3. Povara modernizării
Prejudecăți? Nici vorbă! Doar marșul glorios al progresului.
Îmi pot permite prejudecata inconfortabilă că mintea umană este predispusă prejudecăților convenabile, stabile, comode, indiferent de rafinamentele academice sau de calculele rudimentare ale subiecților care le practică. În fața unor astfel de realități, nemachiate de finețuri culturale/estetice, platforma decepției pare a fi democrat împărțită, chiar dacă ea este valorizată diferit.
Este un lucru bine cunoscut faptul că matricea culturală actuală păstrează încă reziduri ale gândirii iluministe. Mă refer mai ales la magnetismul ideii de progres social. De la Condorcet încoace am fost injectați cu optimismul progresist, noutățile tehnologice, avansul cunoașterii științifice și prosperitatea economică fiind înzestrate cu puterea de a schimba valorile culturale și morale (a se citi și critica Iluminismului pornind de la Edmund Burke până la Isaiah Berlin’s counter-Enlightenment și David William Bates, Enlightenment aberrations: error and revolution in France, Cornell University, 2002).
În cele din urmă, finalitatea unei societăți a progresului s-a camuflat în eșecul vizibil al comunismului, un experiment văzut ca emanația extremă a Iluminismului, așa cum observa Arthur Koestler în Le Dieu des tenebres (tradus sugestiv în limba engleză ca The God that failed). Varianta capitalistă a utopiei comuniste pare a fi distopia unei tehno-societăți dominată de o dictatură corporatistă. Rămâne dar ca viitorul să ne confirme sau infirme coșmarul distopic în care se înfundă “luminarea” de care vorbeau Kant & Co. Dar despre arsenalul utopic iluminist care este folosit în războaiele culturale de astăzi poate că vom avea prilejul să vorbim mai pe îndelete cu o altă ocazie.
Având schițat acest context, urmează să detaliem relația dintre modernizare și credința creștină, așa cum este ea antagonizată de un fundamentalist creștin.
