Ravi Zacharias nu mai are nevoie de nici o prezentare (pentru curioşi însă, le recomand un voiaj prin agora ideilor de la The Veritas Forum). Mă bucur de apariţia în limba română a unei serii de dialoguri (imaginare) între Isus şi personaje istorice (Hitler – Mielul şi Fuhrerul), culturale (Oscar Wilde – Raţiune şi senzualitate) şi religioase (Buddha – Lotusul şi crucea). Aici se văd atât de clar cele două amprente ale formării cultural-spirituale ale lui Ravi: rigurozitatea logică occidentală împletită cu scriitura sapienţială simplă, dar plină de imaginaţie, specific orientală, oferind astfel cititorului interogaţii pertinente, atât de familiare, dar şi răspunsuri clare şi demne de validat în viaţa fiecăruia.
În cele ce urmează mă voi opri asupra scriiturii din Raţiune şi senzualitate. Îl găsim pe Oscar Wilde aflat într-un moment în care sclipirile orgolioase nu mai pot impresiona pe nimeni. Ba dimpotrivă. În faţa morţii, omul ajunge pentru alţii un pretext de fulguraţii mentale cu privire la moarte, deşertăciunea vieţii şi recompensarea crudă a tăcerii morţii pentru toate aroganţele zgomotoase ce par inepuizabile de-a lungul vieţii.
Dialogul imaginar al lui Oscar Wilde cu Isus şi Blaise Pascal are ca motive de dezbatere:
- problema artei pentru artă, a aşa zisei autonomii totale a artei, pretext timpuriu al secularizării feroce de astăzi şi
- senzualitatea ca expresie a unei libertăţi adolescentine, dezbărate de chingile legilor, ale moralităţii.
Nimic mai actual, aş putea spune. Discuţia nu are nimic de a face cu preferinţa pentru o modă culturală, cu prejudecata pe care o avem noi, postmodernii, că orice problemă şi personaj al trecutului ne incomodează prezentul, furându-ne bucuria de a trăi. Dialogul este relevant şi transpus tocmai într-o manieră transistorică pentru că urmăreşte zbateri umane valabile în orice epocă istorică, în orice context cultural.
Mecanismul argumentativ pervers al pedagogiilor prejudecăţilor antipuritane este cât se poate de explicit în filme ca American Beauty şi Little Children. Prin educarea aculturală a culturii de masă, apetenţa spre senzualitatea entropică şi descrierea minuţioasă a patologiei răului a devenit nu doar apanajul criticilor de artă şi film, ci şi a nevoilor “omului simplu”. Refuzăm excesul “utopiei” bunelor intenţii ale religiei creştine, ale politicii, moralităţii şi bunei educaţii printr-un exces al orgoliului rănit, refugiat în baladele decadente ale distopiilor postmoderne, post-artă, post-industriale, post-creştine, etc.
Tocmai de aceea nu cred că greşesc dacă aş proiecta modelul serialităţii omuleţului postmodern în liniile personalităţii lui Oscar Wilde: narcisist impetuos, orgolios, lasciv şi senzual, relativist ce-şi acoperă incoerenţele în ceaţa “estetică” a sofismelor.
Însă cât de strălucitoare este adevărata umanitate a lui Isus Hristos, Cel care şi-a probat libertatea de alegere nu în panoplia patimilor, ci în iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni! Cel care, trăind într-un spirit neîntinat, a simţit durerea umană mai mult ca oricare dintre noi.
În scurte cuvinte voi relata istoria lui Dorian Gray, o capodoperă (auroreferenţială) a lui Oscar Wilde. În simple linii narative putem spune că este povestea unui tânăr deosebit de atrăgător, căruia un artist i-a pictat portretul. Pentru că tânărul era obsedat de narcisismul său, a dorit ca frumuseţea lui să dureze veşnic, iar orice urmă de destrăbălare să fie proiectată exclusiv asupra tabloului. Şi aşa cum se întâmplă de obicei în viaţă, dorinţa laşă a lui Dorian s-a împlinit. Chipul i-a rămas la fel de fermecător, în virtutea nelegiuirilor şi senzualităţilor pe care şi le oferea din plin. Însă, asemenea legilor naturii, acţiunile şi alegerile sale rele se imprimau din ce în ce mai pregnant pe portretul său, ascuns într-un ungher al podului casei sale. În timp ce figura frumoasă a lui Dorian fermeca privirile pătimaşe sau invidioase, departe de nebunia teatrului relaţiilor sociale, chipul pictat devenea tot mai desfigurat şi mai hidos.
Wilde: Ei bine, a venit şi ziua când artistul i-a făcut o vizită lui Dorian. Va trebui să citeşti tu însuţi relatarea, Monsieur Pascal. Nu vei reuşi să-i pătrunzi profunzimea doar din rezumatul pe care ţi-l fac eu acum.
Pascal: Aşa spune orice autor!
Wilde: Povestirea asta este atât de bogată!
Desigur, artistul a fost peste măsură de uluit când a văzut portretul. L-a implorat pe Dorian să se îndrepte: “Oare nu scrie undeva: <<De vor fi păcatele voastre roşii ca purpura, se vor face ca lâna?>>”.
Pascal: Mă întrebi pe mine, Monsieur Wilde?
Wilde: Nu, nu, asta i-a spus artistul lui Dorian. Dar Dorian, în loc să-l asculte, a apucat un cuţit şi l-a înjunghiat pe artist. Şi apoi s-a întâmplat ceva cumplit. Am văzut sângele prelingându-se pe tablou. (…) Dorian a smuls cuţitul şi l-a înfipt în tablou. Atunci, cu un ţipăt îngrozitor, s-a prăbuşit mort la pământ.
Ei bine, după aceea pictura îşi recapătă frumuseţea iniţială, pe când faţa lui Dorian se schimonoseşte de ticăloşia şi de urmele unei vieţi desfrânate.
Isus: Iată o povestire cu adevărat impresionantă, retrăită zilnic de mintea cuiva. Foarte realistă. De ce ai scris-o?
Wilde: E artă.
Isus: Dacă e doar artă, de ce te-ai simţit jignit când nu demult cineva te-a văzut ieşind din teatru şi a murmurat: “Uite-l pe Dorian”?
Wilde: Fiindcă… fiindcă am făcut cu viaţa mea ceea ce povestirea conţinea doar ca artă. Dar ei ar fi trebuit să păstreze distincţia dintre artă şi viaţă!
Isus: Te-ai gândit vreodată că, în ce te priveşte, viaţa şi arta nu mai sunt separate? Ştii de ce adevărul este mai ciudat decât ficţiunea?
Wilde: Fiindcă am creat o ficţiune care să ni se potrivească.
Isus: Nu ai putut să vezi deloc că regulile pe care le-ai refuzat în viaţă au sfârşit prin a-ţi distruge viaţa. Când arta şi frumosul nu sunt guvernate de reguli, se prăbuşesc.
Wilde: Da, însă eu am continuat să joc. Am fost întotdeauna un împătimit al jocurilor de noroc. Am jucat împotriva tuturor sorţilor de izbândă. Dar vezi, când am scris cartea, intenţia mea a fost să ating însă şi latura morală, însă doar ca un nivel secundar în raport cu latura ei dramatică. Am vrut ca oamenii să aprecieze frumuseţea povestirii, nu latura ei morală.
Isus: Ai trăit ca şi cum viaţa ta ar fi fost un vis şi ca şi cum personajele tale ar fi fost reale. Dar când te-ai “trezit”, ai descoperit că este adevărat tocmai opusul a ceea ce credeai tu. Profetul Meu Isaia vorbeşte despre un om care era flămând care a visat într-o noapte că se satură la un banchet, doar pentru a se trezi în faţa realităţii că totul nu fusese decât un vis. A rămas şi pe mai departe tot flămând. Isaia mai vorbeşte şi despre un însetat care s-a culcat seara şi a visat că bea dintr-un izvor cu apă limpede şi rece, dar când s-a trezit a descoperit că încă îi mai era sete. Sub o iluzie asemănătoare trăieşte şi generaţia care flirtează cu frumosul şi cu arta şi care crede că acestea sunt mai presus de adevăr. Dar se vor trezi într-o zi şi vor descoperi că visul i-a lăsat neîmpliniţi. Vezi, aici este pericolul. Mai întâi arta imită viaţa. Apoi viaţa imită arta. Şi în cele din urmă arta devine însuşi scopul vieţii, şi atunci viaţa se prăbuşeşte, căci viaţa nu este o ficţiune…, ea este o realitate dură. (Ravi Zacharias, Raţiune şi senzualitate. Isus Cristos vorbeşte cu Oscar Wilde pe subiectul “în căutarea plăcerii”, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2009, p. 44-47)
Isus: Orice putere cunoscută omului are două tăişuri: primul este înţelepciunea de a o folosi cum se cuvine, iar celălalt e capacitatea extraordinară de a abuza de ea. Gândeşte-te la oricare dintre puteri, şi vei descoperi în ea acest dublu tăiş. Când am creat, la început, omenirea, dorinţele ei erau în armonie cu bunătatea. Dar odată cu capacitatea de a iubi şi de a sluji au venit respingerea şi renunţarea. Alegerea de a trăi în Eden fără a respecta nicio limită a reconfigurat dorinţa din inima omului.
Este foarte important să înţelegi acest lucru. Orice apetit care este abuzat reconfigurează dorinţa, şi tocmai la aceată dorinţă denaturată apelează duşmanul sufletului tău.
Wilde: Vrei să spui că dorinţele mele sunt nenaturale?
Isus: Ele sunt naturale, dar sunt necuviincioase, căci satisfăcându-ţi aceste dorinţe printr-un abuz, tu ţi-ai ordonat dorinţele în conformitate cu cerinţele cărnii şi în felul acesta le-ai înjosit. Este o tiranie să obţii printr-un mijloc ceea ce ar trebui să obţii printr-un alt mijloc. Când obţii ceva prin mijloace nepotrivite, contaminezi dorinţa în aşa fel încât mijlocul greşit devine singurul mijloc posibil, iar mijlocul corect devine o povară (op. citată, p. 64).
Like this:
Like Loading...
Alonewithothers's Blog 