Vesela lume tristă a patologiilor creștine

Am citit demult o analogie destul de haioasă, care poate descrie foarte bine atmosfera multor biserici creștine. În comunitatea rățuștelor, rățoiul predicator iese în fiecare duminică la amvon, îndemnând enoriașii să zboare spre ceruri ca niște vulturi neînfricați. Rățuștele, cuprinse de puternice “emoțiuni”, confirmă succesul oratoric al predicatorului într-un cor de adeziuni fiebinți la statutul de vulturi maiestoși. După terminarea slujbei, pe ulița bisericii se auzi același lipăit de rațe nezburătoare, dar fericite de vechea predică nouă care le-a impulsionat viața …

Imaginea acestei parabole vorbește destul de clar despre situația pe care o găsim prin biserici.  Atent la manifestările întâlnite în spațiul protestant românesc, am descoperit că în acest mediu se manifestă foarte multe persoane care atentează la statutul de “personagiu”.  Anxietatea  religioasă, instabilitatea emoțională, frustrările, subliminările de natură sexuală, extrovertiri precum și introvertiri excesive, până și conflicte interioare cu privire la identitatea sexuală, toate acestea se petrec duminică de duminică sub privirile și discursurile de multe ori pompieristice,  defazate, ale predicatorilor excesiv de preocupați de predicile lor în trei puncte.

Din păcate, tărămul textelor biblice este atât de infestat de resursele subterane ale naturii umane încât am văzut multe izvoare, “brănduite” biblic, care sunt de fapt manifestări vecine cu schizofrenia. Mă șochează ușurința cu care știm să manipulăm textele biblice pentru a ne justifica propria neprihănire, de fapt modalitatea noastră umană de a ne construi o identitate. Tocmai pentru că ele țin mai mult de imanent, de natura umană (care poate suferi și influențe demonice, dar de multe ori tindem să naratizăm ceea ce este pur fapt psihologic), patologiile verbale  și comportamentale ale multor predicatori și enoriași pot face obiectul de studiu al oricărui psihiatru.

Oricine poate observa cum în comunitățile eclesiale există atâta neiertare, neiubire, neimplicare, nestăpânire, nerăbdare. Atunci să nu ne mirăm că decalajul între discursul de factură pozitivă, a îndemnurilor biblice la iubire, implicare, stăpânire de sine, răbdare, etc.,  și experiența negativă de sub cupola neputinței, a negării practice a comandamentelor propovăduite, acest decalaj va duce la formarea unei personalități schizoide, rupte între pretenții nesusținute de realitatea trăirii. Analizând cât de lumești sunt creștinii, cât de formați sau deformați după chipul lumii acesteia sunt ei, orice ateu va avea un pretext suplimentar să conteste existența lui Dumnezeu, a unei puteri personale transcendente. Peisajul clamărilor indecente va oferi motive oricărui liberal să conteste puterea reală a Duhului lui Dumnezeu în lumea în care trăim.

În cadrul bisericilor palierul patologiilor umane este atât de divers încât putem întâlni atât

1. deviațiile de la angoasă la extaz, pe parcursul câtorva minute, atât a unuor indivizi cât și comunități, instigate de manipulările oratorilor sau artiștilor care își câștigă astfel un rating cât mai performant în topurile “creștine”,
2. cât și placida lume impenetrabilă, senină, rece și cenușie, a celor care par storși de orice emoție și pasiune umană, pe care  însă le propovăduiesc și  teoretizează neîncetat, fără a le asigura și practica devoțională respectivă.

Irumperea zăgazurilor bolilor omeneștii sunt stimulate, din păcate, de teologia care este dominantă într-o biserică sau alta. Ruperea echilibrului dintre “aici, dar nu acum” se poate materializa atât în

1. eforturile de materializare a paradisului aici, pe pământ, fapt ce va stoarce creștinii de eforturi în teologia socială, caritabilă, (hiperactivismul social e o altă patologie creștină, specifică mai ales societăților dezvoltate) sau
2. mutații cognitive, insuportabile de mintea noastră acum, vizibile în manifestările bizare a tot felul de secte mileniariste (de la ascetismul ultra-rigoros, ce reclamă izolare de societate, până la tendințe suicidare în masă).

Indiferent de formele patologiilor umane, acoperite cu sloganuri creștine, pe care le studiem, avem aparentul paradox că necesitatea creării unei identități proprii (de sfințenie, de caritabil, om bun, activ, devotat, etc.) va submina tocmai echilibrul și stabilitatea de ordin psihic pe care le vedem în Evanghelii.

Noi, oamenii, tindem să fim inerți în zona noastră de comfort mental, chiar dacă conceptele pe care ne-am zidit viața și praxis-ul social sunt eronate.  Ne căptușim lumea cu propriile proiecții, uitând să ieșim realmente în întâmpinarea celuilalt/Celuilalt. Schisma între eurile noastre contradictorii ne împiedică să ne îmbogățim din alteritatea semenului (de altfel, orice problemă de păcat, chiar foarte ascuns, este vizibilă imediat în modul în care ne relaționăm cu ceilalți. În acest sens, celălalt poate fi o veritabilă resursă prin care Dumnezeu îmi poate descoperi adicțiile, păcatele, nelegiurile, și mă poate sprijini în drumul spre videcare). Nu suferim să ni se descopere goliciunea și indecența dorinței de a avea întotdeauna dreptate, de a impune altora lumea pe care ne-am creat-o după chipul și asemănarea noastră. Nu prea ne saturăm să fim dumnezei, chiar și atunci când ne clamăm credincioși ai lui Dumnezeu!  Nu renunțăm la stilul triumfalist nici când sau tocmai atunci când ar trebuie să ne recunoaștem eșecurile! Nu prea știm să fim modești atunci când aroganța pare a fi o pătură suficientă pentru a ne acoperi sentimentul de inutilitate!

Zeloși sau fanatici, oportuniști și împăciuitori cu orice preț, înfometați de putere și control, doritori de afirmare, cam toată paleta slăbiciunilor umane este supuse aceleiași cerințe: pocăința. După ce această cerință e împlinită, uităm că Dumnezeu are atâta modestie și înțelepciune să lucreze diferit cu fiecare. Panorama patologiilor religioase nu vine decât să confirme nevoia de mântuire a celor care însă o proclamă, fără a se bucura însă de ea. Este o reală luptă aceea de a accepta realitatea unei identități păcătoase, a cărei tendințe spre rău, judecată, neiertare, răzbunare, justificare și pretenții absolute, sunt atât de evidente, și bogăția identității noi, care nu sufocă însă ceea ce este propriu, dar îl modifică după chipul noului Adam. Poate că am fi feriți de realitatea patologiilor noastre lumești, carnale până și în duhul nostru, dacă am înțelege și trăi realitatea de care vorbește Apostolul Pavel:

Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.

Și voi, prin El, sunteți în Cristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, sfințire și răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: “Cine se laudă, să se laude în Domnul ” (1 Corinteni 1:28-31)

Tocmai din cauza acestor lucruri, cred că putem vorbi nu de o sclavie a credinței în Isus Hristos ca Mântuitor, ci de sclavia credinței în propria neprihănire, poleită cu versete și având titulatură creștină (cred că putem vorbi de pseudo-creștinism în egală măsură în care scepticii atei pot vorbi de pseudo-știință). Să nu uităm că Însuși Hristos ne spune că va veni o vreme în care ceea ce pare a fi al Lui, va fi deconspirat ca fiindu-i străin (Depărtați-vă de Mine, toți cei care lucrați fărădelegea, le va spune Judecătorul Isus Hristos celor ce vor veni în fața Lui cu efervescența și multitudinea activităților religioase).

Scopul unei analize a ceea ce este lumesc și ce este duhovnicesc în trăirea individuală și comunitară creștină nu trebuie să fie acela de a distruge credința în Dumnezeu, ci de a recunoaște cu o și mai mare putere dependența de resursele Lui. Altfel, cădem într-un simulacru, o bufonerie care nu face altceva decât să deconspire măruntaiele unei naturi umane păcătoase, neiertate, ne-eliberate, dependente de mecanisme psihice și spirituale pe care, oricât ne-am strădui, nu le putem stăpâni.