţă realitatea dureroasă a îmbătrânirii şi stingerii trupului, doar în măsura în care nu ascundem vinovăţiile noastre, blamând copilăria, părinţii, sistemul educaţional, etc.! Cred că “suntem lăsaţi” să trecem prin bucurii şi dureri, vindecări şi boli, miracole şi moarte, pierderi şi regăsiri, nu pentru a ne cuibări în utopiile noastre aptere, inerte în perfecţiunea lor prefabricată, ci pentru că timpul vindecă şi înţelepţeşte un om! Îmi aduc aminte de o scurtă conversaţie din Stăpânul inelelor:
– I wish it need not have happened in my time (said Frodo).
– So do I, said Gandalf, and so do all who live to see such times. But that is not for them to decide. All we have to decide is what to do with the time that is given us (The Lord of the Rings, I, 60 – italics mine).
Pentru că orice gratuitate se plăteşte, cred că timpul care “ni s-a dat” este o extraordinară resursă de a pierde ceea ce nu ne este autentic, pentru a ne regăsi pe noi şi Dumnezeu! În ultimă instanţă, suntem liberi să decidem ce fel de condiţionare suportăm: una culturală, contingentă, imanentă, cu elemente interesante şi stimulative, dar falimentară în faţa eroziunii timpului, sau condiţionarea Celui care “ne-a dat” timpul ca să îl trăim cu un sens şi cu un folos!
I’m a father and a son; I’ve been a lover with just one,
But this world can get me all undone,
And I’m frightened I’m the only one.
I wrestle with the thoughts I keep,
If I sow the seed of arrogance then it’s loneliness I’ll reap,
It’s loneliness I’ll reap.
Please don’t leave me stranded here,
With a head of lies and a heart of fear.
My life’s a show on Gods TV,
The world an audience, watching me.
So wake me, shake me, keep me sharp,
As I touch the power of Gods great harp.
And this world can fill your head with praise,
That steals me from eternal grace.
So how can I serve God and wealth?
I can captivate an army, but I can’t control myself.
I can’t control myself.
Ghostly figure out at sea, I hear a voice that’s calling me,
To walk upon the waves of faith.
For in the arms of God, I am safe.
All this time, since the day that I was born,
I’ve never known a time like this,
I don’t wanna let you down.
I will sing, sing for your light has come.
Alonewithothers's Blog 
Eu sunt de acord cu Rousseau, fericirea este starea in care timpul inseamna nimic pentru fiinta. De aceea animalele (non-primate) care nu poseda “simtul” timpului par mai fericite. Pierderea in contemplare pare sa fie o alta cale de a uita de timp. Poate filozoful si animalul sunt singurele vietati fericite in lume. 🙂
Revolta impotriva timpului a fost dusa din toata timpurile civilizatiei fiindca timpul este un tiran care impune norme de munca asupra vietii de zi cu zi a omului. In esenta timpul ne alieneaza, nu ne lasa sa functionam dupa propriile inclinatii, trebuie sa fim atenti la el ca sa functionam dupa masura.
Acesti indivizi postmoderni fricosi de timp insa sunt altfel de reactionari. Ei nu inteleg ca timpul e ireal ci incearca sa alerge la fel de repede ca el, ceea ce e imposibil. Madonna parca incearca sa ramana o adolescenta rebela si la 50 de ani.
Respectându-ţi opinia, îţi mărturisesc repulsia mea (filosofică) faţă de Rousseau şi Nietzsche, chiar dacă găsesc la ei şi lucruri demne de apreciat.
Cred că unii filosofi sunt supralicitaţi în istoria filosofiei doar pentru că, în mersul triumfător al “raţiunii”, ei sunt virtuoşi “mecanici de cuvinte” care, cu mişcări artistice, schimbă macazul între mai multe derive sigure. Poate că şi în istoria filosofiei putem vorbi de un concurs de frumuseţe şi de un fel de televoting…
Prefer să fiu sceptic faţă de cei care aparent oferă soluţii nu prin temeinicia răspunsurilor ci doar prin schimbarea perspectivei asupra problemei/întrebărilor de la care s-a pornit. Sunt suficienţi şarlatani şi în lumea filosofilor!
mmmda, si eu as vrea sa ma pierd in contemplare, dar s-ar putea sa-mi pierd si jobul. dincolo de solutiile astea “boem” de ireale, ceva concret nu aveti?
Cred că pentru orice om normal contemplarea şi acţiunea sunt inseparabile. Nădăjduiesc că în articolul meu se poate citi echilibrul dintre ele. 🙂
Totodată, să nu uităm că fiecare alege ceea ce consideră “soluţie” “concretă” în funcţie de experienţa, nevoile şi condiţionările pe care le acceptă.
Mă îngrijorează însă puterea “domnilor cenuşii”, uniformizaţi cu o amabilitate profesionist asezonată cu mantre vandabile, manageri ai timpului care ne “organizează” timpul şi aspiraţiile noastre în viaţă. Recomand Momo, scrisă de Michael Ende. Din lipsă de timp, redau sinteza acestei cărţi prin cuvintele altui blogger:
Mai simplu spus, de multe ori ne aflăm în situaţia descrisă de haiku-ul următor: “În fuga sa prin oraş, negustorul de melci nu a mai văzut casele”.
Aşadar, bucuraţi-vă de job, dar nu uitaţi să vă bucuraţi şi de viaţă! 🙂