Tag: manipulare

Folclorul ateu sau despre prejudecăţile convenabile (“Mitul Isus”)

Când caricatura este creditată ca original, orice derivă e necesară!

În timpul unei ore despre comunicarea în masă, o elevă m-a întrebat, cu un entuziast demn de o cauză mai bună, dacă am văzut conspiraţia mitului lui Isus din Zeitgeist. Ironic, nici nu speram la o dovadă mai concludentă de manipulare mediatică! I-am răspuns că, dacă tot trebuie să aleg nişte naraţiuni fantastice pentru copii, prefer să mă uit la nişte desene animate mai bune. Evident, răspunsul meu “neortodox” a contrariat-o în aşteptările ei conformiste faţă de un profesor de filosofie. O privire iconoclastă asupra iconoclaştilor are privilegiul de a descoperi, cam de fiecare dată, un foarte previzibil şi comod conformism al “nonconformiştilor”.

În epoca când adevărul e relativ, vă rog să număraţi cărţile şi filmele documentare care vă deconspiră The Jesus Mysteries: Was the “Original Jesus” a Pagan God? (Timothy Freke, Peter Gandy), The Real Jesus Myth (G. A. Wells – chiar dacă ulterior autorul a renunţat la ideea că Isus nu a existat, cartea sa stă astăzi mărturie puternicei dorinţe de a crede că Isus nu a existat, îmbrăţişată de mulţi cititori sezonieri ai subiectului), The God Who Wasn’t There (Brian Flemming), Zeitgeist (Peter Joseph), The Root of All Evil? (Richard Dawkins), etc. Pentru gustul meu mai sceptic, văd că sunt cam mulţi oameni binevoitori care se oferă să vă deschidă ochii şi să vedeţi adevărul! Într-un Zeitgeist al negării creaţiei, suntem îngrămădiţi de o sumedenie de creaţii care mizează pe puterea creatoare a omului. S-ar părea că nişte reminescenţe ale istoriei încă mai sunt active în noi, iar ele nu sunt moştenite de la “bunicuţa noastră, maimuţica”!

Oare nu e  ridicol e să “creezi” Religulous, Zeitgeist, etc., pretinzând exigenţă şi inteligenţă tocmai când oferi dovezi contradictorii? Cât de conştienţi suntem de primitivul analfabetism promovat de media? Ce ar fi dacă am aplica prozelitismului media al noului ateism deconstrucţia, sociologia receptării şi genealogia interpretării? Oare nu am fi copleşiţi de abuzul de iluzii dragi ale unui public atât de uşor de dus de nas? Tocmai pentru că astăzi ştim atâtea despre geneza miturilor, nimic nu e mai simplu să creezi unul. Reţeta e binecunoscută şi folosită cu succes. Se iau câteva milioane de conştiinţe buimace, cu nevoi şi frustrări bine captate de meseriaşi în retorică şi politicieni versaţi. Se monopolizează canalele de comunicare şi se difuzează publicului flămând de senzaţional ceea ce îi este convenabil şi voila, comanda e servită!  A respinge noul status quo corect politic e la limita blasfemiei iar linşajul mediatic ce urmează pentru cel care e diferit fac flăcările Inchiziţiei să pară joacă de copii. Toleranţa e valabilă doar în cadrul strict al dogmatismului oficial! Dar despre subiectul “de ce cred oamenii în bazaconii” voi vorbi cu o proximă ocazie.

Am avut destule ocazii de a întâlni  “farmecul” îndobitocirii mediatice a tinerilor, analfabeţi în cunoştinţe elementare de istoria religiilor. Poate că e adevărat că toţi suntem experţi când vorbim despre fotbal, politică şi religie. A vorbi aceste lucruri într-un birt e o chestiune uşor de recunoscut şi, într-un anumită măsură, chiar de înţeles. Dar a flecări şi a înghiţi inepţii ilogice, poleite cu aer pseudo-ştiinţific, pentru a face prozeliţi întru ignoranţă, într-o eră a informaţiilor,  e mult mai condamnabil decât crearea supertiţiilor în Evul Mediu!

S-ar părea că regele e gol, chiar dacă industria efectelor vizuale şi de retorică se zbate să îl îmbrace!

Înţeleg nevoile cu care oamenii vin în faţa unor texte, filme documentare,  ştiu că există o modă culturală şi nişte teribile presiuni de conformism social, dar cer celor care vor să fie cu adevărat emancipaţi şi “free-thinker” să nu mai ceară altora să gândească mai mult atunci când ei înghit gogoşi umflate de vedete media, să nu mai condamne ignoranţa şi ipocrizia altora când ei înşişi dau dovadă de un mimetism al ignoranţei terifiant de real pentru timpurile noastre. Cel mai tiranic dogmatism este cel apărat tocmai de aşa zişii demistificatori! S-au mai văzut şi hoţi vicleni care să ascundă furtul în sediul poliţiei, unde nici nu te-ai gândi să cauţi. Asta însă nu-i face nevinovaţi şi invulnerabili în faţa unei investigaţii serioase! (Rămâne ca o foarte interesantă şi necesară temă de investigare ştiinţifică dogmatismul şi condiţionările psihologice/lingvistice/culturale de pe forumurile ateilor, mantrele şi sloganurile lor nefiind mai puţin dogmatice decât cele de prin alte locuri. Într-adevăr, ştie domnul Rorty ce spune atunci când afirmă că un vocabular nou creează o lume nouă!)

Înainte de a spune ceva, omul cu adevărat înţelept mai întâi gândeşte, cercetează şi verifică ceea ce vrea să afirme. Aşadar, cine îşi proclamă superioritatea, să aibă curajul testării ei. Mă tem însă că, judecând după lista de lecturi dogmatice ale multor atei, ignoranţi în ceea ce priveşte şi “cealaltă parte”, vor fi puţini doritori să intre în competiţia pentru adevăr.

Pentru curajoşi însă recomand Shattering the Christ Myth (James Patrick Holding, Xulon Press, 2008), redând aici doar pasajul de final al capitolului 22, The Zeitgeist Heist, din partea a patra, The Christ Myth Goes to Hollywood:

There will be oppression in this world, even times when leaders grow power-hungry and seek to veil the eyes of the common masses, but Zeitgeist has clearly taken an inferior approach to dealing with the real problem, seeking to induce paranoid suspicions of conspiracies where none exist, seeking to exile Jesus to the realm of mere myth. His presence, after all, disturbs our arrogant pretensions and suitheistic fantasies. Truth will not so easily succumb, fortunately, to our petulant tantrums; neither will God of all truth, in whom we may surely trust to redeem his creation from the boundage of tyranny and decay. Still, until the present age has passed away and the fullness of the age to come has arrived, there will be chains, there will be shackles, and there will be global-scale injustice. If there is any rallying cry, than, by which we must all raise our banners, it is this: e aletheia eleutherosei humas! (James Patrick Holding, Shattering the Christ Myth, 2008, p. 334)

Pentru cei care nu au timp/obişnuinţă să citească cărţi, dar care vor să fie sceptici şi open minded deopotrivă, recomand nu glamuroasa ficţiune sincretică Zeitgeist, ci o dovadă de dubunking, în buna tradiţie sceptică:

Şi încă puţin despre atât de convenabilul “mit al lui Isus”:

Ce facem cu timpul care ni s-a dat?

Lucian Blaga spunea că timpul este jucăria cinică prin care Dumnezeu ne măsoară destrămarea și durerea. Dar, în absența “eliberatoare” a lui Dumnezeu, timpul devine forma cea mai coercitivă asupra conștiinței umane postmoderne.

Individul alienat contemporan se lasă mângâiat de orice artefact sau simulacru de relaţie care îi poate acoperi slăbiciunea în faţa timpului. Purtăm la mână ceasuri şi totuşi uităm să ne măsurăm viaţa! Paralizaţi candid de o infinitate de promisiuni seducătoare, devenim simpli turişti prin propria viaţă. Suntem instruiţi cu predilecţie: pofteşte orice şi oricât pentru a trăi o tinereţe care, e greu de recunoscut, se vestejeşte pe măsură ce este consumată tot mai frenetic! Atunci când demolăm valorile incomode cu sofisme pretenţioase, devine atât de cool să subscriem tezei lui Janice Joplin: live fast, die young! Chiar mai mult decât atât: în coabitarea culturală de astăzi, ne putem putem afişa teribilismul adolescentin hippie sau avangardist la adăpostul confortului bine calculat. Organicitatea spectaculară a petrecerii împreună, specifică mai ales copilăriei şi tinereţii, se combină cu o consistentă maximizare a conştiinţei propriului timp (Eigenzeit). Industria ingineriilor bio-chimice ale întineririi şi a veseliei impuse a timpului liber (leisure industry) se potriveşte perfect cu perfida industrie a amneziei, care plantează subiecţilor o proteză de conştiinţă, “eliberată” de orice vină şi temere. Suntem îmbătaţi de gândul de a fi stăpânitori efemeri, uitând că astfel am subscris să fim nişte sclavi permanenţi!

În acest context, găsesc foarte sugestive următoarele rânduri:

Time talks. It speaks more plainly than words. The message it conveys comes through loud and clear. Because it is manipulated less consciously, it is subject to less distortion than the spoken language. It can shout the truth where words lie (Edward T. HallThe Silent Language, Anchor, 1973, p. 1).

Indiferent de voinţa sau vitalitatea noastră (pe care le putem afişa ostentativ), suntem nevoiţi să parcurgem emigrarea internă între vârstele a ceea ce numim conştiinţă. Când ne uităm în oglinzile timpului, observăm cu regret amprentarea timpului asupra funcţiilor corpului. Implacabila eroziune a timpului pune fiinţa umană în faţa unei alegeri. Nihilismul nocturn, decadent, pare a fi alegerea cea mai “curajoasă”, dar de fapt ea este facilă şi, de cele mai multe ori, ascunde o laşitate narcisistă. O altă alegere este aceea de a “şurubăi” la mecanismele prin care se poate manipula trecerea timpului, în ciclicitatea sa convenabilă, spre interesul egoist al omului.

Eu, cel puţin, prefer o a treia opţiune. Este vorba de alegerea de a trăi din plin clipa pentru un scop ce o transcende, conştient că bucuria copilului se prelinge în oftatul înţelept al bătrânului către o altfel de bucurie, mai curată şi mai înţeleaptă.

Cum să înţeleg faptul că timpul e “prietenul” vieţii într-o operaţie, la fel cum poate fi “duşmanul” vieţii într-o evoluţie iremediabilă a unui cancer? Poate că răspunsul e încapsulat, împreună cu farmecul său, în însăşi natura întrebării, cu iz pestilenţial câteodată. Capacitatea de interogare e un argument pentru transcenderea/depăşirea slăbiciunilor răspunsurilor ce mizează pe imanenţă şi contigenţă!

Timpul poate descoperi o dragoste şi dedicare reală, în aceeaşi măsură în care demască putreziciunea unei relaţii “sentimentale”, viciate de apetenţă vizuală şi  goală de conţinut (câţi tineri se plâng că nu sunt înţeleşi şi valorizaţi pentru ceea ce sunt, ci apreciaţi doar pentru spectacolul epuizant al unei performanţe scenice, pe care o supralicitează însă în mod conştient şi benevol, “că aşa-i moda”!).

Învăţăm să trăim cu o bucurie sănătoasă, chiar având în conştiinţă realitatea dureroasă a îmbătrânirii şi stingerii trupului, doar în măsura în care nu ascundem vinovăţiile noastre, blamând copilăria, părinţii, sistemul educaţional, etc.! Cred că “suntem lăsaţi” să trecem prin bucurii şi dureri, vindecări şi boli, miracole şi moarte, pierderi şi regăsiri, nu pentru a ne cuibări în utopiile noastre aptere, inerte în perfecţiunea lor prefabricată, ci pentru că timpul vindecă şi înţelepţeşte un om!  Îmi aduc aminte de o scurtă conversaţie din Stăpânul inelelor:

– I wish it need not have happened in my time (said Frodo).

– So do I, said Gandalf, and so do all who live to see such times. But that is not for them to decide. All we have to decide is what to do with the time that is given us (The Lord of the Rings, I, 60 – italics mine).

Pentru că orice gratuitate se plăteşte, cred că timpul care “ni s-a dat” este o extraordinară resursă de a pierde ceea ce nu ne este autentic, pentru a ne regăsi pe noi şi Dumnezeu! În ultimă instanţă, suntem liberi să decidem ce fel de condiţionare suportăm: una culturală, contingentă, imanentă, cu elemente interesante şi stimulative, dar falimentară în faţa eroziunii timpului, sau condiţionarea Celui care “ne-a dat” timpul ca să îl trăim cu un sens şi cu un folos!

I’m a father and a son; I’ve been a lover with just one,
But this world can get me all undone,
And I’m frightened I’m the only one.
I wrestle with the thoughts I keep,
If I sow the seed of arrogance then it’s loneliness I’ll reap,
It’s loneliness I’ll reap.

Please don’t leave me stranded here,
With a head of lies and a heart of fear.
My life’s a show on Gods TV,
The world an audience, watching me.

So wake me, shake me, keep me sharp,
As I touch the power of Gods great harp.
And this world can fill your head with praise,
That steals me from eternal grace.
So how can I serve God and wealth?
I can captivate an army, but I can’t control myself.
I can’t control myself.

Ghostly figure out at sea, I hear a voice that’s calling me,
To walk upon the waves of faith.
For in the arms of God, I am safe.

All this time, since the day that I was born,
I’ve never known a time like this,
I don’t wanna let you down.

I will sing, sing for your light has come.

Despre tăcere (2. De la sublim la patologic şi înapoi)

It’s good to talk! este nu doar un slogan al British Telecom ci, se pare, o bună modalitate de a umple spaţiul vieţii, nu neapărat prea plin de realizări notabile. Câteodată însă, nu e chiar atât de bine să vorbeşti şi nu e neapărat rău să taci. Stereotipiile cultural-religioase şi presupoziţiile psihologice dau culori atât de diverse tăcerii încât e păcat să nu le trecem în revistă.

Dincolo de limbaj, tăcerea vorbeşte. Însă la fel ca şi cuvântul, tăcerea poate fi un pharmakon, leac dar şi otravă.

În gălăgia difuză a spaţiului urban, nimeni nu ne aude liniştea interioară, cea în care testăm de-a valma declaraţiile de dragoste, formulele politicoase şi injuriile violente.

În discuţiile profesionale, politice, în dialogurile din familie, şcoală precum şi în cadrul ordinelor religioase, militare, etc., tăcerea este o veritabilă metaforă a comunicării. Ea este un  performant artificiu discursiv (atunci când se grefează o pauză între două corpuri de discurs), kinestezic (dacă ne gândim la imobilitatea şi liniştea – cu tâlc – ale actorilor comunicării), muzical (acea pauză inevitabilă oricărei partituri) dar şi vizual (atunci când câmpul vizual e copleşit de monocromie).

Percepţiile şi senzaţiile vorbesc mai bine în linişte, pentru că atunci le ascultăm mai atent. Poate că astfel ne explicăm de ce realmente simţim mai multă bucurie şi plăcere în natură, decât în hipergălăgioasele comunităţi rave/disco, surse ce garantează “extazul personal” cu cefaleea şi mahmureala “înălţătoare”.

Tăcerea poate  fi anotimpul unei inimi inocente sau al uneia bolnave. Un suflet se înfăşoară în tăcere ca semn al admiraţiei şi emoţiei sfioase sau dimpotrivă, tăcerea poate fi amprenta chinuitoare a urii, golului şi a sentimentelor patologice.

Tăcerea poate fi o ambiguitate dar şi o claritate mută. Tăcerea unui doctor ca răspuns la o întrebare înfiorător de sinceră şi pesimistă, iată un tabu social care se cere respectat cu sfinţenie.

Tăcerea este o strategie a politeţii dar şi o formă de control şi unealtă a manipulării. Conspiraţia tăcerii e o patologie socială atunci când ea derivă din frică, angoasă. Să ne aducem  aminte de milioanele de martori tăcuţi ai demenţei comuniste din România lui N. Ceauşescu. Din păcate, datorită puterii reale a minorităţii birocraţiei comunicării, lucrurile nu se schimbă radical în democraţie. Tăcerea corporatistă/cea a statului este moneda de schimb între ignoranţa (educată) populaţiei şi complicitatea specialiştilor de comunicare. Putem vorbi deci de o tăcere ignorantă şi de una complicitară.

Tăcerea: mormânt al abuzurilor, al suferinţelor reprimate dar nicicând dispărute, galaxie a frustrărilor şi emoţiilor înnăbuşite. Poate că nu degeaba linişte şi paralizie au aceeaşi rădăcină în ebraică. Tăcerea care învăluie incestul, corupţia, avortul, abuzul, etc., aceasta este o tăcere nocivă, cancerigenă (Eviatar Zerubavel, The elephant in the room. Silence and denial in everyday life, Oxford, 2007). Tocmai de aceea, rana unei astfel de tăceri poate fi vindecată numai prin mărturisirea catartică.

Câteodată tăcerea face diferenţa între revelaţie şi iluzie, chemare şi şarlatanie. Comuniunea cu Dumnezeu într-o închinare liniştită, chiar tăcută, poate fi mai benefică  faţă de închinarea gălăgioasă, stridentă.

O tăcere amputează o dorinţă sau îi poate da avânt.

Tăcerea poate fi ocean în care se îneacă întrebările şi/sau răspunsurile, dar poate fi şi un izvor de inspiraţie pentru rostiri întru viaţă.

Tocmai de aceea, câteodată e de dorit să schimbăm sărăcia gălăgiei cu tăcerea bogată. Poate că atunci vom avea mai multă viaţă în ceea ce gândim, rostim şi împlinim.

Dar oare ce ne facem atunci când nici cuvântul, nici tăcerea nu ne ţin la adăpost de Domnul Dumnezeu? Ce se poate spune atunci când îndoielile omului încearcă să rupă tăcerea lui Dumnezeu?

Revoluţia pumnului în gură şi mitul alegătorului raţional

1. Să nu vorbim despre realitatea noastră ci doar despre ficţiunile lor!

Printr-un capriciu al “destinului”, nicidecum al binecunoscutei savurări româneşti a înjurăturilor, am butonat aseară, pe la 8 jumătate, pe Realitatea TV. Am fost surprins să îl descopăr pe Răzvan Dumitrescu având drept cină victima preferată, Traian Băsescu, în carne şi oase. Citind ştirile care curgeau pe ecran, am aflat de nişte “imagini şocante”, care vor fi comentate imediat de Dinu Patriciu, care va veni imediat după ce pleacă Traian Băsescu. Nu prea m-am dumirit: uitându-mă la o televiziune populară de ştiri, am ajuns să asist la scenarii suprarealiste, şugubăţ puse în scenă de nişte regizori dornici de happening-uri avangardiste?

În fine, reacţia lui Traian Băsescu la filmuleţul în care “pare” că loveşte un băieţel, a fost o reacţie prea umană. A fost om, nicidecum politician! Nu a negat vehement, nu şi-a lustruit impecabil imaginea ipocrită a politicianului “model”, a lăsat loc de interpretări, s-a dovedit vulnerabil!

Recunosc  şi eu (sau doar eu???) perversitatea de care am putut da dovadă, gândindu-mă că răspunsul lui (“nu ştiu, să văd imaginile, poate a înjurat”) e o recunoaştere indirectă a posibilităţii de a fi lovit copilul. În numele unor idealuri nobile,  managementul percepţiei şi a impresiilor s-a pus în funcţiune cu toate resursele sale mizerabile. Efectul Pygmalion (doritorii pot studia Pygmalion effect: the power of expectations/self-fulfilling prophecy, una  dintre problemele foarte interesante ale psihologiei sociale, dar cred că şi a moralităţii creştine), de împlinire a propriilor profeţii, scoate la iveală mizeria inimii noastre: preferăm să gândim rău despre semen! Este foarte uşor să condamni gratuit: presupune doar o lene a gândirii şi un orgoliu  excedentar dar camuflat/îmbrăcat în bunele intenţii!

Demenţa crucificării  este întotdeauna instigată de interesele înguste/oculte ale “elitelor” şi se oferă spre spectacol obscen mulţimilor gălăgioase. Mă surprind însă, de fiecare dată, deontologii şi moraliştii care îşi lustruiesc satârul cu atâta răbdare sadică. Ciudat paradox al “moralităţii”!

În fine, m-am pus în situaţia unui cobai cotizant şi am continuat lecturarea cursului de manipulare şi isterie/indignare colectivă. Nu m-au mai surprins luarea în derizoriu ale indignării unui specialist în trucaje ca Sobi Ceh, ale câtorva martori la eveniment, care au fost mult mai aproape de “acţiune” decât acvilinul Dinu Patriciu. Nu m-a mai suprins reacţia “de bun simţ” a lui Crin Antonescu, care a simţit nevoia de a mai da un ghiont bădăran unui om încolţit. Nu m-a mai suprins nici măcar şirul logic al argumentării lui Robert Turcescu: “dacă cineva m-ar fi acuzat că aş fi fost violent (cu un copil), aş fi sărit peste masă să-l iau, cu furie, de guler pe acuzator!”

M-a surprins “profesionalismul” jurnaliştilor de la Realitatea care au dat obsesiv, pe întreg ecranul, secvenţa de 20 de secunde, repetată timp de o oră şi ceva! În asemenea ritm, până şi scepticii “trebuie” să creadă ceea ce ochii văd şi mintea vrea să creadă! Parcă era o lege a comunicării de masă: o minciună repetată obsesiv ajunge să fie acceptată ca adevăr!

M-a surpins “curiozitatea” jurnalistică a celor de la Realitatea, care în trei ore de disecţie a “presupuselor agresiuni” ale lui Traian Băsescu, nu au vrut să afle, “la cald”, opinia lui Mircea Geoană, competitorul lui T B. Cred că înţeleg această “scăpare”, apelând din nou la imagini din istorie: în timpul execuţiei victimei în piaţa publică, nu e frumos să incomodezi călăul cu întrebări!

Scena finală a filmului suprarealist de aseară (26 noiembrie 2009) a fost oferită de ştirile de la ora 00. După dezbaterile acerbe din studio, mă interesa filtrul “obiectiv” al unei emisiuni de actualităţi. Doamna de la ştiri prezintă pe scurt întâmplările, cerând opinia celor trei invitaţi din studio. O doamnă (psiholog, dacă nu mă înşel) vorbeşte de efectul psihic pervers al atacului la imaginea unui om atunci când se folosesc personaje vulnerabile: femei, bătrâni şi copii. Apoi un alt invitat, la insistenţele insinuatoare ale prezentatoarei, răspunde că trebuie făcută o analiză lucidă, profesionistă a filmului şi văzut dacă nu cumva e vorba de un trucaj. Prezentatoarea DE ŞTIRI concluzionează  însă cu propria indignare: “dar e vorba de nişte fapte”! În momentul acela am închis televizorul. Am ajuns unde trebuia să fi ajuns de la început – revoluţia pumnului în gură, îndobitocit plenar de către mass-media!

Dimineaţă, mă întreabă cineva: “Marius, cum ai dormit, după o astfel de seară?”

Ce să-i răspund altceva decât: “Am dormit liniştit. Doar F.N.I.-ul lucrează pentru mine!”

2. Mitul alegătorului raţional

În faţa celor care au prins victima imorală ca să o aducă în piaţa publică, urmând a împlini o “dreptate” care îi acuza tocmai pe acuzatori, Isus Hristos îi îndeamnă la un mic dar eficace exerciţiu de conştiinţă: cine nu are păcat, să arunce primul piatra!

S-ar părea că “moraliştii” au preferat să se întoarcă la analizele şi discursurile lor. Era prea costisitoare privirea către sine!

Tocmai de aceea, pentru că “orice asemănare cu personaje din realitate este pur întâmplătoare”, vă fac o mică invitaţie la lectură: The myth of the rational voter: why democracies choose bad policies (Bryan Caplan, Princeton University Press, 2007). A se citi mai ales:

– capitolul 4: Classical public choice and the failure of rational ignorance;

– capitolul 5: Rational Irrationality;

– capitolul 6: From irrationality to policy.



%d bloggers like this: