Credință și identitate în Evanghelia după Ioan (episodul nunții din Cana – Ioan 2:1-12)

Episodul nunţii din Cana este relatat doar în Evanghelia după Ioan. În celelalte Evanghelii începutul relatării minunilor este dat de vindecarea îndrăcitului din sinagoga Capernaumului (Marcu 1:21-28; Luca 4:31-37). Ar fi foarte posibil ca această nuntă din Cana să fi fost anterioară vindecării îndrăcitului din Capernaum, textul din Evanghelia după Ioan indicându-ne această presupoziţie (Ioan 2:12).

În acest segment de text ne aflăm  încă în prelungirea răspunsului lui Isus către Natanael la întrebarea: poate ieşi ceva bun din Nazaret? (Ioan 1:46a). Acest vino şi vezi (Ioan 1:46b) îl regăsim în Apocalipsa ca fiind o chemare de a înţelege planurile Mielului (Apoc. 6:3; 17:1). Isus îi răspunde lui Natanael în primul rând descoperindu-i gândurile interioare (1:47), pregătindu-l însă pentru lucruri mai mari (Ioan 1:50-5; Ioan 2: 23-25). Chiar în locul de baştină al lui Natanael (Ioan 21:2), Isus îşi arată slava, făcând această minune a schimbării apei în vin. Promisiunea făcută lui Natanael în Ioan 1:50 este deja împlinită de Isus la doar trei zile după ce a fost făcută.

Onoraţi cu invitaţia la o nuntă, Isus împreună ucenicii Săi onorează acest eveniment cu prezenţa lor! Isus nu a dat dovadă de îngustime şi atitudine deviantă, aşa cum sunt tentaţi unii ultra-religioşi fanatici care desconsideră chiar lucrurile frumoase pe care Dumnezeu le-a creat şi le-a pregătit spre desfătarea creaţiei Sale. Domnul iubeşte să împărtăşească bucuria unei nunţi, spre deosebire de o aşa zisă bucurie „pur spirituală”, severă, austeră, îmbibată de „tristeţea mântuirii” a unor fanatici religioşi din timpurile noastre. Îl putem face părtaş pe Isus bucuriei din mijlocul familiilor noastre? Îl putem chema pe Hristos ca să-Şi arate slava în casa fiecăruia dintre noi?

Pentru evrei nunta era etapa finală a căsătoriei, ea era un eveniment public ce pecetluiește hotărârea celor doi de a se uni într-o singură viaţă. Nunta este o declaraţie publică a dorinţei familiilor celor doi de a împărtăşi din bucuria lor şi comunităţii din care fac parte.

De obicei, de pregătirea nunţii se ocupă cele două familii. Este posibil ca Isus să fi participat la nunta unei rude, deoarece mama Lui era implicată în pregătirea nunţii şi, totodată, pentru că erau prezenţi şi fraţii Săi (v. 12).

Implicată în organizarea nunţii şi observând epuizarea vinului (lucru care cădea în reprezentarea naşului şi poate a fost sesizat de către acesta), Maria se adresează fiului ei cu speranţa că într-o astfel de situaţie de criză, Isus va face o minune. Această cerere poate fi rezultatul cuvintelor şi gândurilor tainice din inima ei despre fiul său (Luca 2:51). Maria şi-ar fi amintit cu siguranţă de închinarea “magilor” în faţa fiului ei ca Împăratul de curând născut al iudeilor (Mat. 2:2, 11), ştiind totodată că Împăratul lui Israel va veni prin arătarea slavei Sale, instaurând împărăţia printr-o sărbătoare sfântă asemenea nunţii (Ps. 45; Isaia 25:5-12; 49:15-18, 62;  Ioel 2, etc.). Se poate gândi însă şi că statul social al Mariei putea fi întărit exercitând presiuni şi folosind resursele fiului Său.

Împărăţia este prefigurată în această nuntă, confirmând gândurile tainice ale Mariei, precum şi afirmaţia lui Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel! (Ioan 1:49).

Imaginea Împărăţiei lui Dumnezeu ca sărbătoare este proeminentă în iudaism şi în învăţăturile sinoptice (vezi de ex. Mat. 5:6; 8:11-12; Marcu 2:19; Luca 22:15-18, 29-30a) [1].

La cererea mamei Sale de a face rost de vin, Isus îi răspunde

Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul (v. 4).

Cu alte cuvinte: femeie (gynai, un termen de respect, pe care îl mai regăsim în Ioan 19:26), nu tu eşti cea care decide calendarul instaurării Împărăţiei! Isus îşi potriveşte acţiunile Sale în funcţie de calendarul hotărât de Tatăl. Acum Isus a intrat în lucrarea Sa publică, iar relaţia Sa cu mama Sa este plină de respect dar nu poate să influenţeze împlinirea poruncilor Tatălui Care L-a trimis în lume.  Nu a venit încă ceasul ca Isus să fie jertfit şi să instituie cina împărătească ca sărbătoare a noii comunităţi răscumpărate a Împărăţiei mesianice (Apoc. 19:9). Încă nu sosise ceasul noii şi  marii nunţi a Mielului.

Se pare ca Maria şi-ar fi recunoscut îndrăzneala, poruncind acum slugilor să asculte întru totul de Isus (v. 5) [2].

Ca un semn profetic, Isus transformă în vin apa pentru curăţire din cele 6 vase, aducându-ne aminte de începutul semnelor lui Moise din Egipt (Ex. 7:19). Dacă atunci Moise a transformat apa Egiptului în sânge, ca fiind primul semn al eliberării de sub robia Egiptului, acum, noul prooroc ca Moise, trimis şi El de Dumnezeu, transformă apa în vin, aceasta fiind primul semn al eliberării de sub robia formelor exterioare, goale, ale iudeilor. Iar această eliberare are drept fundament sângele ce va fi vărsat pe cruce, comemorat prin paharul de vin al Cinei Domneşti. Aceasta este eliberarea adusă de duşmanul interior, de propriul ego ce-şi camuflează putreziciunea într-o neprihănire fariseică a ritualurilor.

Iudeii au transformat semnele şi poruncile vechi-testamentare cu privire la mântuire şi curăţire din lecţii ale lui Dumnezeu în simple obiceiuri prin care îşi afirmau identitatea şi superioritatea faţă de ceilalţi. Tocmai de aceea, ca un adevărat medic, Isus defibrilează conştiinţele amorţite ale iudeilor prin semne care nu strică, ci împlinesc Scripturile. Cele şase vase pentru apa de curăţire sunt umplute cu apă, aproximativ 200 de litri. Slujitorii care au pus cu mâinile lor apa în vase rămân cu siguranţă şocaţi de porunca lui Isus de a scoate această apă şi a o servi maestrului de ceremonii. Minunea mare este însă că pe măsură ce este scoasă şi turnată în pahare, apa pusă în vasele de curăţire, care ar fi trebuit să respecte ritualul poruncit de Dumnezeu în Numeri 19:1-22 (având la origine cenuşa unei jertfe animale) şi pe care nimeni nu ar fi băut-o (pentru că era folosită pentru spălatul mâinilor şi al picioarelor), tocmai această apă este transformată în cel mai bun vin.

Iată de ce prin acest prin semn pe care-l face, Isus arată spre sângele ispăşitor care stătea în spatele apei de curăţire. Deşi iudeii nu ar fi pus niciodată vin în vasele în care se păstra apa pentru curăţire, violând obiceiul – care avea de altfel un temei biblic, dar care îşi pierduse semnificaţia deplină – Isus nu strică Scripturile, ci le împlineşte. Vinul urma să devină o prefigurare a sângelui Său, aducător de iertare, atunci când avea să instituie Cina cea de taină, înainte de moartea Sa [3].

Bucuria nunului (v. 9-10) poate fi bucuria fiecăruia dintre noi care acceptăm sângele Mielului lui Dumnezeu să ne curăţească, convinşi că Dumnezeu ne va arăta la nunta Mielului lucrurile mai bune decât în perioada logodnei noastre cu El (Apoc. 21, 22).

Transformarea apei în vin la nunta din Cana este numită de evanghelist început al semnelor prin care Isus Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El (v. 11).

Minunea este denumită drept τημείον, ca “semn” (cuvântul δύναμις, “act de putere”, “miracol”  nu apare în această Evanghelie). Conceptul de semn este familiar în Vechiul Testament (în evreieşte ôt); este folosit la evenimente atât naturale cât şi supranaturale, care demonstrează adevărul Cuvântului lui Dumnezeu prin profeţii Săi (ex. Exod 3:12; 1 Sam. 10:1-9) şi îi autentifică pe profeţi (ex. Ex. 4:1-9); dar şi denotă evenimente care vor veni, în special în relaţie cu viitorul eshatologic (ex. Isaia 7:10-16) [4].

Odată cu împlinirea acestui semn, prin care Isus se face cunoscut ucenicilor Săi,  a fost declanşat procesul de împlinire a realităţilor escatologice ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin acest prim semn al lui Isus, El Şi-a arătat slava, puterea şi autoritatea asupra creaţiei, ca şi Creator dar şi ca mântuitor al oamenilor. Această epifanie a lui Isus declanşează întregul şir de paşi care duc către dealul Golgotei, acolo unde Mielul lui Dumnezeu va fi adus ca jertfă de răscumpărare a noului Exod, dovedindu-se că acest Miel este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Împăratul promis.

Pentru iudei această transformare a apei pentru curăţire în vin care a fost împărţit la masă ar reprezenta eliberarea de formele religioase. Sau cum se exprimă atât de frumos W. Barkley: Isus a transformat imperfecţiunea Legii în perfecţiunea harului! Pentru destinatarii Evangheliei după Ioan care ar fi provenit din rândul neamurilor, şi mai ales dintre greci, a căror cultură era dominantă în bazinul mediteranean, această transformare a apei în vin ar reprezenta superioritatea lui Isus faţă de zeul Dionisos al grecilor [5].

Prima nuntă la care a participat Dumnezeu a eşuat lamentabil prin neascultarea celor doi atât în relaţiile dintre ei, cât şi faţă de Cel ce tocmai le binecuvântase unirea (Gen. 2-3). Bucurie împletită însă cu moarte şi cu suferinţă!

Intervenţia lui Dumnezeu la o a doua nuntă – cea din Cana, ca prefigurare a celei din ceruri – ne face să credem că noi vom fi logodiţii Lui, chemaţi la nunta cu El. Dar pentru aceasta, Mirele trebuia să-şi răscumpere Mireasa cu însuşi sângele Său (Ef. 5:25-32, etc.). Suferinţă şi moarte împletite însă cu o bucurie veşnică!

Secțiunea de text despre Noul Templu al lui Dumnezeu (Ioan 2:13-22) a fost analizată în articolele 1. Profilul consumatorilor religioși atei, 2. Bibliografia biblică obligatorie, 3. Dărâmați Templul Acesta! și 4. Noul Templu.

Concluzie la Ioan 1:19-2:22

Chiar la începutul demersului său, observăm un important accent al autorului asupra prezentării identităţii lui Isus. Mântuirea pe care o aşteptau oamenii este prezentată prin arătarea lui Isus în faţa întregului norod şi în faţa unor oameni care i-au devenit ucenici. Cu excepţia unei minuni, cea a transformării apei în vin la nunta din Cana, care are ca scop credinţa ucenicilor în identitatea lui Isus din Nazaret, accentul autorului cade pe cunoaşterea numelui lui Isus, a prezentării Lui de către Ioan Botezătorul atât în faţa mulţimii adunate la Iordan cât şi în faţa ucenicilor lui (1:19-51). Fiind îndeplinit tiparul vechi-testamentar al glasului care pregăteşte calea Domnului şi al martorilor care depun mărturie, Isus Însuşi Se prezintă atât în faţa celor pe care i-a ales ca ucenici, cât şi în faţa mulţimii de la sărbătoarea Paştelor din Ierusalim (2:1-22).

Acest segment de text ni-L prezintă pe Isus din Nazaret ca fiind Hristosul, prezentare iniţiată de Ioan Botezătorul şi formulată în conceptele Mielul lui Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1:29, 34, 36).

Apoi, în discuţiile cu cei ce-L urmau ca Învăţător, Isus Însuşi se prezintă ca Fiu al omului (Ioan 1:51), Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul lui Israel (Ioan 2:16, 1:49).

 

mulțimii  adunate la botezul de la Iordan (Ioan 1:19-34)				mulțimii  adunate la sărbătoarea Paștelor din Ierusalim (Ioan 2:12-22)
este prezentat  (Ioan 1:19-51)		Isus Hristos		Se prezintă   (Ioan 2:1-22)
ucenicilor   (Ioan 2:35-51)				ucenicilor   (Ioan 2:1-11)

În desfăşurarea Evangheliei după Ioan putem urmări evoluţiile raporturilor cu Isus Hristos atât ale mulţimilor cât şi ale ucenicilor Săi. Avem astfel de observat de acum încolo două paliere diferite de raportare la Cel Întrupat (vezi de exemplu reacţia mulţimii din Capernaum faţă de discursul lui Isus în care se prezintă ca Pâinea vieţii coborâtă din cer şi răspunsul ucenicilor apropiaţi, în capitolul 6), paliere care se unifică în momentul de groază al întunericului, al prinderii şi crucificării Domnului. În faţa Celui Crucificat, toţi am fost la fel de neputincioşi! Dar apoi, după înviere şi arătarea Celui Înviat, ucenicii au ajuns să fie martorii de neclintiţi ai Fiului lui Dumnezeu.