Tag: efemer

Ce facem cu timpul care ni s-a dat?

Lucian Blaga spunea că timpul este jucăria cinică prin care Dumnezeu ne măsoară destrămarea și durerea. Dar, în absența “eliberatoare” a lui Dumnezeu, timpul devine forma cea mai coercitivă asupra conștiinței umane postmoderne.

Individul alienat contemporan se lasă mângâiat de orice artefact sau simulacru de relaţie care îi poate acoperi slăbiciunea în faţa timpului. Purtăm la mână ceasuri şi totuşi uităm să ne măsurăm viaţa! Paralizaţi candid de o infinitate de promisiuni seducătoare, devenim simpli turişti prin propria viaţă. Suntem instruiţi cu predilecţie: pofteşte orice şi oricât pentru a trăi o tinereţe care, e greu de recunoscut, se vestejeşte pe măsură ce este consumată tot mai frenetic! Atunci când demolăm valorile incomode cu sofisme pretenţioase, devine atât de cool să subscriem tezei lui Janice Joplin: live fast, die young! Chiar mai mult decât atât: în coabitarea culturală de astăzi, ne putem putem afişa teribilismul adolescentin hippie sau avangardist la adăpostul confortului bine calculat. Organicitatea spectaculară a petrecerii împreună, specifică mai ales copilăriei şi tinereţii, se combină cu o consistentă maximizare a conştiinţei propriului timp (Eigenzeit). Industria ingineriilor bio-chimice ale întineririi şi a veseliei impuse a timpului liber (leisure industry) se potriveşte perfect cu perfida industrie a amneziei, care plantează subiecţilor o proteză de conştiinţă, “eliberată” de orice vină şi temere. Suntem îmbătaţi de gândul de a fi stăpânitori efemeri, uitând că astfel am subscris să fim nişte sclavi permanenţi!

În acest context, găsesc foarte sugestive următoarele rânduri:

Time talks. It speaks more plainly than words. The message it conveys comes through loud and clear. Because it is manipulated less consciously, it is subject to less distortion than the spoken language. It can shout the truth where words lie (Edward T. HallThe Silent Language, Anchor, 1973, p. 1).

Indiferent de voinţa sau vitalitatea noastră (pe care le putem afişa ostentativ), suntem nevoiţi să parcurgem emigrarea internă între vârstele a ceea ce numim conştiinţă. Când ne uităm în oglinzile timpului, observăm cu regret amprentarea timpului asupra funcţiilor corpului. Implacabila eroziune a timpului pune fiinţa umană în faţa unei alegeri. Nihilismul nocturn, decadent, pare a fi alegerea cea mai “curajoasă”, dar de fapt ea este facilă şi, de cele mai multe ori, ascunde o laşitate narcisistă. O altă alegere este aceea de a “şurubăi” la mecanismele prin care se poate manipula trecerea timpului, în ciclicitatea sa convenabilă, spre interesul egoist al omului.

Eu, cel puţin, prefer o a treia opţiune. Este vorba de alegerea de a trăi din plin clipa pentru un scop ce o transcende, conştient că bucuria copilului se prelinge în oftatul înţelept al bătrânului către o altfel de bucurie, mai curată şi mai înţeleaptă.

Cum să înţeleg faptul că timpul e “prietenul” vieţii într-o operaţie, la fel cum poate fi “duşmanul” vieţii într-o evoluţie iremediabilă a unui cancer? Poate că răspunsul e încapsulat, împreună cu farmecul său, în însăşi natura întrebării, cu iz pestilenţial câteodată. Capacitatea de interogare e un argument pentru transcenderea/depăşirea slăbiciunilor răspunsurilor ce mizează pe imanenţă şi contigenţă!

Timpul poate descoperi o dragoste şi dedicare reală, în aceeaşi măsură în care demască putreziciunea unei relaţii “sentimentale”, viciate de apetenţă vizuală şi  goală de conţinut (câţi tineri se plâng că nu sunt înţeleşi şi valorizaţi pentru ceea ce sunt, ci apreciaţi doar pentru spectacolul epuizant al unei performanţe scenice, pe care o supralicitează însă în mod conştient şi benevol, “că aşa-i moda”!).

Învăţăm să trăim cu o bucurie sănătoasă, chiar având în conştiinţă realitatea dureroasă a îmbătrânirii şi stingerii trupului, doar în măsura în care nu ascundem vinovăţiile noastre, blamând copilăria, părinţii, sistemul educaţional, etc.! Cred că “suntem lăsaţi” să trecem prin bucurii şi dureri, vindecări şi boli, miracole şi moarte, pierderi şi regăsiri, nu pentru a ne cuibări în utopiile noastre aptere, inerte în perfecţiunea lor prefabricată, ci pentru că timpul vindecă şi înţelepţeşte un om!  Îmi aduc aminte de o scurtă conversaţie din Stăpânul inelelor:

– I wish it need not have happened in my time (said Frodo).

– So do I, said Gandalf, and so do all who live to see such times. But that is not for them to decide. All we have to decide is what to do with the time that is given us (The Lord of the Rings, I, 60 – italics mine).

Pentru că orice gratuitate se plăteşte, cred că timpul care “ni s-a dat” este o extraordinară resursă de a pierde ceea ce nu ne este autentic, pentru a ne regăsi pe noi şi Dumnezeu! În ultimă instanţă, suntem liberi să decidem ce fel de condiţionare suportăm: una culturală, contingentă, imanentă, cu elemente interesante şi stimulative, dar falimentară în faţa eroziunii timpului, sau condiţionarea Celui care “ne-a dat” timpul ca să îl trăim cu un sens şi cu un folos!

I’m a father and a son; I’ve been a lover with just one,
But this world can get me all undone,
And I’m frightened I’m the only one.
I wrestle with the thoughts I keep,
If I sow the seed of arrogance then it’s loneliness I’ll reap,
It’s loneliness I’ll reap.

Please don’t leave me stranded here,
With a head of lies and a heart of fear.
My life’s a show on Gods TV,
The world an audience, watching me.

So wake me, shake me, keep me sharp,
As I touch the power of Gods great harp.
And this world can fill your head with praise,
That steals me from eternal grace.
So how can I serve God and wealth?
I can captivate an army, but I can’t control myself.
I can’t control myself.

Ghostly figure out at sea, I hear a voice that’s calling me,
To walk upon the waves of faith.
For in the arms of God, I am safe.

All this time, since the day that I was born,
I’ve never known a time like this,
I don’t wanna let you down.

I will sing, sing for your light has come.

Paştele anonim

“Sfintele sărbători de Paşti”: miel, pască, cozonaci, ouă roşii, iepuraşi…. Festival al consumului, eroticitate a burţii sătule mângâiate “cu evlavie”. Noi lecţiuni din alfabetizarea limbajului de lemn al frustrărilor cronice, saturate de convenţionalisme religioase. Prilej de noi orgii dance-trance ale tinerimii studioase la lumina discotecilor…  Un Isus corect politic şi cu lipstik pe buze ne surâde extaziat de sub strălucirea unui balon de săpun multicolor (evident că nu uită să ne strecoare un testimonial călduros pentru a ne recomanda subliminal ultimele promoţii ale hipermarketurilor). Sub curcubeul hippie si homo-lesbi al New Age-ului glorios în care trăim, Paştele are menirea să ne facă pe toţi fericiţi, vii şi morţi. Aflaţi sub blestemul iadului targeturilor, PR-iştii şi advertiserii (inginerii imaginaţiei noastre decadente) ne programează într-o voioşie concurenţială acerbă voiaje binevoitoare într-un Eden interzis de un Dumnezeu incomod, pe care l-am trimis la plimbare.

Şi totuşi, în dezmăţul acestui puzzle inoculat pe retină, ceva nu se potriveşte. În timpul pauzelor publicitare, sufletul îşi trezeşte nevoile sale mai adânci… S-ar prea putea ca de sub masca cremelor Clinique şi sfidând busturile siliconate să se strecoare timid, şuşotind, umbra îndoielii, a nesiguranţei şi a efemerului. Poate că bătrânii fericiţi de pe pliantele companiilor de (ne)asigurări simt cel mai bine cum toate culorile ţipătoare de pe pliante, ecrane şi ziduri pălesc într-un cenuşiu din ce în ce mai întunecat, până când şi ultima licărire se stinge în tăcerea apăsătoare care-i cheamă în necunoscut.

large_a-biblical-theology-of-resurrection-ghb5arrx

Photo: Ta Prohm, Angkor by  Alex Berger

Fiecare dintre noi ştim că ne îndreptăm spre marea de (ne)linişte, de care nu scapă nici un şmecher. Îmbătaţi de mitologia tinereţii edenice gratuite, uităm de iadul angoaselor din sufletul nostru. Mă gândeam că Sartre cel greţos şi angoasat ar fi fost un biet frustrat şi anonim dacă ar fi scris în timpurile noastre edenice…

În plictisul generalizat, anonimi celebri sărbătoresc o celebră sărbătoare anonimă. Glasurile mute sunt prinse aproape ireversibil într-o dementă horă colectivă a desfrâului ştanţat cu etichete religioase.

Şi totuşi, nevoia de Pâine îi adună pe flămânzi la poalele Crucii.

Şi totuşi, izvorul nesecat de har ne poate curăţi de poluarea postmodernă a semnificaţiei morţii.

Şi totuşi, mintea ce se deschide poate fi umplută de atâta sfântă uimire şi reverenţă în faţa Vieţii.

Şi totuşi, mă pot regăsi doar în Cel ce s-a dăruit…

M-am săturat să vagabondez nefericit prin universul ăsta neprimitor.

M-am săturat să fug ca un nebun de chemările Creatorului către Acasă.

M-am săturat de pompoasele mele sofisme ale unei raţionalităţiiluzorii, cu care ne măsurăm destrămarea şi durerea.

Vreau să îmi curăţ ochii împăienjeniţi de drogurile vizuale şi să văd cerul deschis sub forma crucii!

Să îmi deschid urechile ca să aud glasul Celui credincios!

Să îmbrăţişez bucuria vieţii fără nici un regret!

Să îmi arunc fărâmele de viaţă în oceanul dragostei lui Dumnezeu crucificat!

Să mă plec în faţa Celui Înviat!

Din păcate însă, pentru prea mulţi dintre noi, de Paşti ratăm cu atâta graţie întâlnirea cu eternitatea…

%d bloggers like this: