Tag: postmodernism

Ce facem cu timpul care ni s-a dat?

Lucian Blaga spunea că timpul este jucăria cinică prin care Dumnezeu ne măsoară destrămarea și durerea. Dar, în absența “eliberatoare” a lui Dumnezeu, timpul devine forma cea mai coercitivă asupra conștiinței umane postmoderne.

Individul alienat contemporan se lasă mângâiat de orice artefact sau simulacru de relaţie care îi poate acoperi slăbiciunea în faţa timpului. Purtăm la mână ceasuri şi totuşi uităm să ne măsurăm viaţa! Paralizaţi candid de o infinitate de promisiuni seducătoare, devenim simpli turişti prin propria viaţă. Suntem instruiţi cu predilecţie: pofteşte orice şi oricât pentru a trăi o tinereţe care, e greu de recunoscut, se vestejeşte pe măsură ce este consumată tot mai frenetic! Atunci când demolăm valorile incomode cu sofisme pretenţioase, devine atât de cool să subscriem tezei lui Janice Joplin: live fast, die young! Chiar mai mult decât atât: în coabitarea culturală de astăzi, ne putem putem afişa teribilismul adolescentin hippie sau avangardist la adăpostul confortului bine calculat. Organicitatea spectaculară a petrecerii împreună, specifică mai ales copilăriei şi tinereţii, se combină cu o consistentă maximizare a conştiinţei propriului timp (Eigenzeit). Industria ingineriilor bio-chimice ale întineririi şi a veseliei impuse a timpului liber (leisure industry) se potriveşte perfect cu perfida industrie a amneziei, care plantează subiecţilor o proteză de conştiinţă, “eliberată” de orice vină şi temere. Suntem îmbătaţi de gândul de a fi stăpânitori efemeri, uitând că astfel am subscris să fim nişte sclavi permanenţi!

În acest context, găsesc foarte sugestive următoarele rânduri:

Time talks. It speaks more plainly than words. The message it conveys comes through loud and clear. Because it is manipulated less consciously, it is subject to less distortion than the spoken language. It can shout the truth where words lie (Edward T. HallThe Silent Language, Anchor, 1973, p. 1).

Indiferent de voinţa sau vitalitatea noastră (pe care le putem afişa ostentativ), suntem nevoiţi să parcurgem emigrarea internă între vârstele a ceea ce numim conştiinţă. Când ne uităm în oglinzile timpului, observăm cu regret amprentarea timpului asupra funcţiilor corpului. Implacabila eroziune a timpului pune fiinţa umană în faţa unei alegeri. Nihilismul nocturn, decadent, pare a fi alegerea cea mai “curajoasă”, dar de fapt ea este facilă şi, de cele mai multe ori, ascunde o laşitate narcisistă. O altă alegere este aceea de a “şurubăi” la mecanismele prin care se poate manipula trecerea timpului, în ciclicitatea sa convenabilă, spre interesul egoist al omului.

Eu, cel puţin, prefer o a treia opţiune. Este vorba de alegerea de a trăi din plin clipa pentru un scop ce o transcende, conştient că bucuria copilului se prelinge în oftatul înţelept al bătrânului către o altfel de bucurie, mai curată şi mai înţeleaptă.

Cum să înţeleg faptul că timpul e “prietenul” vieţii într-o operaţie, la fel cum poate fi “duşmanul” vieţii într-o evoluţie iremediabilă a unui cancer? Poate că răspunsul e încapsulat, împreună cu farmecul său, în însăşi natura întrebării, cu iz pestilenţial câteodată. Capacitatea de interogare e un argument pentru transcenderea/depăşirea slăbiciunilor răspunsurilor ce mizează pe imanenţă şi contigenţă!

Timpul poate descoperi o dragoste şi dedicare reală, în aceeaşi măsură în care demască putreziciunea unei relaţii “sentimentale”, viciate de apetenţă vizuală şi  goală de conţinut (câţi tineri se plâng că nu sunt înţeleşi şi valorizaţi pentru ceea ce sunt, ci apreciaţi doar pentru spectacolul epuizant al unei performanţe scenice, pe care o supralicitează însă în mod conştient şi benevol, “că aşa-i moda”!).

Învăţăm să trăim cu o bucurie sănătoasă, chiar având în conştiinţă realitatea dureroasă a îmbătrânirii şi stingerii trupului, doar în măsura în care nu ascundem vinovăţiile noastre, blamând copilăria, părinţii, sistemul educaţional, etc.! Cred că “suntem lăsaţi” să trecem prin bucurii şi dureri, vindecări şi boli, miracole şi moarte, pierderi şi regăsiri, nu pentru a ne cuibări în utopiile noastre aptere, inerte în perfecţiunea lor prefabricată, ci pentru că timpul vindecă şi înţelepţeşte un om!  Îmi aduc aminte de o scurtă conversaţie din Stăpânul inelelor:

– I wish it need not have happened in my time (said Frodo).

– So do I, said Gandalf, and so do all who live to see such times. But that is not for them to decide. All we have to decide is what to do with the time that is given us (The Lord of the Rings, I, 60 – italics mine).

Pentru că orice gratuitate se plăteşte, cred că timpul care “ni s-a dat” este o extraordinară resursă de a pierde ceea ce nu ne este autentic, pentru a ne regăsi pe noi şi Dumnezeu! În ultimă instanţă, suntem liberi să decidem ce fel de condiţionare suportăm: una culturală, contingentă, imanentă, cu elemente interesante şi stimulative, dar falimentară în faţa eroziunii timpului, sau condiţionarea Celui care “ne-a dat” timpul ca să îl trăim cu un sens şi cu un folos!

I’m a father and a son; I’ve been a lover with just one,
But this world can get me all undone,
And I’m frightened I’m the only one.
I wrestle with the thoughts I keep,
If I sow the seed of arrogance then it’s loneliness I’ll reap,
It’s loneliness I’ll reap.

Please don’t leave me stranded here,
With a head of lies and a heart of fear.
My life’s a show on Gods TV,
The world an audience, watching me.

So wake me, shake me, keep me sharp,
As I touch the power of Gods great harp.
And this world can fill your head with praise,
That steals me from eternal grace.
So how can I serve God and wealth?
I can captivate an army, but I can’t control myself.
I can’t control myself.

Ghostly figure out at sea, I hear a voice that’s calling me,
To walk upon the waves of faith.
For in the arms of God, I am safe.

All this time, since the day that I was born,
I’ve never known a time like this,
I don’t wanna let you down.

I will sing, sing for your light has come.

Apariţie editorială – Sfârşitul raţiunii

După Demisia raţiunii (Escape From Reason, 1968), scrisă de Francis Schaeffer, remarc apariţia în contextul editorial românesc a Sfărşitului raţiunii (End of Reason, 2008), ultima carte tradusă din Ravi Zacharias. Din ambele cărţi se desprinde nevoia unei analize lucide a exagerărilor raţionaliste din istoria filosofiei, care au efectul pervers de a discredita şi anula însăşi nevoia de inteligibilitate a omului, aşa cum observăm în modernitatea târzie dionisiacă, estetică, performativă, dar şi în neopozitivismul ştiinţificist al noului ateism, aparent imun în faţa derivelor postmoderne.

Iată scurta prezentare de pe site-ul editurii:

Este Dumnezeu real, sau doar o plasmuire a imaginatiei noastre?

Cum e posibil sa existe un Dumnezeu iubitor, cand lumea e plina de suferinta? Si oare este adevarat ca crestinii au declarat razboi celorlalte credinte, mediului inconjurator si semenilor, in numele unui Dumnezeu inexistent?

Noul ateism aparut recent in America este mult mai virulent si mai subversiv in comparatie cu ateismul lui Madalyn Murray O’Hare din anii 1950 si 1960. Propagat de scriitori ca Richard Dawkins, Christopher Hitchens si Sam Harris, noua provocare lansata crestinismului este deosebit de atractiva in lumea occidentala. Cand Sam Harris a publicat SCRISOARE CATRE O NATIUNE CRESTINA, Ravi Zacharias ñ care si-a petrecut peste treizeci de ani scriind si conferentiind ca apologet al credintei crestine ñ a inteles ca trebuie sa-i dea o replica. Dar mesajul lui Ravi Zacharias din aceasta carte nu se adreseaza doar acelora care au citit cartile noilor atei, ci si crestinilor care vad cum credinta lor este atacata pe piata ideilor.

In raspunsul sau, Ravi Zacharias abordeaza cateva teme spinoase in controversa crestinism-ateism: Adevarata natura a raului; Falimentul absolut al noului ateism promovat de Harris; Raportul religie – stiinta; Baza moralitatii.

Întrebare din Iov

Atunci când se acuză sinceritatea unei relaţii prin dizolvarea dragostei în interese meschine, suspiciunea trebuie dovedită, supusă şi ea testării. Dacă se dovedeşte veridicitatea acuzaţiei, atunci acuzatorul câştigă un ascendent moral (ascendent moral obţinut, paradoxal, tocmai de cel care, de obicei, respinge moralitatea/comandamentele morale). Dar, dacă prin testare se ajunge la infirmarea acuzaţiei, atunci avem de a face ori cu ignoranţa, ori cu vanitatea cinică şi perversă a acuzatorului care nu vrea/ştie/poate să iubească.

Într-un astfel de context, Dumnezeu şi Satana fac un pariu: se pune la încercare neprihănitul Iov, prin tot felul de necazuri, pentru a vedea dacă nu cumva acesta, în vremuri de restrişte, îl bleastămă de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, filosofia (deconstructivistă, atât de “postmodernă”) a lui Satana este punctul de plecare  al unui experiment de falsificare a acuzaţiei sale: “orice credinţă în Dumnezeu este o formă ascunsă de egoism, o investiţie calculată, o relaţie contractuală, un interes pervers. Dumnezeu mituieşte omul ca acesta să creadă în El. Când s-au terminat beneficiile credinţei în Dumnezeu, omul se va răscula împotriva tiraniei şi răutăţii unui astfel de “sadic” care are, dar nu vrea să dea! În ultimă instanţă, nimeni nu-L iubeşte pe Dumnezeu dacă nu are ceva de câştigat de pe urma acestei relaţii! Dumnezeu poate fi apreciat nu ca persoană, ci doar ca un simplu mecanism productiv în economia intereselor umane.” (Greşesc dacă afirm că gândirea slabă, teoretizată de G. Vattimo, îl precedă pe acesta cu prea  multe milenii pentru ca filosoful italian să îi revendice paternitatea? Gratuitatea respingerii şi a negării pare infinit mai comodă decât efortul de a crea, de a fi consecvent şi onest cu ceea ce faci, gândeşti şi spui! Când mă gândesc la unele discuţii din zilele noastre, parcă îmi vine să mă îndoiesc de originalitatea şi autenticitatea “boemismului”  filosofic al unora. De fapt, îmi dau seama că nu e nimic nou sub soare! Dar, să respectăm cu sfinţenie dreptul democratic al fiecăruia de a pune întrebări şi de a fi sceptic! Numai să fie constant şi integru în demersul său!)

Trebuia ca experienţa circumscrisă vieţii unui muritor pământean să confirme sau infirme această filosofie “emancipatoare”. În aceste sens, observ,  cu mult timp înaintea lui K. Popper, faptul că Dumnezeu este adeptul gândirii  “deschise” (mă refer la dihotomia gândire/mentalitate deschisă-închisă din terminologia filosofică a lui K. Popper) şi acceptă democratic posibilitatea criticii, supunând-o testării.

Cu toţii ştim ce s-a întâmplat după această discuţie dintre Dumnezeu şi Satana. Iov intră în scenă, la fel şi manipulările Satanei prin necazurile, femeia şi filosofii neprihănirii laolaltă cu lamentările şi confuzia bietului Iov. În pofida tuturor încercărilor terifiante al Satanei, Iov îşi păstrează credinţa că Dumnezeu îi va face dreptate. Interesantă este schimbarea de perspectivă a lui Iov pe parcursul cărţii: de la cerinţa de a i se face dreptate, acesta ajunge, în cele din urmă, să dorească a-L întâlni şi să-L vadă pe Dumnezeu. Acesta este al doilea pariu, cel pur uman, al lui Iov: dacă Dumnezeu i se va descoperi în suferinţa sa, la strigătele lui. În cele din urmă, Dumnezeu i se descoperă şi poartă un dialog care îl convinge pe Iov de statutul lui şi de cel al lui Dumnezeu. (Mai târziu, peste secole, vom avea revelaţia puterii lui Dumnezeu într-un limbaj care va putea fi înţeles nu doar de neprihăniţi ca Iov, ci de orice păcătos notoriu). În cele din urmă, ordinea este reintrodusă în universul lui Iov şi acesta este ridicat din cenuşă.

Întrebarea mea: de dragul simetriei narative, al convenţiei unui pariu între persoane oneste şi al respectului faţă de demnitatea persoanei umane, nu ar fi trebuit  ca la sfârşitul naraţiunii să avem o secvenţă în care  Satana să “ceară scuze” lui Iov că l-a supus acestor chinuri pentru o curiozitate “diabolică”? Şi, eventual, să recunoască în faţa lui Dumnezeu că acuzaţiile sale au fost nefondate? (Ştiu, la fel ca oricare creştin,  că va fi un astfel de moment de judecată în viitor, dar parcă aici şi acum ar fi fost de ajutor o astfel de relatare.)

Chiar şi în zilele noastre pot observa cum acuzaţiile la adresa lui Dumnezeu sunt aduse în numele “drepturilor”, “demnităţii”, “respectului”, “libertăţii” persoanei umane, chiar dacă reclamarea acestora implică tocmai contrariul lor, un şuvoi imens de mizerii, suferinţe şi decadenţe. Să acuzi pe cineva de răul pe care îl faci e culmea ipocriziei, nu credeţi?

Despre mesianismul mediatic (Naratologii postmoderne – 1)

Pentru că acum ne definim ca oameni liberi, atunci nu mai experimentăm staticul, înţeles ca finalitate-scop, ci schimbul, mişcarea, fluiditatea, procesul. Exemplele standard de identităţi “fluide”, foarte flexibile, sunt Madonna şi Michael Jackson. Suntem un continuu altceva pentru că nu mai avem un sine, un ceva propriu. Am devenit cameleoni ai modei, ai noutăţii! În ordinea acestui raţionament, să ne aducem aminte de uzatul (deja) principiu demolator al teleologiei: important nu este scopul, ci (doar) procesul.

Devenirea a împrumutat atributele lui Dumnezeu [1]. Prin pierderea lui Dumnezeu, omul a devenit un “subiect sfărâmat”, un haos semiotic ce se resemantizează şi resemnifică încontinuu într-o căutare spre nicăieri.

Vorbind într-un mod cât se poate de concret, acum nu se mai pune problema prezentării lui Dumnezeu ca dorinţă a sufletului, ca Cel ce mă poate face fericit, Cel bun, Atotputernic, etc.. Astăzi, chiar şi fără Dumnezeu (sau poate că tocmai de aceea, ar spune unii), viitorul sună bine! doar pentru că noi ştim ce este mai bun pentru tine! Tocmai de aceea banca noastră îţi împlineşte visele de o viaţă această ciocolată îţi dechide poarta paradisului, această maşină te face cel mai puternic, etc. Avem o realitate de vânzare (referire la subiectul filmului Vannila Sky)! Sau poate că avem o identitate de cumpărat! Cred că este o mare doză de adevăr în constatarea unui psihanalist (cel care a luat locul duhovnicului premodern – Luc Ferry) care spunea că în subconştientul unui american (dar nu exclusiv) găseşti numai slogane publicitare!

phantasy

Ca postmoderni (adică ducând până la capăt consecinţele şi direcţiile modernităţii), ne definim ca puncte de semnificare (chiar absolute) şi, cu conştiinţa superiorităţii prezentului, glisăm pe panta istoriei, relativizând şi deconstruind tot ceea ce ne iese în cale şi nu se potriveşte modelului nostru de gândire. În numele progresului ucidem semnificaţiile originare printr-o voită şi schingiuită distanţare istorico-culturală faţă de alte epoci istorice şi mai ales faţă de origini (creaţia lumii, mântuirea ei, etc.). Preluăm gratuit strategiile hermeneuticii filosofice ale lui M. Heidegger, H. G. Gadamer sau ale noii critici literare care proclamă moartea autorului şi a sensului prin relativizarea absolută, nesesizând că prin această adoptare a punctului lor de vedere le surpăm scheletul argumentativ (deci comunicarea este posibilă, sensul există)! Într-o inconştienţă parcă colectivă, suntem bucuroşi că ii determinăm pe alţii să ne accepte prin bravura aruncării identităţii ca un obiect de unică folosinţă. De dragul acceptării sociale suntem în stare să ne renegăm trecutul. Doar după ce “sterilizăm” copilăria, în numele progresului, suntem “în pas cu timpul”, neştiind însă că am început să suferim de “negăsire”.

Ne prefacem că devenim din ce în ce mai puternici (asemenea unui Fr. Nietzsche bolnăvicios care propovăduia voinţa de putere a supra-omului), mai sănătoşi şi mai frumoşi, ascunzându-ne slăbiciunile, bolile şi imperfecţiunea prin propaganda cremelor hidratante, a operaţiilor estetice, a curelor naturiste, etc. Bătrâneţea este o noţiune şi o realitate scoasă din cadrul mental şi vizual al postmodernului, iar atunci când ea apare, este doar un subiect care te face să schimbi canalul TV sau subiectul de discuţie! Nu este de mirare că acum este posibilă imaginarea unor scenarii ale unor viitoare comunităţi umane care îşi reciclează bătrânii (există suficiente filme ştiinţifico-fantastice pe această temă). Ba chiar mai mult: am devenit noi înşine subiecţii tehnologiilor de efecte vizuale (vezi programele computerizate care îţi permit schimbarea feţei, a culorii părului şi multe altele)!

Într-o crudă educaţie a apologiei cred doar ceea ce văd, ne prefacem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu într-o epocă ştiinţifică. Ne ascundem însă nevoia de mântuire din deşertăciunea creaţiilor civilizaţiei propriilor mâini tocmai prin infuzia basmelor credibile ale Hollywood-ului. Este suficient să amintim aici faptul că, la un moment dat, din primele 10 producţii cinematografice cu cele mai mari vânzări din istoria cinematografului mondial, 9 filme sunt de factură ştiinţifico-fantastică (Men in Black, Armageddon, Independence Day, ciclul Star Wars şi variantele heroic-phantasy: ciclul Harry Potter şi The Lord of the Rings). Respingerea Evangheliei lui Hristos ca “irelevantă” şi “depăşită istoric” este compensată de o foarte ciudată recuperare, diformă, a spiritualului prin “evanghelia” gnosticismului neo-păgân tehnologic şi primitivist, prin sincretismul asiatic panteist şi teosofic. O ilustraţie în acest sens este filosofia panteisto-animistă încapsulată într-una din reclamele popularului post TV Animal Planet: animals are better than humans!

Ne prefacem fericiţi prin zâmbetul binevoitor afişat în  fotografia de familie, ascunzându-ne alienarea de celălalt în şedinţele de psihoterapie, în droguri, băutură, desfrâu, avangardism artistic sau, pur şi simplu în domesticul refugiu al afacerilor şi al implicării sociale în exces, în detrimentul grijei familiei sau în inumana nepăsare. Lăsând la o parte maliţiozitatea de care ştim că francezii dau dovadă când e vorba de americani, tind să îi dau dreptate lui J. Baudrillard: americanii (eu aş adăuga că şi mulţi europeni deja) nu au identitate, dar ştiu să zâmbească!

Plictisiţi de stereotipia programului de muncă, a relaţiilor sociale strict convenţionale (să ne aducem aminte de replica definitorie a lui Truman Burbank din filmul The Truman Show: Buna dimineaţa şi, dacă nu vă mai văd, bună ziua, bună seară şi noapte bună!), plictisiţi şi de bunăstarea asistată de maşinăriile domestice (telefon, computer, televizor, cuptorul cu microunde, maşina de spălat, etc.), ne dedublăm viaţa sterilizată prin poveştile şi mărturisirile mediatizate:

Deseori, construirea identităţii implică confruntarea cu o maladie personală, un viciu, o anormalitate, un gest particular. Mii de oameni îşi afişează cu încântare instabilităţile emoţionale, făcând paradă de cele mai intime detalii la televiziune, în cărţi, reviste şi in conversaţii întâmplătoare cu persoane total străine. Cei mai stranii sunt invitaţi de posturile de televiziune şi încurajaţi să-şi spună poveştile, de obicei total lipsite de semnificaţie, despre copii care nu ascultă sau certuri între soţi. Ei fac acest lucru cu un sentiment de mândrie, iar publicul se simte obligat să-i asculte şi să simpatizeze cu ei (Mihaela Constantinescu, Post/postmodernismul. Cultura divertismentului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p.158).

postmodern metanarrativity


[1] Fr. Nietzsche, Voinţa de putere, paragraful 617.

%d bloggers like this: