Sclavii credinței (3. Povara modernizării – incapacitatea adaptării și mecanismul negării)

Incapacitatea adaptării și mecanismul negării

Creștinul de azi are în fața sa un orizont cultural care se configurează cu

• o altă epistemologie (ce are drept criterii cuantificarea, verificabilitatea la comandă),
• alte valori morale (dezinhibarea veselă și gratuită de azi poate fi citită ca o revanșă istorică a amoralismului, dar ea e mai degrabă o răsturnare a  puritanismului victorian în sensul puternicului control social, vizibil tocmai în aparenta libertate totală de azi: “pentru a fi recent trebuie să fii consecvent dedicat platformei valorice a comunității și să îți inhibi  opțiunea personală care nu e agreată de status quo-ul comunitar”),
• o altă finalitate (perfectabilitatea ființei umane autonome, asistată tehnologic – We are the technological species!, care nu mai lasă loc niciunei altfel de soteriologii – oare vom trăi promisiunea transferării vieții noastre biologice, cu neajunsurile ei, în avatarul corespunzător, creat în universul/peștera digital(ă) în care ne vom refugia din ce în ce mai mult?).

Este cât se poate de vizibil faptul că actul de a crede  în Dumnezeul Bibliei a fost expediat în mormanul de superstiții ale unei gândirii primitive, pre-științifice, inhibitoare și represivă, valabilă doar în sfera privată, nicidecum în cea socială.

Torentul prejudecății convenabile a epuizării sensului creștin în lumea (post)modernă este condimentat, din păcate, de suficientele exemple de inadecvări retorice și comportamentale ale celor cunoscuți ca fiind creștini fundamentaliști.

(Fie spus ca o paranteză, nici cu progresiștii liberali creștini nu m-aș mândri. Chiar aș citi o urmă de patologie periculoasă la cei care bleastămă fundamentalismul irevocabil, totalmente, fără nicio urmă de înțelegere și empatie. În astfel de cazuri, ale  unei “superiorități egale”, avem dovada că și liberalismul poate fi la fel de obtuz și maniheist precum fundamentalismul pe care îl condamnă. Creștinii “modernizați” fără discernământ au ajuns atât de diluați încât nu e de mirare că beția lor de cuvinte “progresiste” sunt vecine cu propaganda secularizării cu orice preț. Din păcate, mulți dintre noi suntem vinovați de filtrarea ideologică a realităților cotidiene astfel încât să ne păstrăm blazonul de animăluțe cocoțate în vârful glorios al istoriei umane. În urma noastră nu e decât un trecut damnabil! În față e viitorul sterilizat de răutate, ignoranță și lipsuri! Frumoase sloganuri, dar uităm că din frica de a nu ajunge “înapoiați”, apucăm cu amândouă mâinile viitorul plăpând, ștergând cu grijă păcatele prezentului. Puțină moderație nu strică nimănui, mai ales celor care își proclamă viguros condescendența față de incapacitățile altora.)

Nu aș defini ca fiind fundamentalist pe cel care crede în creația lumii din Geneza. S-ar părea că analfabetismul științific nu e străin  multor dintre creaționiști, dar foarte mulți evoluționiști nu-s mai breji. Indecentul monopol al cunoașterii, reclamat de unii sau  de alții, nu respectă premisa fundamentală a științei și credinței, aceea că acum “cunoaștem în parte”.

Nu aș defini fundamentalistă nici persoana care crede în inspirația divină a Bibliei. Atunci, oare ce i-ar mai rămâne unui teolog liberal dacă ar sustrage cu aer doct, prin mecanisme interpretative savante, caracterul de revelație a scrierilor biblice? Trebuie cunoscute și evaluate condiționările culturale ale celor de atunci, dar și a celor de acum, care se uită la cei de atunci! Mania răstălmăcirilor, care să astâmpere nevoia de emancipare, are efectul pervers de a supralicita genialitatea și perspicacitatea  conspirativă a unor autori  dintr-o epocă “primitivă” în efortul lor de a organiza o scriitură atât de complexă precum cea a Scripturii. Când văd combinatorica creativă a liberalilor pe marginea scrierii Bibliei și când  văd cum se proiectează apetența conspirațiilor din epoca noastră autorilor de acum câteva mii de ani, atunci mă gândesc că poate nihilismul hermeneutic e demn de luat în considerare!

Aș defini un fundamentalist ca fiind persoana care este depășită de modernizare, nu poate “dialoga” cu ea, nu o poate asimila creativ, pozitiv și astfel condiționează procesul mântuirii de  aderența la un tipar comportamental “sfânt”, o subcultură clar definită prin antagonizare față de cultura prezentă în societate la acel timp. El își camuflează  inadaptarea la lumea din jurul lui sub cupola “sfintelor” rețete de vestimentație,  a relaționării  interumane aseptice, lipsită de “indecențe” dar și de provocări și pasiune, a monotoniei “cuminți, nelumească” și hiper-ascetică a petrecerii timpului liber, a frazeologiilor irelevante și depășite de fluxul continuu al  neologismelor din limba vorbită. Toate acestea sunt  manifestări  care pot fi valorificate ca semne ale incapacității de adaptare la modernizare a fundamentalistului, incapacitate suplimentată de mecanismul negării.

Un fundamentalist nu mai este fiu al urbei pentru că s-a retras neputincios în ceruri.  Dar tocmai atunci și-a pierdut mandatul profetului în cetate, adică nu mai e de folos nici cerului, nici cetății. Din păcate, de cele mai multe ori  această neputință nu e una care vine din recunoașterea limitărilor omului despărțit și “nervos” pe Dumnezeu, ci această neputință e umbra neîmplinirii poruncii lui Isus: în lume, dar nu din lume. Să trăiești asemenea Fiului lui Dumnezeu, în tensiunea continuă a adaptării la fiecare om pe care îl întâlnea, a unei compasiuni care să se reverse fără întrerupere, a unei umblări printre păcătoși nu pentru a se adăpa din potopul lor de desfrâu, ci pentru a-i umple pe aceștia de Dumnezeu, cu alte cuvinte să aduci cerul în cenușa acestei lumi epuizează omul de orice resursă proprie și îl face dependent de Dumnezeu într-o măsură în care puțini, prea puțini, au împlinit-o.

În fața acestei neputințe pare mai convenabil și la îndemână să respingi nediscriminatoriu bazarul de lumini și umbre, șoapte și zgomote ale lumii. În sufletul unui creștin fundamentalist se produce la început o schismă teribilă între un sine flămând de semnificație și porniri/influențe antagonice. Schisma se produce și la nivelul relaționării, societatea fiind văzută ca o sursă de hărțuiri și ispite nedemne de statutul de creștin. (Evident că trebuie să luăm în considerare excepția notabilă a activismului evanghelic nord-american, puternic influențat de tipologia structurilor de putere din spațiul politico-cultural respectiv). Cu timpul, aceste rupturi interioare devin rutina banală a lucrurilor bine “fundamentate”.

Pentru un fundamentalist povara comandamentelor morale este condimentată cu desfigurarea umanității și diluarea acesteia în procesualități “cuminți”, conforme cu “fișa postului”. Îmi aduc aminte de cuvintele lui O. Chambers: “este periculoasă orice religie care te face mai puțin uman”. Din păcate, resursele noii umanități în Hristos sunt irosite de tiparele subculturii cu care se mândresc mulți creștini, valorizând astfel nemeritat umanitatea caricaturală a umanismului secular.

Fugărit de un dușman exterior, un fundamentalist găsește umbra diavolului în fiecare colț al culturii și civilizației umane, umbră care, în multe cazuri, e proiectată de propriile angoase și instabilități psihice. Proiecția propriilor nebuloase interne și mecanismul țapului ispășitor par a fi modalități prin care absolut necesarul catharsis al unui fundamentalist își găsește împlinirea. Focalizarea aproape exclusivă pe negare și respingere a tot ceeea ce este “lumesc” lasă prea puțin loc valențelor creative. În acest caz vorbim prea puțin de inovație, de eliberarea unor energii creative pozitive. Să nu ne mirăm atunci de ce nu prea avem creștini artiști, regizori, filosofi, etc. Prin inhibarea acestor energii și damnarea expresiilor artistice, se creează cercul vicios al culturii produse aproape exclusiv de către necreștini. Uite așa se face că zidul dintre comunitatea fundamentalistă și societate/cultură devine din ce în ce mai solid și  mai impenetrabil. Tocmai pentru că mulți tineri din comunitățile creștine fundamentaliste au în față sărăcia profilului uman fundamentalist/legalist, deviațiile comportamentale ale imoralismului postmodern le par a fi revigorante și chiar demne de dorit. Să nu ne mirăm atunci de tot felul de “deconvertiri” ale tinerilor care provin din astfel de comunități…

Cât privește refuzul unui fundamentalist de a folosi tehnologia contemporană, lucrurile trebuie aduse pe tărâmul deciziilor înțelepte.  În fața modernizării, întotdeauna trebuie să fim conștienți de ceea ce se pierde și ce se câștigă. Nu trebuie demonizat ceea ce este neutru valoric, dar trebuiesc conștientizate adicțiile pe care le poate naște consumul cultural/simbolic al tehnologiei. În acest sens avem o avertizare a lui Neil Postman care trebuie luată în discuție, probată și evaluată:

Technological change is not additive; it is ecological. A new technology does not merely add something; it changes everything. (Neil Postman, The end of education: redefining the value of school,Random House of Canada, 1996, p. 192)

Slaves to faith: a therapist looks inside the fundamentalist mind (Praeger, 2009), scrisă de Calvin Mercer, profesor de teologie dar și psiholog, oferă o perspectivă clinică și teologică asupra resorturilor interioare care determină gândirea și comportamentul unui fundamentalist creștin. Aș trece peste perspectiva teologiei liberale pe care o asumă autorul atunci când cataloghează creația din Geneza drept simplă poezie și mitologie iar “știința creației” ca o inovație strict dogmatică. Aș omite din discuția noastră modul în care autorul trece în revistă perioada formării canonului și a dogmei creștine, a diverselor influențe și mecanisme  socio-culturale care condiționează revelația. Toate aceste influențe și mecanisme explicative strict în funcție de factori istorico-culturali depășesc puterea unui Dumnezeul absent deist, specific teologiei liberale.

Perspectiva pe care am găsit-o cât se poate de pertinentă și reală este cea a anxietății, depresiei, singurătății, confuziei și panicii pe care le poate suferi un fundamentalist atunci când simte cum tăvălugul modernizării îi falsifică concepția asupra vieții (capitolul 3, A Psychological Profile). Încorporarea noilor informații poate provoca anxietate dacă aceste informații îi amenință sistemul de gândire. Totodată, amenințarea pedepsei iadului poate adânci această anxietate. Dacă i se demonstrează că el crede într-un neadevăr, totul intră în colaps. Atunci are loc a “sacrifice of intellect” (p. 153), apărarea feroce a adevărului chiar și atunci când dovezile îi contrazic credințele.

Vom vedea însă că această anxietate, inflexibilitate și arsenal de metode de protecție împotriva a ceea ce amenință concepția asupra lumii nu este patentul exclusiv al fundamentaliștilor creștini, ci e împărțit “frățește” tocmai de cei care astăzi știu să stige cel mai tare “hoții”.