Episodul nunţii din Cana este relatat doar în Evanghelia după Ioan. În celelalte Evanghelii începutul relatării minunilor este dat de vindecarea îndrăcitului din sinagoga Capernaumului (Marcu 1:21-28; Luca 4:31-37). Ar fi foarte posibil ca această nuntă din Cana să fi fost anterioară vindecării îndrăcitului din Capernaum, textul din Evanghelia după Ioan indicându-ne această presupoziţie (Ioan 2:12).

În acest segment de text ne aflăm  încă în prelungirea răspunsului lui Isus către Natanael la întrebarea: poate ieşi ceva bun din Nazaret? (Ioan 1:46a). Acest vino şi vezi (Ioan 1:46b) îl regăsim în Apocalipsa ca fiind o chemare de a înţelege planurile Mielului (Apoc. 6:3; 17:1). Isus îi răspunde lui Natanael în primul rând descoperindu-i gândurile interioare (1:47), pregătindu-l însă pentru lucruri mai mari (Ioan 1:50-5; Ioan 2: 23-25). Chiar în locul de baştină al lui Natanael (Ioan 21:2), Isus îşi arată slava, făcând această minune a schimbării apei în vin. Promisiunea făcută lui Natanael în Ioan 1:50 este deja împlinită de Isus la doar trei zile după ce a fost făcută.

Onoraţi cu invitaţia la o nuntă, Isus împreună ucenicii Săi onorează acest eveniment cu prezenţa lor! Isus nu a dat dovadă de îngustime şi atitudine deviantă, aşa cum sunt tentaţi unii ultra-religioşi fanatici care desconsideră chiar lucrurile frumoase pe care Dumnezeu le-a creat şi le-a pregătit spre desfătarea creaţiei Sale. Domnul iubeşte să împărtăşească bucuria unei nunţi, spre deosebire de o aşa zisă bucurie „pur spirituală”, severă, austeră, îmbibată de „tristeţea mântuirii” a unor fanatici religioşi din timpurile noastre. Îl putem face părtaş pe Isus bucuriei din mijlocul familiilor noastre? Îl putem chema pe Hristos ca să-Şi arate slava în casa fiecăruia dintre noi?

Pentru evrei nunta era etapa finală a căsătoriei, ea era un eveniment public ce pecetluiește hotărârea celor doi de a se uni într-o singură viaţă. Nunta este o declaraţie publică a dorinţei familiilor celor doi de a împărtăşi din bucuria lor şi comunităţii din care fac parte.

De obicei, de pregătirea nunţii se ocupă cele două familii. Este posibil ca Isus să fi participat la nunta unei rude, deoarece mama Lui era implicată în pregătirea nunţii şi, totodată, pentru că erau prezenţi şi fraţii Săi (v. 12).

Implicată în organizarea nunţii şi observând epuizarea vinului (lucru care cădea în reprezentarea naşului şi poate a fost sesizat de către acesta), Maria se adresează fiului ei cu speranţa că într-o astfel de situaţie de criză, Isus va face o minune. Această cerere poate fi rezultatul cuvintelor şi gândurilor tainice din inima ei despre fiul său (Luca 2:51). Maria şi-ar fi amintit cu siguranţă de închinarea “magilor” în faţa fiului ei ca Împăratul de curând născut al iudeilor (Mat. 2:2, 11), ştiind totodată că Împăratul lui Israel va veni prin arătarea slavei Sale, instaurând împărăţia printr-o sărbătoare sfântă asemenea nunţii (Ps. 45; Isaia 25:5-12; 49:15-18, 62;  Ioel 2, etc.). Se poate gândi însă şi că statul social al Mariei putea fi întărit exercitând presiuni şi folosind resursele fiului Său.

Împărăţia este prefigurată în această nuntă, confirmând gândurile tainice ale Mariei, precum şi afirmaţia lui Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel! (Ioan 1:49).

Imaginea Împărăţiei lui Dumnezeu ca sărbătoare este proeminentă în iudaism şi în învăţăturile sinoptice (vezi de ex. Mat. 5:6; 8:11-12; Marcu 2:19; Luca 22:15-18, 29-30a) [1].

La cererea mamei Sale de a face rost de vin, Isus îi răspunde

Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul (v. 4).

Cu alte cuvinte: femeie (gynai, un termen de respect, pe care îl mai regăsim în Ioan 19:26), nu tu eşti cea care decide calendarul instaurării Împărăţiei! Isus îşi potriveşte acţiunile Sale în funcţie de calendarul hotărât de Tatăl. Acum Isus a intrat în lucrarea Sa publică, iar relaţia Sa cu mama Sa este plină de respect dar nu poate să influenţeze împlinirea poruncilor Tatălui Care L-a trimis în lume.  Nu a venit încă ceasul ca Isus să fie jertfit şi să instituie cina împărătească ca sărbătoare a noii comunităţi răscumpărate a Împărăţiei mesianice (Apoc. 19:9). Încă nu sosise ceasul noii şi  marii nunţi a Mielului.

Se pare ca Maria şi-ar fi recunoscut îndrăzneala, poruncind acum slugilor să asculte întru totul de Isus (v. 5) [2].

Ca un semn profetic, Isus transformă în vin apa pentru curăţire din cele 6 vase, aducându-ne aminte de începutul semnelor lui Moise din Egipt (Ex. 7:19). Dacă atunci Moise a transformat apa Egiptului în sânge, ca fiind primul semn al eliberării de sub robia Egiptului, acum, noul prooroc ca Moise, trimis şi El de Dumnezeu, transformă apa în vin, aceasta fiind primul semn al eliberării de sub robia formelor exterioare, goale, ale iudeilor. Iar această eliberare are drept fundament sângele ce va fi vărsat pe cruce, comemorat prin paharul de vin al Cinei Domneşti. Aceasta este eliberarea adusă de duşmanul interior, de propriul ego ce-şi camuflează putreziciunea într-o neprihănire fariseică a ritualurilor.

Iudeii au transformat semnele şi poruncile vechi-testamentare cu privire la mântuire şi curăţire din lecţii ale lui Dumnezeu în simple obiceiuri prin care îşi afirmau identitatea şi superioritatea faţă de ceilalţi. Tocmai de aceea, ca un adevărat medic, Isus defibrilează conştiinţele amorţite ale iudeilor prin semne care nu strică, ci împlinesc Scripturile. Cele şase vase pentru apa de curăţire sunt umplute cu apă, aproximativ 200 de litri. Slujitorii care au pus cu mâinile lor apa în vase rămân cu siguranţă şocaţi de porunca lui Isus de a scoate această apă şi a o servi maestrului de ceremonii. Minunea mare este însă că pe măsură ce este scoasă şi turnată în pahare, apa pusă în vasele de curăţire, care ar fi trebuit să respecte ritualul poruncit de Dumnezeu în Numeri 19:1-22 (având la origine cenuşa unei jertfe animale) şi pe care nimeni nu ar fi băut-o (pentru că era folosită pentru spălatul mâinilor şi al picioarelor), tocmai această apă este transformată în cel mai bun vin.

Iată de ce prin acest prin semn pe care-l face, Isus arată spre sângele ispăşitor care stătea în spatele apei de curăţire. Deşi iudeii nu ar fi pus niciodată vin în vasele în care se păstra apa pentru curăţire, violând obiceiul – care avea de altfel un temei biblic, dar care îşi pierduse semnificaţia deplină – Isus nu strică Scripturile, ci le împlineşte. Vinul urma să devină o prefigurare a sângelui Său, aducător de iertare, atunci când avea să instituie Cina cea de taină, înainte de moartea Sa [3].

Bucuria nunului (v. 9-10) poate fi bucuria fiecăruia dintre noi care acceptăm sângele Mielului lui Dumnezeu să ne curăţească, convinşi că Dumnezeu ne va arăta la nunta Mielului lucrurile mai bune decât în perioada logodnei noastre cu El (Apoc. 21, 22).

Transformarea apei în vin la nunta din Cana este numită de evanghelist început al semnelor prin care Isus Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El (v. 11).

Minunea este denumită drept τημείον, ca “semn” (cuvântul δύναμις, “act de putere”, “miracol”  nu apare în această Evanghelie). Conceptul de semn este familiar în Vechiul Testament (în evreieşte ôt); este folosit la evenimente atât naturale cât şi supranaturale, care demonstrează adevărul Cuvântului lui Dumnezeu prin profeţii Săi (ex. Exod 3:12; 1 Sam. 10:1-9) şi îi autentifică pe profeţi (ex. Ex. 4:1-9); dar şi denotă evenimente care vor veni, în special în relaţie cu viitorul eshatologic (ex. Isaia 7:10-16) [4].

Odată cu împlinirea acestui semn, prin care Isus se face cunoscut ucenicilor Săi,  a fost declanşat procesul de împlinire a realităţilor escatologice ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin acest prim semn al lui Isus, El Şi-a arătat slava, puterea şi autoritatea asupra creaţiei, ca şi Creator dar şi ca mântuitor al oamenilor. Această epifanie a lui Isus declanşează întregul şir de paşi care duc către dealul Golgotei, acolo unde Mielul lui Dumnezeu va fi adus ca jertfă de răscumpărare a noului Exod, dovedindu-se că acest Miel este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Împăratul promis.

Pentru iudei această transformare a apei pentru curăţire în vin care a fost împărţit la masă ar reprezenta eliberarea de formele religioase. Sau cum se exprimă atât de frumos W. Barkley: Isus a transformat imperfecţiunea Legii în perfecţiunea harului! Pentru destinatarii Evangheliei după Ioan care ar fi provenit din rândul neamurilor, şi mai ales dintre greci, a căror cultură era dominantă în bazinul mediteranean, această transformare a apei în vin ar reprezenta superioritatea lui Isus faţă de zeul Dionisos al grecilor [5].

Prima nuntă la care a participat Dumnezeu a eşuat lamentabil prin neascultarea celor doi atât în relaţiile dintre ei, cât şi faţă de Cel ce tocmai le binecuvântase unirea (Gen. 2-3). Bucurie împletită însă cu moarte şi cu suferinţă!

Intervenţia lui Dumnezeu la o a doua nuntă – cea din Cana, ca prefigurare a celei din ceruri – ne face să credem că noi vom fi logodiţii Lui, chemaţi la nunta cu El. Dar pentru aceasta, Mirele trebuia să-şi răscumpere Mireasa cu însuşi sângele Său (Ef. 5:25-32, etc.). Suferinţă şi moarte împletite însă cu o bucurie veşnică!

Secțiunea de text despre Noul Templu al lui Dumnezeu (Ioan 2:13-22) a fost analizată în articolele 1. Profilul consumatorilor religioși atei, 2. Bibliografia biblică obligatorie, 3. Dărâmați Templul Acesta! și 4. Noul Templu.

Concluzie la Ioan 1:19-2:22

Chiar la începutul demersului său, observăm un important accent al autorului asupra prezentării identităţii lui Isus. Mântuirea pe care o aşteptau oamenii este prezentată prin arătarea lui Isus în faţa întregului norod şi în faţa unor oameni care i-au devenit ucenici. Cu excepţia unei minuni, cea a transformării apei în vin la nunta din Cana, care are ca scop credinţa ucenicilor în identitatea lui Isus din Nazaret, accentul autorului cade pe cunoaşterea numelui lui Isus, a prezentării Lui de către Ioan Botezătorul atât în faţa mulţimii adunate la Iordan cât şi în faţa ucenicilor lui (1:19-51). Fiind îndeplinit tiparul vechi-testamentar al glasului care pregăteşte calea Domnului şi al martorilor care depun mărturie, Isus Însuşi Se prezintă atât în faţa celor pe care i-a ales ca ucenici, cât şi în faţa mulţimii de la sărbătoarea Paştelor din Ierusalim (2:1-22).

Acest segment de text ni-L prezintă pe Isus din Nazaret ca fiind Hristosul, prezentare iniţiată de Ioan Botezătorul şi formulată în conceptele Mielul lui Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1:29, 34, 36).

Apoi, în discuţiile cu cei ce-L urmau ca Învăţător, Isus Însuşi se prezintă ca Fiu al omului (Ioan 1:51), Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul lui Israel (Ioan 2:16, 1:49).

 

mulțimii  adunate la botezul de la Iordan (Ioan 1:19-34)				mulțimii  adunate la sărbătoarea Paștelor din Ierusalim (Ioan 2:12-22)
este prezentat  (Ioan 1:19-51)		Isus Hristos		Se prezintă   (Ioan 2:1-22)
ucenicilor   (Ioan 2:35-51)				ucenicilor   (Ioan 2:1-11)

În desfăşurarea Evangheliei după Ioan putem urmări evoluţiile raporturilor cu Isus Hristos atât ale mulţimilor cât şi ale ucenicilor Săi. Avem astfel de observat de acum încolo două paliere diferite de raportare la Cel Întrupat (vezi de exemplu reacţia mulţimii din Capernaum faţă de discursul lui Isus în care se prezintă ca Pâinea vieţii coborâtă din cer şi răspunsul ucenicilor apropiaţi, în capitolul 6), paliere care se unifică în momentul de groază al întunericului, al prinderii şi crucificării Domnului. În faţa Celui Crucificat, toţi am fost la fel de neputincioşi! Dar apoi, după înviere şi arătarea Celui Înviat, ucenicii au ajuns să fie martorii de neclintiţi ai Fiului lui Dumnezeu.

Radiografierea bolilor credinței din seria de articole “Sclavii credinței” a fost primul pas, dureros dar absolut necesar, pentru a ajunge la soluția acestor boli. Cred putem vorbi nu de o sclavie a credinței în Isus Hristos ca Mântuitor, ci de sclavia credinței în propria neprihănire,de fapt modalitatea noastră umană de a ne construi o identitate, poleită cu versete și având titulatură creștină. În cele ce urmează voi încerca să prezint modalitatea de configurare a credinței pe care o văd în Evanghelia după Ioan, pe parcursul primelor 4 capitole. Revin la caracterul paradigmatic al credinței prezentate pe paginile Scripturii pentru că, oricât de greu ne-ar fi nouă azi să dezbrăcăm haina culturală a celor de acum 2000 de ani, zbaterile și poziționările lor față de credința în Dumnezeu sunt comune cu cele ale noastre de azi.

Scopul declarat al autorului Evangheliei este acela de a citi lucrurile scrise în această carte pentru a crede că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi astfel să avem viaţa veşnică (Ioan 20:31). Primirea vieţii veşnice se poate realiza atunci când credem că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Cel venit să-L facă de cunoscut pe Tatăl.

Pentru a crede în Cel ce ne poate oferi viaţa veşnică, trebuie mai întâi ca El să fie prezentat! Primirea lui Isus ca Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, este precedată tocmai de proclamarea Numelui Său în mijlocul nostru, aceasta fiind focalizarea primelor două capitole. Mai întâi vom urmări cum

1. Isus este prezentat de cei ce mărturisesc Numele Lui atât în faţa mulţimii cât şi în faţa celor ce aveau să devină ucenicii Lui (Ioan 1:19-51),
2. pentru ca în capitolul următor să vedem cum se prezintă Isus Însuşi, atât în faţa ucenicilor cât şi a mulţimii adunate la Ierusalim de Paşte (Ioan 2:1-22).

Voi considera apoi textul Ioan 2:23 până la Ioan 4:54 ca fiind unul unitar şi care schiţează posibile atitudini şi modalităţi umane de a crede în Cel ce a fost prezentat în Ioan 1:1-2:22.

Identitate și alteritate în cazul lui Ioan Botezătorul – Ioan 1:19-28

a)  Ioan îşi afirmă identitatea (Ioan 1:19-28)

Urmărind textul Ioan 1:19-2:1 observăm că avem o desfăşurare de evenimente pe parcursul unei săptămâni. Ţinând cont că legea evreilor nu le permitea acestora parcurgerea de distanţe prea mari în timpul Sabatului şi de faptul că drumul de la Betania (care se presupunea că este lângă Ierihon) şi până în Cana din Galileea era de peste 2 zile, putem ajunge la următoarea aranjare a evenimentelor din Ioan 1:19-2:1:

1. joi – mărturia lui Ioan Botezătorul în faţa autorităţilor religioase de la Ierusalim (Ioan 1:19);

2. vineri –  botezul şi mărturisirea lui Isus ca Mielul şi Fiul lui Dumnezeu de către Ioan Botezătorul (Ioan 1:29);

3. sâmbătă – primii ucenici şi prima lor zi de odihnă în jurul lui Isus (Ioan 1:35);

4. duminică – la începutul celor 3 zile de călătorie către Galileea, avem mărturii frumoase despre Isus ca fiind Mesia cel aşteptat (Ioan 1:43);

5. luni

6. marţi – cele două zile de tăcere, apăsătoare, asemenea altor două zile relatate la sfârşitul Evangheliei, în aşteptarea celei de a treia zi, cea a bucuriei;

7. miercuri – nunta din Cana şi primul semn al lui Isus care dovedeşte că este Hristosul (Ioan 2:1). [1]

Suntem invitaţi să păşim pe urmele paşilor Creatorului prezentat în Prolog (Ioan 1:1-18) în prima Sa săptămână din lucrarea Sa publică ca Dumnezeu întrupat (Ioan 1:19-2:12)!

Prologul (1:1-18) are menirea de a antrena mintea cititorului în dovedirea lui Isus din Nazaret ca fiind Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Dar orice afirmaţie cu privire la Mesia trebuia să fie susţinută de mărturii credibile. Aşa funcţiona mecanismul autentificării unui mesaj şi a omului care aducea acel mesaj, aceasta este procedura prevăzută în Vechiul Testament:

–   proorocul din partea Domnului trebuia să fie dovedit (Deuteronom 18:21-22);

– înaintea venirii Domnului este un om care se identifică cu pregătirea Căii Domnului, a glasului care strigă în pustie (Isaia 40:3).

Cazuistica dovedirii falşilor “mesia”, pentru a-L recunoaşte pe adevăratul Mesia, prevedea cercetarea celor care depuneau mărturie despre Cel ce urma să vină!

În Prolog, când evanghelistul Ioan Îl prezintă pe Isus ca lumina venită în întuneric (v. 5), el se opreşte din prezentarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, Cuvânt creator şi Lumină (prezentare pe care o reia din v. 9) şi îl introduce pe Ioan Botezătorul ca cel ce a depus mărturie despre această Lumină. Tocmai această secvenţă anticipată în Prolog (1:6, 8, 15) o avem detaliată în pasajul de faţă. În cadrul acestor precizări putem înţelege resorturile interioare care i-au obligat pe cei trimişi din Ierusalim să-i verifice identitatea  lui Ioan (v. 19 c).

Găsim interesant  faptul că întreaga Evanghelie după Ioan este construită astfel încât cititorul să poată parcurgă un demers interogativ, de natură juridică, a afirmării, dovedirii şi a proclamării unei sentinţe asemenea celei enunţate de Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! [2]

Mai întâi afirmi sentinţa pe care o propui în faţa auditoriului – se afirmă divinitatea lui Isus: Cuvântul lui Dumnezeu (1:1) este Cel Întrupat în Isus (1:14) ca Fiu al lui Dumnezeu (1:18). Apoi aduci dovezi care probează corectitudinea sentinţei pe care o proclami. Dovedirea divinităţii lui Isus se face prin semnele ce dovedesc că este de la Tatăl, una cu El, precum şi prin afirmaţii consacrate ale lui Yahwe: “Eu Sunt…!”(1:19-20:23). În cele din urmă proclami din nou sentinţa. Ajungem astfel la proclamarea divinităţii lui Isus tocmai de către unul care nu era predispus să creadă fără dovezi: ”Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” proclamă Toma, dovezile divinităţii lui Isus ducându-l la credinţă şi la închinare (20:24-29).

 

Afirmare                                     Dovedire                                  Proclamare

 

1:1-18                                         1:19-20:27                                     20:28-31

 

Acest travaliu al evanghelistului Ioan pentru dovedirea lui Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu este trădat de formula introductivă  a acestui pasaj:

Iată mărturisirea făcută de Ioan, când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: “Tu cine eşti?” (Ioan 1:19).

Totodată, să nu uităm că acţiunea prezentată se petrece în Betabara (Casa Vadului) sau Betania, unde boteza Ioan (1:28), adică în “casa pregătirii” [3], a pregătirii oamenilor pentru a-L întâlni pe Mielul lui  Dumnezeu care le ridică povara păcatelor (1:29). Tot în Betania (aceeaşi localitate de lângă Iordan sau cea aşezată la 15 stadii, aproximativ 3 km. de Ierusalim?), cu şase zile înainte de Paşte, Marele Preot este uns cu mir de nard curat pentru a intra la Tatăl ca Miel şi Mare Preot pentru a se aduce ca jertfă şi să mijlocească pentru oameni (12:1-11).

Într-un context nemaiîntâlnit în istorie, al efervescenţei religioase, de intensă aşteptare mesianică (aşteptare mesianică dovedită de literatura apocaliptică şi a declaraţiilor de natură mesianică între secolul 2 î. Hr. şi  sec 1 d. Hr. în comparaţie cu alte perioade istorice) [4], în faţa trimişilor autorităţilor religioase de la Ierusalim (partida Fariseilor – v. 24 şi cea a Saducheilor – v. 19), Ioan declară că nu este el Hristosul.

Frustrarea reprezentanţilor religioşi de la Ierusalim creşte pe măsură ce Ioan nu se identifică cu niciuna din aşteptările lor. Este surprinzător modul în care ei desfăşoară înaintea lui Ioan posibilităţile de identificare ale misiunii sale.

Iudeii aşteptau:

– în primul rând pe Ilie [5], ca vestitor al zilei judecăţii lui Dumnezeu (Mal. 4:5), cel ce anunţa blestemul şi focul pentru popoarele străine şi pentru dumnezeii lor, precum şi binecuvântarea promisă pentru Israel (vezi misiunea de odinioară a lui Ilie din 1 Împ. 18:16-49: focul judecăţii pentru idolatri şi ploaia binecuvântată pentru Israel, asemenea promisiunii revărsării Duhului Sfânt);

– proorocul, cel care va face semne mari şi care îi  va elibera pe iudei de sub jugul robiei romane (ca Moise de odinioară, cel care a eliberat Israelul de sub jugul robiei egiptene – vezi Deut. 18:15-22).

În faţa unei atât de seducătoare oferte de aşteptări, Ioan refuză a folosi stratagemele marketingului social (de inducere şi de negociere a unor nevoi, care pot fi chiar maximizate), deconstruind avatarurile imaginarului social ale contemporanilor săi prin simple negaţii şi printr-o surprinzătoare afirmaţie:

sunt glasul celui care strigă în pustie: ”Neteziţi calea Domnului”, cum a zis proorocul Isaia (Ioan 1:23).

Ioan este doar vocea (phōnē), pe când Isus este Cuvântul (Logos) [6]. Ioan se identifică cu cel ce vesteşte în pustie (vezi Isaia 40:3, atât în sens propriu: pustia Iudeii, cât şi în sens figurat: poporul Israel, o pustie de inimi însetate) că Mesia va veni şi va fi Însuşi Dumnezeu. Mesia va aduce botezul cu Duhul Sfânt spre mântuirea Israelului şi va aduce botezul cu foc sau instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu prin judecata Sa. Ioan era cel ce pregătea calea Domnului, vestind că “Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2), atât în mântuire cât şi în judecată.

Ioan are rolul de a-L arăta lui Israel pe Cel ce venea în Numele Domnului să aducă Împărăţia lui Dumnezeu. Tocmai de aceea Ioan explică de ce nu botează decât cu apă: el arăta doar spre Cel ce avea să vină, el era prorocul pre-mesianic care va indica calea Domnului (în Împărăţia lui Dumnezeu se intră doar prin pocăinţă) şi va pregăti inimile celor din popor pentru primirea lui Mesia.

Ioan a cerut pocăinţa nu în sensul iudaic de acceptare a jugului Legii, ci într-un sens etic: o recunoaştere a stării de păcat şi un comportament schimbat. Dovada unei astfel de pocăinţe a fost botezul în apă. Originea acestui ritual este o problemă foarte dezbătută; dar soluţia cea mai probabilă este că Ioan a adoptat în mod deliberat botezul iudaic al prozeliţilor, prin aceasta arătând, de fapt, că, din perspectiva vizitei mesianice viitoare, iudeii se află la acelaşi nivel cu neamurile. Iudeul nu are nici un avantaj; el trebuie să experimenteze pocăinţa personală, ca şi când nu ar fi un fiu al lui Avraam [7].

Speranţa revenirii în ţara promisă se împletea cu izbăvirea de vrăjmaşi şi locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Această promisiune o vedem împlinită în întreaga Evanghelie după Ioan, împletită cu împlinirea promisiunii venirii unui prooroc ca Moise din mijlocul fraţilor săi (Deut. 18).

Deuteronom 18	Evanghelia după Ioan
1. Domnul Dumnezeu tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi (v. 15a);	1. în mijlocul vostru stă Unul (1:26; 7:29; 8:26,29; 14:9; Fapte 3:22; etc.);
2. un prooroc ca mine: să ascultaţi de el! (v. 15b)	2. cu adevărat acesta este proorocul cel aşteptat în lume (6:14; 7:40);
3. Astfel el va răspunde la cererea pe care ai făcut-o Domnului, Dumnezeului tău, la Horeb, în ziua adunării poporului, când ziceai: „Să nu mai aud glasul Domnului, Dumnezeului meu, şi să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor.” Atunci Domnul mi-a zis: „Ce au zis ei, este bine. (v. 16-17);	3. cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică (5:24, etc.). Şi Tatăl, care M-a trimis a mărturisit El Însuşi despre Mine. Voi nu i-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa (5:37; 4:46);
4. voi pune cuvintele Mele în gura lui (v. 18b; Isaia 51:16, etc.);	4. Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu (17:8; 7:16; 8:28; 12:49; 14:10, 24).
5. el le va spune tot ce-i voi porunci Eu (v. 18c);	5. Lucrurile, pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl (12:50; 4:25; 5:38).
6. dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală (v. 19).	6. Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul, pe care L-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi (12:48; 47-50).

Ioan recunoaşte divinitatea celui pe care trebuia să-L prezinte lui Israel, lucru dovedit atât de expresia El este Acela care vine după mine, şi care este înaintea mea (Ioan 1:27a), cât şi de formularea Unul, acestea fiind caracteristici ale veşniciei şi unicităţii lui Dumnezeu (Mal. 2:15; Deut. 6:4; Ps. 145:13; Is. 43:10-11; etc.). Această superioritate este recunoscută şi prin expresia: eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintelor (Ioan 1:27 b).

Toate lucrurile pe care un sclav trebuie să le facă pentru stăpânul său, un ucenic trebuie să le facă pentru învăţătorul său, mai puţin aceea de a dezlega cureaua încălţămintelor [8].

Formularea lui Ioan „este în mijlocul vostru Unul pe care nu-L cunoaşteţi” pare să indice faptul că Ioan Botezătorul vorbeşte un limbaj mesianic (vezi Matei 11:3) şi trimite către speculaţiile mesianice pe care le făceau evreii în primul secol, a unui Mesia ascuns, gândindu-ne, de exemplu, la reacţiile evreilor la sărbătoarea Corturilor din Ierusalim (Ioan 7:27).

Termenul (Cel ales, n. m., M. C.) este o reminiscenţă din Cântarea Robului (Isaia 42:1), dar nu este prin acesta automat interpretat în lumina ultimei Cântări a Robului (Isaia 52:13-53-12), aşa cum gândeşte Ioan imaginea Alesului ca Robul Care suferă; numele este aplicat Fiului Omului în scena judecăţii din Enoh 49:2-4:

Cel Ales stătea înaintea Domnului duhurilor,

Şi slava Lui este din veci în veci,

Şi puterea Lui din neam în neam…

Şi El va judeca lucrurile ascunse,

Şi nimeni nu va spune nici o minciună în faţa Lui;

Pentru că este Cel ales înaintea Domnului duhurilor după buna Lui plăcere [9].

Acest Unul din mijlocul lui Israel (Ioan 1:26) este Însuşi Dumnezeu venit să-şi cerceteze şi să-şi răscumpere poporul, El este Cel care vine să locuiască şi să umble în mijlocul poporului Său (Ex. 25:8; 29:45; Lev. 26:11-12; 1 Împ. 6:13; Ier. 31:33; Ez. 11:20; 37:26; Zah. 2:5, 10-11; 8:8, etc.).

Deci acest Unul care este în mijlocul vostru trimite atât la divinitatea cât şi la umanitatea Celui trimis de Dumnezeu şi prezentat de Ioan.

Ce tragedie: Dumnezeu după care tânjim să fie în mijlocul nostru iar noi să nu-L cunoaştem! Poate şi pentru că nu am luat în serios proclamaţiile pline de adorare ale celor ce Îl mărturisesc pe Domnul şi care ne pregăteau să ne întâlnim cu El!

Gerald Borchert pune în paralel atitudinea lui Ioan Botezătorul din acest pasaj cu cea a lui Simon Petru din capitolul 18. Avem astfel două raportări diferite cu privire la aceeaşi întrebare: Tu cine eşti?

Când ne întoarcem la răspunsurile Martorului (Ioan) date echipei de investigaţie în 1:20-21, observăm lesne că ele sunt puţin cam intrigante. Aceste răspunsuri sunt: (1) Egō ouk eimi … (Eu nu sunt); (2) Ouk eimi (Nu sunt) şi (3) Ou (Nu!). Ele ne sunt familiare cu istoria lui Petru din curte (curtea Marelui Preot n. m., M. C.) şi ne vom aminti imediat că răspunsurile din acel context sunt similare: (1) Ouk eimi (Nu sunt); (2) Ouk eimi (Nu sunt); şi (3) “Petru s-a lepădat din nou” (18:17, 25, 27). Problema este de ce avem în fiecare caz aceste trei întrebări şi trei răspunsuri ca acestea? Chiar mai mult, de ce răspunsurile la primele două întrebări, în ambele cazuri, foloseşte aceeaşi expresie ouk eimi? Bineînţeles, poate fi o pură întâmplare, dar în această Evanghelie aproape nimic nu apare la întâmplare. Cele trei răspunsuri ale Botezătorului şi ale lui Petru par a relata despre conceptul martorului şi a obişnuitei teme din Biblie a celor două sau trei mărturii necesare pentru a afirma o chestiune (de ex. Deut. 17:6; Mat. 18:20; 1 Cor. 14:27, 29; 2 Cor. 13:1; 1 Tim 5:19; Evr. 10:28; a se semnala necesitatea a două sau trei mărturii în Deut. 19:15). [10]

b) Ioan Botezătorul mărturiseşte: ”Iată Mielul lui Dumnezeu!” (1:29-34)

29. A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el, şi a zis:

– „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! 30. El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine. 31. Eu nu-L cunoşteam [11], dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.”

32. Ioan a făcut următoarea mărturisire:

– „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. 33. Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: ,Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.’ 34. Şi eu am văzut lucrul acesta, şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.”

În cele trei mari secţiuni ale Evangheliei (1-12; 13-17; 18-21) avem referinţe clare la sărbătoarea Paştelor, raţiune suficientă pentru mulţii exegeţi să considere că Evanghelia după Ioan poate suporta o interpretare teologică pliată pe motivul Paştelor.

Ioan propovăduia Împărăţia care va aduce judecata lui Dumnezeu asupra lumii. Dar mai întâi ne este oferită mântuirea! Paştele însemna în evreieşte trecere pe lângă. Conştient de mesajul pe care îl prezenta, Ioan anunţă mai întâi timpul pocăinţei, timpul trecerii mâniei lui Dumnezeu pe lângă cei ce şi-au pus încrederea în mielul junghiat. Tocmai de aceea Ioan Îl prezintă pe Isus ca fiind Mielul lui Dumnezeu, pentru că pe El sunt deşertate toate păcatele, luând asupra Sa vinovăţia şi blestemul nostru (Isaia 53).

O astfel de figură apare în Testamentul lui Iosif 19:8 şi mai departe, unde un leu şi un miel apar împreună, pomenit mai întâi ca Mesia din Iuda, apoi Mesia din Aaron (…). Şi se scrie astfel: „Şi toate animalele se vor năpusti asupra lui (a mielului), iar mielul le va învinge, îi va distruge şi îi va zdrobi sub picioare. Şi din pricina lui îngerii şi oamenii şi tot pământul se va bucura… Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, care nu se va sfârşi”. O altă referinţă a mielului lui Dumnezeu apare în Testamentul lui Beniamin 3; O’Neill ne-a oferit argumente puternice pentru a crede că ambele referinţe sunt pre-creştine (The Lamb of God 1-27). Mai importantă este  viziunea Mielului în Apocalipsa 5. Acolo Hristos este reprezentat ca Leul din Iuda care a biruit, apoi ca Miel cu şapte coarne care a câştigat dreptul de a deschide cartea, reprezentând legământul lui Dumnezeu de a da împărăţia. Aceste portrete ale lui Hristos ca Leu şi Miel nu sunt paradoxale ci paralele, din moment ce şapte coarne semnifică o putere imensă – Mielul este un atotputernic Berbec!  Dar El trebuie prezentat ca Miel, pentru că „El stătea ca unul care era înjunghiat”. El stătea, pentru că este Cel Viu care a murit şi este viu pentru totdeauna (Apocalipsa 1:18); şi El era înjunghiat ca jertfă, în special ca Mielul Paştelui lui Dumnezeu, să aducă un nou Exod pentru libertate şi viaţă a împărăţiei lui Dumnezeu (cartea Apocalipsa este dominată de la primele şi până la ultimele pagini de tipologia Exodului). În această scriere din cercul ioanin, avem o reprezentare apocaliptică a lui Hristos adaptată doctrinei creştine a răscumpărării; puternicul Hristos câştigă mântuirea pentru lume prin moartea sa jertfitoare. La fel apare şi în Ioan 1:29. ^[12]

El nu este doar Mielul care poartă păcatele, aşa cum întregul ritual vechi-testamentar indica, fiindcă păcatele erau doar transmise asupra mielului adus la junghiere. Evreul era conştient că problema nerezolvării definitive a păcatelor şi a vinovăţiei erau încă valabile atâta timp cât se menţineau slujba leviticală şi interdicţia intrării slobode spre Sfânta Sfintelor.

El este Mielul lui Dumnezeu, pe care Însuşi Dumnezeu Îl pregăteşte şi nu Îl cruţă, aducându-ne aminte de acel Jehova Iire, Dumnezeu care poartă de grijă, prefigurat de aducerea lui Isaac, fiul lui Avraam, singurul său fiu, pe care îl iubea (Genesa 22:1-2,12-14). Acum, Dumnezeu Îşi trimite Fiul, singurul născut din Tatăl, pe care Îl iubea, pe Acest Fiu îl trimite să fie Mielul care ridică păcatul lumii, Cel care rezolvă (îndepărtează) o dată pentru totdeauna povara şi vinovăţia păcatului. El ridică păcatul pentru că mai întâi ia asupra Sa boală, neputinţă, păcat, moarte pentru a le înlătura, a le şterge şi a ne elibera. Pentru aceasta este suficient să ne uităm în desfăşurarea Evangheliei cum Isus se atinge de păcătoşi, de bolnavi, necuraţi, îndrăciţi, de cei morţi, luând astfel toată această povară a nelegiuirii, bolii şi a  robiei spre cruce, unde El a luat pedeapsa ce ni se cuvenea.

Astfel, acest Miel al lui Dumnezeu este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce vine mai întâi să boteze cu Duhul Sfânt, cu mântuire, lucru confirmat lui Ioan prin pogorârea peste Isus a  Duhului Sfânt sub formă de porumbel (Ioan 1:33-34).

c) Roadele mărturiei lui Ioan (Ioan 1:35-51)

Privind la Isus care umbla printre cei pentru care venise să le poarte păcatele ca să-i elibereze, Ioan mărturiseşte ucenicilor săi:

Iată Mielul lui Dumnezeu! (v. 36)

Promisiune împlinită, adoraţie împărtăşită!

Mărturia lui Ioan are ca efect venirea a doi ucenici la Isus ca să-L cunoască şi să fie învăţaţi de El. Cel puţin unul dintre cei doi, Andrei, după ce a mers cu Isus şi L-a ascultat ceva timp (este posibil să fi rămas peste noapte acolo unde era găzduit şi Isus, ascultând cu uimire învăţăturile Sale, v. 38-39), el rămâne convins că Isus este Unsul lui Dumnezeu. La rândul său, văzând promisiunea împlinită, Andrei îşi împărtăşeşte adoraţia şi mărturiseşte pe Isus ca Mesia fratelui său Simon.

Şi l-a adus la Isus (v. 42a).

Întâlnirea lui Isus cu Simon are drept urmare o nouă identitate, un nou nume: Chifa (Petru). Este posibil ca Andrei şi Petru să-i fi spus de Isus lui Filip, concetăţeanul lor, iar a doua zi, la simpla chemare a lui Isus “Vino după Mine“ (v. 43), Filip îl urmează. La rândul său Filip, convins şi bucuros că promisiunile Scripturii se împlinesc în Isus, Filip împărtăşeşte adoraţia sa lui Natanael.

Natanael (în celelalte Evanghelii Bartolomeu) nu este convins că Cel promis în Lege şi în prooroci vine dintr-o cetate de mâna a doua, cum era Nazaretul, o cetate mai mult a neamurilor decât a evreilor. Dar este posibilă şi o altă interpretare: dacă privim în Ioan 21:2, Ioan ne spune că Natanael era de baştină din Cana Galileii, posibil la doar 9 kilometri de Nazaret. Poate că privind la starea sa, Natanael nu era convins că poate fi ceva bun în Nazaret. De aceea, Isus îi arată aprecierea Sa lui Natanael pentru simplu fapt că el este un israelit (urmaş al promisiunilor lui Israel) care însă nu împărtăşeşte o trăsătură definitorie a lui Israel (Iacov): viclenia.

Uimit de puterea lui Isus de a-i citi gândurile, Natanael Îl recunoaşte pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel. Alăturarea celor două funcţii de către Natanael nu este întâmplătoare, ci se face păstrând tiparul legământului davidic. Dar Isus îl anunţă pe Natanael că puterea Sa nu se rezumă la citirea gândurilor sau a unor situaţii:

Lucruri mai mari decât acestea vei vedea (v. 50b).

Tocmai de aceea, Isus se prezintă israelitului fără vicleşug ca fiind adevăratul Împărat al lui Israel, cuplând imaginea lui Iacov (Israel) având cerul deschis şi peste care îngerii lui Dumnezeu se suie şi se pogoară (Gen. 28:12-14) cu imaginea Fiului care primeşte împărăţia din partea lui Dumnezeu (Daniel 7:13-14).

Poate că simpla remarcă pe care ar fi putut-o face Natanael ar fi fost răspunsul lui Iacov:

Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut! (Gen. 28:16b)

Pasajul de faţă poate fi condensat astfel:

a) într-o serie de conştientizări a împlinirii promisiunilor şi a adoraţiei faţă de Isus, prin mărturisirea Lui şi altora care nu-L cunosc:

– Ioan este convins că în Isus se împlineşte promisiunea lui Dumnezeu de a mântui, de aceea mărturiseşte ucenicilor săi: Iată Mielul lui Dumnezeu! (v. 36);

– Andrei este convins că promisiunea Mesiei este împlinită în Isus şi Îl mărturiseşte lui Simon (v. 41);

– Filip este convins că Isus din Nazaret este Cel promis, Cel despre care a scris Moise şi proorocii şi Îl mărturiseşte lui Natanael (v. 45);

b) o serie de găsiri:

– Andrei „a găsit pe fratele său Simon şi i-a zis…” (v. 41a);

– Isus „a găsit pe Filip. Şi i-a zis…” (v. 43b);

– Filip „a găsit pe Natanael, şi i-a zis…” (v. 45a).

Acum este timpul în care cei pierduţi sunt găsiţi şi ceea ce este risipit Dumnezeu adună în braţele Sale pentru a mântui!

c) o serie de descoperiri a unor identităţi şi nume:

– Ioan mărturiseşte despre Isus ca fiind Mielul lui Dumnezeu (v. 36);

– cei doi ucenici ai lui se adresează lui Isus ca fiind Învăţătorul (v. 38);

– Andrei este convins că Isus este Mesia (v. 41);

– Isus îl numeşte pe Simon Chifa (Petru) (v. 42);

– Filip Îl prezintă pe Isus lui Natanael ca fiind Cel promis, despre care a scris Moise şi proorocii (v. 45);

– Isus îl numeşte pe Natanael drept Israelit (v. 47);

– Natanael Îl recunoaşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel (şi implicit al lui, ca israelit) (v. 49).

Mărturisirea lui Isus trebuie să izvorască dintr-o adoraţie faţă de El, ca Cel în care toate promisiunile lui Dumnezeu sunt Da şi Amin!

În această secţiune, dacă îl privim cu atenţie pe Ioan Botezătorul, putem observa un tipar al celui care Îl mărturiseşte pe Isus ca fiind Hristosul, Fiul lui Dumnezeu:

– cel ce îşi cunoaşte identitatea, definită în raport cu Dumnezeu (eu sunt glasul …);

– va şti care este misiunea lui (eu botez doar cu apă, am venit să-L fac de cunoscut pe Cel ce botează cu Duhul Sfânt şi cu foc);

– va mărturisi corect despre Isus (Iată Mielul lui Dumnezeu…, Fiul lui Dumnezeu…);

– mărturia sa având drept roade venirea altor oameni la Cel mărturisit (Andrei, Simon, Filip, Natanael, …, eu, tu…).

Care este identitatea mea? Cum voi răspunde celor ce mă întreabă tu cine eşti?, ce misiune ai?, pe cine mărturiseşti? Adoraţia faţă de Isus Hristos este urmată de mărturisirea Lui? Mărturisirea Lui vine dintr-o adoraţie sinceră faţă de Mielul şi Fiul lui Dumnezeu?