Tag: democratie

Ura de sine a Americii

Notă: sper că faptul că acesta este primul articol scris de când sunt pe continentul nord-american nu impietează relativa neutralitate a următoarelor observații.

Dincolo de insipida ipocrizie burgheză invelită în staniolul socialist al celor ce operează cu el, antiamericanismul poate fi privit fugar dintr-o perspectivă (1) a orgoliilor istorice rănite de vitalitatea juvenilă a ‘”dezrădăcinaților” și a incapacității de adaptare  a vechii lumi la cerințele unei modernități accelerate, precum și (2) a culminării patologiilor diferenței.

1. Antiamericanismul este o consecință firească a dizolvării identității istorice în vîrtejul amețitor al unei modernități accelerate. Competitivitatea, raționalizarea și cerința performativității aplicate aproape fiecărui aspect din viața cotidiană se izbesc violent cu plăcile tectonice ale unei stabilități oferite de descendența istorică, culturală și religioasă a “lumii vechi”. Fluiditatea, velocitatea, interesul strict cuantificabil, auto-legitimizarea, libertatea ca premiză absolut necesară a “dorinței de a căuta fericirea”, etc., presupun o întâlnire antagonică cu staticul, cu determinările moștenirilor istorice,  cu legitimizarea prin apelul la instituții sociale, culturale, religioase, etc. Instrumentalul pare a deveni scopul în sine iar secularizarea crâncenă, ca efect al abandonării tradițiilor  conceptualizate iluminist ca marcă a heteronomiilor decadente, lasă loc unei mistificări a tehnologiei, căpătând rolul unei veritabile soteriologii performative (Is it worth it?  Yes, if  it works!)

2. Formată ca o națiune a națiunilor, America trebuie să poarte povara noii ideologii, a diferitului, a multiplului, chiar a  deviantului obținut  în numele libertății. În această potență fortifiantă a libertății de a fi diferit stă și vulnerabilitatea Americii, vulnerabilitate evidențiată de două tendințe paradoxale: uniformitatea tâmpă și alteritatea nervoasă.

Coeziunea socială e păstrată nu atât prin lianturile tradiționale, de limbă, etnie, istorie, cât mai ales prin matricile și proiecțiile culturale. Rămâne de studiat cum acestea modifică alchimia dorințelor, subordonându-le comandamentelor și cerințelor ingineriilor sociale. Dar este clar că aceste afiliații culturale au tendința de a produce o  uniformizare.

Noua antropologie răsturnată, cea a albului vinovat, restaurarea valorii “nativilor”, multiculturalismul, ecologismul, anarhismul tehnologic sau socialist, toate acestea configurează arsenalul prin care apetitul de a fi diferit se transformă în obezitatea patologică a discursurilor antisistem, anti-americane în mod special.

Simulacrul plăcerilor cu parfum de libertate nu poate fi întreținut în lumea reală fără industria unei securități, e adevărat, din ce în ce mai coercitivă. Dezvoltarea tehnologiei și a mijloacelor de comunicare predispun  ca intimitatea vieții private  să fie permeabilă față de ochiul atent al lui Big Brother, corporatist sau statal. În acest registru putem interpreta fascinația deconstruirii imaginii visului american atât prin eroii răsturnați de la Hollywood cât și prin devoalarea, deloc pudică, a subteranelor deciziilor și acțiunilor vedetelor, corporațiilor și chiar a guvernelor.

Scandalul dezvăluirilor WikiLeaks (britanico-australiene, cu complicități americane) pare a fi amprenta unei filosofii libertariene dusă la extrem sau a unui anarhism socialist/tehnologic care se hrănește ipocrit din grasimea capitalistă pe care o condamnă. Am impresia că acest scandal nu face altceva decât să hrănească tendințele autofage ale unei culturi ce își simte scleroza și epuizarea. Să fie acest tip de nihilism o terapeutică alternativă la o utopie eșuată?

Dincolo de mizeriile acestor noutăți vechi de când lumea, însăși libertatea de a înjura guvernul îți este permisă într-o democrație, ceea ce admirabil față de alternativa trăită de cei care au fost sub comunism.

Julian Assange nu e un lup singuratic. Ura de sine a Americii e produsul secundar al unei mari democraţii. Ea nu ar fi posibilă în altă lume. Până la urmă, ea e încă o dovadă de toleranţă şi stabilitate a unui sistem politic imperfect, dar mai apropiat de normalitate decât majoritatea celorlalte. (Mircea Cărtărescu, Evenimentul zilei, 10 Decembrie 2010)

Nu mă miră deloc cinismul și superioritatea diplomaților americani, așa cum ele reies din dezvăluirile din ultimele săptămâni. Avem de a face cu aceeași natură umană, care în cazul de față e îmbrăcată cu interesele americane, natură umană care încearcă să țină pasul cu supradimensionarea cerințelor și intereselor pe care le are lumea de astăzi. Politicienii nesătui de putere își privesc chipul feroce în oglinda vânătorilor de senzațional. O dependență bolnavă, care ține de o democrație bolnavă, nu perfectă, pentru că aceasta din urmă e construită din oameni cu o natură umană bolnavă. Unii își hrănesc sentimentul de sine cu fabricarea unor utopii soft, puse în frazele dulci ale promisiunilor politice, alții își savurează sentimentul binelui făcut exclusiv prin deconspirarea răului. Nu cred că schimbarea rolurilor  acestor personaje ar influența cu ceva mersul lucrurilor in lumea noastră…

Pentru o discuție mai elaborioasă asupra condiționărilor istorico-culturale ale antiamericanismului, rămâne de lecturat cel puțin următoarele cărți de referință:

1. The Rise of anti-Americanism, Brendon O’Connor, Martin Griffiths, Routledge, 2006

2. Anti-Americanism, Jean-Francoise Revel, Encounter Books, 2003, apărut în limba română la Editura Humanitas, 2004

3. Anti-Americanism, Andrew Ross, Kristin Ross, New York University Press, 2004

4. Anti-Americanism. History, Causes, Themes. Volume 1: Causes and sources, Brendon O’Connor (Ed.), Greenwood World Publishing, 2007

Întrebare din Iov

Atunci când se acuză sinceritatea unei relaţii prin dizolvarea dragostei în interese meschine, suspiciunea trebuie dovedită, supusă şi ea testării. Dacă se dovedeşte veridicitatea acuzaţiei, atunci acuzatorul câştigă un ascendent moral (ascendent moral obţinut, paradoxal, tocmai de cel care, de obicei, respinge moralitatea/comandamentele morale). Dar, dacă prin testare se ajunge la infirmarea acuzaţiei, atunci avem de a face ori cu ignoranţa, ori cu vanitatea cinică şi perversă a acuzatorului care nu vrea/ştie/poate să iubească.

Într-un astfel de context, Dumnezeu şi Satana fac un pariu: se pune la încercare neprihănitul Iov, prin tot felul de necazuri, pentru a vedea dacă nu cumva acesta, în vremuri de restrişte, îl bleastămă de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, filosofia (deconstructivistă, atât de “postmodernă”) a lui Satana este punctul de plecare  al unui experiment de falsificare a acuzaţiei sale: “orice credinţă în Dumnezeu este o formă ascunsă de egoism, o investiţie calculată, o relaţie contractuală, un interes pervers. Dumnezeu mituieşte omul ca acesta să creadă în El. Când s-au terminat beneficiile credinţei în Dumnezeu, omul se va răscula împotriva tiraniei şi răutăţii unui astfel de “sadic” care are, dar nu vrea să dea! În ultimă instanţă, nimeni nu-L iubeşte pe Dumnezeu dacă nu are ceva de câştigat de pe urma acestei relaţii! Dumnezeu poate fi apreciat nu ca persoană, ci doar ca un simplu mecanism productiv în economia intereselor umane.” (Greşesc dacă afirm că gândirea slabă, teoretizată de G. Vattimo, îl precedă pe acesta cu prea  multe milenii pentru ca filosoful italian să îi revendice paternitatea? Gratuitatea respingerii şi a negării pare infinit mai comodă decât efortul de a crea, de a fi consecvent şi onest cu ceea ce faci, gândeşti şi spui! Când mă gândesc la unele discuţii din zilele noastre, parcă îmi vine să mă îndoiesc de originalitatea şi autenticitatea “boemismului”  filosofic al unora. De fapt, îmi dau seama că nu e nimic nou sub soare! Dar, să respectăm cu sfinţenie dreptul democratic al fiecăruia de a pune întrebări şi de a fi sceptic! Numai să fie constant şi integru în demersul său!)

Trebuia ca experienţa circumscrisă vieţii unui muritor pământean să confirme sau infirme această filosofie “emancipatoare”. În aceste sens, observ,  cu mult timp înaintea lui K. Popper, faptul că Dumnezeu este adeptul gândirii  “deschise” (mă refer la dihotomia gândire/mentalitate deschisă-închisă din terminologia filosofică a lui K. Popper) şi acceptă democratic posibilitatea criticii, supunând-o testării.

Cu toţii ştim ce s-a întâmplat după această discuţie dintre Dumnezeu şi Satana. Iov intră în scenă, la fel şi manipulările Satanei prin necazurile, femeia şi filosofii neprihănirii laolaltă cu lamentările şi confuzia bietului Iov. În pofida tuturor încercărilor terifiante al Satanei, Iov îşi păstrează credinţa că Dumnezeu îi va face dreptate. Interesantă este schimbarea de perspectivă a lui Iov pe parcursul cărţii: de la cerinţa de a i se face dreptate, acesta ajunge, în cele din urmă, să dorească a-L întâlni şi să-L vadă pe Dumnezeu. Acesta este al doilea pariu, cel pur uman, al lui Iov: dacă Dumnezeu i se va descoperi în suferinţa sa, la strigătele lui. În cele din urmă, Dumnezeu i se descoperă şi poartă un dialog care îl convinge pe Iov de statutul lui şi de cel al lui Dumnezeu. (Mai târziu, peste secole, vom avea revelaţia puterii lui Dumnezeu într-un limbaj care va putea fi înţeles nu doar de neprihăniţi ca Iov, ci de orice păcătos notoriu). În cele din urmă, ordinea este reintrodusă în universul lui Iov şi acesta este ridicat din cenuşă.

Întrebarea mea: de dragul simetriei narative, al convenţiei unui pariu între persoane oneste şi al respectului faţă de demnitatea persoanei umane, nu ar fi trebuit  ca la sfârşitul naraţiunii să avem o secvenţă în care  Satana să “ceară scuze” lui Iov că l-a supus acestor chinuri pentru o curiozitate “diabolică”? Şi, eventual, să recunoască în faţa lui Dumnezeu că acuzaţiile sale au fost nefondate? (Ştiu, la fel ca oricare creştin,  că va fi un astfel de moment de judecată în viitor, dar parcă aici şi acum ar fi fost de ajutor o astfel de relatare.)

Chiar şi în zilele noastre pot observa cum acuzaţiile la adresa lui Dumnezeu sunt aduse în numele “drepturilor”, “demnităţii”, “respectului”, “libertăţii” persoanei umane, chiar dacă reclamarea acestora implică tocmai contrariul lor, un şuvoi imens de mizerii, suferinţe şi decadenţe. Să acuzi pe cineva de răul pe care îl faci e culmea ipocriziei, nu credeţi?

Triumful prostiei sau despre “revoluţia bunului simţ”

Exordiu

“S-a stricat ceva în creierul acestui popor!” spunea zilele trecute Neagu Djuvara. Curat murdar! Mare dreptate are “boierul” român, venerabil exponent al poporului pe care-l compătimeşte (deh, ironică circularitate fatalistă)! Alături de el empatizează şi alţi “aristocraţi” ai gândirii, ca de exemplu Emil Constantinescu, Zoe Petre, Mircea Dinescu şi mulţi alţii.

Observând teatrul absurd al pasiunilor politice ale personajelor invocate, mă gândesc la un foarte perfid joc al imaginaţiei:  cred că este şocant fiorul care te cutremură în clipa în care îţi descoperi propriul chip în trăsăturile inferioare, grobiene şi nenorocite ale  oponenţilor, de la care priveşti cu superioritate. Nimic nou sub soare! De altfel, complotul prostiei globalizate asupra valorii şi libertăţii individului a fost deconspirat cu mult timp înaintea noastră. Însă este atât de trist faptul că cei care trebuie să “lumineze” şi să “deştepte” poporul sunt capabili de atât de multă prostire. Poate că nimic nu e mai dureros decât trădarea celor de la care aştepţi ajutor!

“În trecut, omenirea, mai exact Europa medievală, ghidându-se după valorile impuse de cărturarii ei, făcea răul, dar cinstea binele. Dar se poate afirma că Europa modernă, călăuzită de magiştrii ei care-i laudă frumuseţea impulsurilor realiste, face răul şi cinsteşte răul.” (Julien Benda, Trădarea cărturarilor).

O scurtă analiză

În vacarmul înjurăturilor generalizate din societatea românească, exerciţiile de luciditate par a fi condamnate unei ignoranţe maligne. Îmi asum însă riscul unui scurt moment de exigenţă.

Fiind un simplu cetăţean al României, dar unul destul de conştient de sine,  mărturisesc că în preajma alegerilor mă simt învăluit de multe plase amăgitoare pe care le aruncă politicienii prin discursurile lor. Tocmai de aceea, îmi pot lua răgazul unei analize a comportamentului şi discursului politic pentru a vedea dacă acestea se suprapun în configuraţia simbolico-faptică (adevărată sau înşelătoare) a unuia sau altuia dintre personajele politice. Cu alte cuvinte, ademenit de cursa ideilor şi a figurilor fotogenice, îmi pot împlini aşteptarea conturării unui profil uman pe care să-l creditez astfel încât să îi acord, prin vot, încrederea mea?

Să luăm spre analiză, de exemplu, oferta “revoluţiei bunului simţ” propusă de Crin Antonescu şi omuleţii cu “sânge albastru” şi “papioane europene” din politica noastră mioritică.

Aş trece peste discursul incoerent, ilogic, la nimereală, manelistic, nedemn de un fost profesor de umanioare, dar demn de analiză pentru elevii mei la Logică, argumentare şi comunicare (încep să îmi ridic serioase semne de întrebare văzând în jurul meu cât de apreciat a fost tocmai acest discurs “impecabil”, “bine articulat”, “seducător”).

Încerc  să trec peste injuriile la adresa decenţei pe care le provoacă aroganţa şi misoginismul “liberalilor”, misoginism declarat într-o manieră mitocănească cu mai multe ocazii.

M-aş opri doar asupra unei decizii politice în spatele căreia se disimulează un caracter uman:

“preşedintele PNL Crin Antonescu a declarat astăzi că exclude orice colaborare cu Traian Băsescu. El a adăugat că acesta este “răul cel mai mare” pentru România. PNL nu îl va susţine pe candidatul PD-L în turul al doilea al alegerilor” (declaraţie făcută la 23 noiembrie 2009, la o zi după turul I al alegerilor prezidenţiale).

Mă întreb: oare ce “bun simţ” şi probitate morală poate avea un om care vineri (20 noiembrie 2009) îl face “demagog” pe Mircea Geoană, spunându-ne tuturor că “nu va vota Geoană ca să scape de Băsescu”, pentru ca trei zile mai târziu să devină un susţinător declarat al “demagogului”?

Să presupunem însă că domnul Antonescu are dreptul să-şi schimbe poziţia (drept refuzat sistematic domnului Băsescu, acuzat în astfel de cazuri de impardonabilă incoerenţă). Certitudinea domnului Crin Antonescu îmi aduce aminte de paradoxul prostului, formulat de Georges Courteline:

„Numai idioţii n-au nici o îndoială.

− Sunteţi sigur ?

− Absolut sigur.”

Domnul Crin Antonescu face dovada unei prostii glamuroase (sclipitor/glamuros, l-au caracterizat unii!), a unui discurs care dă în diabet auditiv  (încercaţi să surprindeţi conexiunile logice, sintaxa, topica, etc., din discursurile sale ad-hoc, eu m-am chinuit şi nu le-am dat de capăt) şi a unor gesturi politice care îi trădează natura morală şi caracterială atât de gonflabilă. Domnul Antonescu a devenit în ultimele trei luni un produs media,  vandabil pentru amatorii de noutate şi deziluzii gratuite (vorba lui Putin când l-a caracterizat pe Obama proaspăt ales: “marile deziluzii vin din marile iluzii”!). Domnul Antonescu este un răsfăţat personaj politic dandy, care a fermecat o parte a “intelighenţei” româneşti în aceste alegeri prezidenţiale, răsfăţat cu calităţi de care nu dă dovadă (am fost foarte surprins văzându-l pe “crudul”, “glaciarul” şi “temutul” CTP dând dovadă de o nemaîntâlnită  căldură paternă faţă de acest  copil al ignoranţei senile).

De altfel, pentru a pricepe câteva dintre mecanismele cu care prostia perverteşte inteligenţa, parazitând-o, camuflându-se în umbra aerului său doct, pretenţios, superior, vă recomand Triumful prostiei (mic tratat despre prostia inteligenţei), scrisă de Belinda Cannone, profesoară de literatură comparată la Caen (Franţa). Un citat din această carte poate fi ilustrativ şi suficient de suculent pentru a onora invitaţia la lectură:

Gulliver vorbeşte de «prostie a inteligenţei» […]. De ce «a inteligenţei»? Nu e o contradicţie? Ba da, bineînţeles. Ce vrea el să spună? Vrea să spună că, dacă prostia ar fi mereu identică cu ea însăşi, am sfârşi prin a o repera şi am şti cu siguranţă s-o evităm. Dar prostia, ca şi omenirea, e inventivă. E inventivă în aceeaşi măsură ca inteligenţa şi creativitatea. Să fie ea… inteligentă? Nu tocmai, asta-i o reducţie. Dar să spunem că ea se înnoieşte agăţîndu-se de propunerile inteligenţei şi opunîndu-le noi baraje. […] Aici e pericolul: prostia s-a înnoit, a adoptat idei care erau inteligente, adică vii, cu câteva generaţii în urmă şi care sunt pur conformism de peste cincizeci de ani. (mai aveţi câteva citate spumoase AICI).

Mă îndoiesc de faptul că infuzia zilnică de politică îl face pe românul de rând mai cultivat în politică (definită ca arta compromisului pentru binele public). Dar am ajuns să mă îndoiesc şi de capacităţile de raţionare decentă, măcar minimală, ale celor “mai citiţi”. În ultimă instanţă,  alegerile din noiembrie 2009 mi-au dovedit faptul că politicianul poate prosti electoratul fără nici un fel de discriminare – pe omul simplu în aceeaşi măsură ca şi pe intelectual. Şi totuşi, întrebarea mea este: de ce intelectualii sunt/devin suspicios de uşor de fraierit? Cred că răspunsuri plauzibile pot fi insuportabila uşurătate a fiinţei şi oboseala cronică a unei exigenţe fisurate de orgolii.

Pentru a porni o “revoluţie a bunului simţ” trebuie să împlineşti o condiţie minimală: să dai dovadă de bun simţ astfel încât ea să fie “contaminabilă”. Altfel, devii un jalnic actor în jocul ipocriziilor!

Exigenţa integrităţii îmi cere, în cazul “revoluţiei bunului simţ”, un simplu test. Discursul furibund al liberalilor este  axat pe câteva dintre următoarele acuzaţii aduse lui Traian Băsescu:

1. are porniri despotice, fiind un adevărat dictator care periclitează frageda democraţie românească.

2. este un comunist

3. este o sursă permanentă de scandaluri.

Să le luăm pe rând:

1. Traian Băsescu este un dictator.

Mă întreb însă:

a) un dictator ar permite libertatea presei astfel încât un procent majoritar din presa scrisă şi audio-vizuală să îl înjure sistematic, aşa cum se întâmplă de când Traian Băsescu este preşedinte? Gândiţi-vă la partenerul liberalilor, Adrian Năstase: ce presă “liberă” aveam în timpul democraţiei sociale din 2000-2004!

b) un dictator poate fi suspendat din funcţia sa, fie şi numai pentru 30 de zile? (ironia face ca Traian Băsescu să fi fost suspendat pe motiv că a încălcat Constituţia, suspendare iniţiată de Ion Iliescu, cel care a încălcat grosolan Constituţia – a fost de trei ori preşedinte într-o ţară unde funcţia supremă poate fi deţinută maxim de două ori de aceeaşi persoană)

c) un dictator chiar nu poate dărâma timp de 4 ani un guvern ostil şi nu poate să pună guvernul pe care îl doreşte?

Logica simplă şi bunul simţ îmi spun că acuzaţia adusă este lipsită tocmai de “bun simţ”!

2. Traian Băsescu este un comunist.

El însuşi a recunoscut că a fost membru al PCR-ului, cu o mică completare: nu mai este comunist, aşa cum au rămas, în structura lor intimă, mulţi liberali şi “parteneri” social democraţi ai liberalilor, cei care se proclamă reprezentanţii adevăratei “drepte” în România.

Bunul simţ îmi recomandă o scurtă privire în curtea celor ce au acestă exigenţă. Dacă Mona Muscă a fost exclusă din PNL pentru că i s-au descoperit nişte note informative în arhiva Securităţii, bunul simţ ar fi trebuit să rămână constant şi să fie aplicat şi în cazul domnilor Mircea Ionescu Quintus, Constantin Bălăceanu Stolnici, patroni spirituali şi morali ai liberalilor cu papion european (din câte se aude, nici domnul Radu Câmpeanu nu ar fi prea străin de notele informative date Securităţii). Deci, cum rămâne cu revoluţia bunului simţ? Sunt liberalii mai “catolici ca Papa”, împlinind perfect dictonul comunist “unii sunt mai egali decât alţii”? Aşa s-ar părea! Recunosc, în cazul liberalilor, emfaza nu-i costă nici măcar cât un moment de introspecţie.

3. Traian Băsescu este o sursă permanentă de scandaluri.

Păi şi eu dacă aş fi fost în locul Monicăi Macovei, invitat în biroul domnului prim ministru Tăriceanu, rugat de acesta să intervin în dosarul “prietenului” Dinu Patriciu, prezent în biroul cu pricina, aş fi făcut scandal. Şi încă unul mare pentru că te oripilează astfel de insulte aduse valorilor liberalismului de chiar cei care ar trebui să le păzească.  Liberalii au fost atât de obişnuiţi cu “liniştita” hoţie psd-istă încât şi-au dat repede seama că nu au nevoie de “garantul respectării legilor” în România, care este preşedintele ţării, pentru a fura şi ei în linişte. Încerc să mă gândesc la un singur scandal care să fi fost iniţiat de preşedinte din interes îngust de partid sau orgoliu bolnav, aşa cum am văzut la domnul Tăriceanu & Co.

Când mă mai gândesc şi la avatarele parvenismului şi lichelismului politic la care au ajuns cei din gaşca liberală în ultimii ani (figuraţiile tupeiste, penale şi aburinde ale lui Ludovic Orban, junimismele moldave caraghioase ale lui Adomniţei, gafele lui Cioroianu, catalboşii lui  Remeş, mutilarea comunistă a legilor electorale pentru salvarea ipocrită de la examenul electoral – vezi articolul lui Cristian Pătrăşconiu: Loserii – purtătorii de imagine şi de discurs ai PNL), atunci plâng soarta partidului de care mă simţeam legat şi pe care l-am votat de atâtea ori. Dezamăgirea este mult mai amară atunci când ea este produsă de cei pe care îi creditezi şi susţii necondiţionat!

Din păcate, un partid care are filosofia politică axată pe valoarea libertăţii, a creativităţii, a plus-valorii, a ajuns să aibă obsesii bolnăvicioase, comandate şi sincronizate potrivit instinctului de turmă (am ajuns să aud că în PNL se iau decizii prin unanimitate!). Ciudat: să fii unit de ura patologică faţă de un om! Astfel de politicieni liberali, care ar trebui să fie vectori ai dezvoltării, ai progresului în societate, au ajuns să se justifice prin teologia/filosofia/politica justificării negative (vezi justificările fariseilor în faţa orbului vindecat – Ioan 9): noi suntem mai buni doar pentru că altul /alţii sunt mai răi!

Din păcate, emfatica “revoluţie a bunului simţ” a fost înnăbuşită din faşă de o moralitate ipocrită şi găunoasă a celor care au iniţiat-o şi s-a dizolvat în marea de interese private cu etichete sociale ale  neocomunismului capitalist al baronilor PSD. Păcat de iluziile şi efortul atâtor tineri de a crede duminică, 22 noiembrie 2009, într-o himeră frumoasă şi mai fotogenică (dar totuşi himeră)! Asta păţeşti dacă îţi vinzi încrederea şi depozitul de vise unui perfid actor care se joacă cu modelele morale -precum Tudor Chirilă –  doar, doar va stoarce un vot în plus!

Traian Băsescu are probleme de caracter (ca oricare dintre noi) dar a dat dovadă de un lucru pe care nu l-am văzut la nici un conducător din “politichia” românească: a mărturisit de câteva ori că a greşit! Imensă resursă pentru a te îndrepta după ce ai “păcătuit”! Spuneţi-mi, care dintre aroganţii de la PNL sau PSD şi-a făcut public, vreodată, mea culpa? Cât de slabi suntem când ne ascundem slăbiciunile şi greşelile!  Cât de tare poate deveni un om care îşi asumă şi recunoaşte vulnerabilităţile! Cred că acest act al sincerităţii, al pocăinţei, este primordial pentru a împlini exigenţa bunului simţ şi apoi pentru a recomanda altora “revoluţia bunului simţ”.

Ironică sau chiar cinică situaţie: Traian Băsescu, un om care a început reformarea statului, este împiedicat în modernizarea lui tocmai de către  liberalii care ar trebui să susţină un astfel de demers!

Presimt că la 20 de ani după Revoluţie, în timp ce alte ţări vor avea o economie mai sănătoasă, mai multă prosperitate, universităţi în primele 500 din lume, asistenţă medicală mai bună, o societate mai normală şi degajată de mizeria corupţiei, presimt că în decembrie 2009, în România, se va închide cercul blestemului prin salutul tovărăşesc dintre Ion Iliescu şi Radu Câmpeanu, bucuroşi că s-a instalat peste ţară mult dorita linişte … la furat!

Presimt că păpuşa gonflabilă cu ruj pe buze, Mircea Geoană, va împlini toate poftele “bărbaţilor” politici Hrebenciuc şi Vanghelie.

Presimt că liberalii vor mai strica un brand, nu al lor (pe care l-au făcut deja varză), ci acela al neamţului corect, harnic şi cinstit.

Presimt că în căutare de mult “bun simţ”, care dă bine doar în discursuri pasionante la televizor, vom avea parte doar de triumful prostiei, a unei prostii la care chiar şi mare parte din inteligenţa românească nu poate decât să-i cedeze, devenind o prostituată cu diplomă.

Presimt că ne vom învârti în aceeaşi mocirlă, cu aceleaşi spitale cenuşii, şcoli, elevi şi profesori primitivi şi sărmani, aceleaşi universităţi bazate pe cerinţele plagiatului şi  a nepotismului.

Presimt că în România nu vom mai avea scandal, nu vom mai avea comunism, nu vom mai avea dictatură pentru că le vom exporta atunci când vom fugi din ţara asta!

Şi totuşi, atâta timp cât putem decide, vrem neapărat să mai irosim 20 de ani de istorie mincinoasă, votând  comunişti cu “faţa umană” ca Mircea Geoană?

Colofon

1. Temă de reflecţie: cum a funcţionat spirala tăcerii în preajma acestor alegeri?

“Tăcerea şi exprimarea propriilor convingeri hotărăsc climatul opiniilor … Teama de izolare pare a fi forţa care pune în mişcare procesul spiralei tăcerii. A merge după turmă este postura cea mai fericită, dar, dacă nu reuşeşti pentru că nu împărtăşeşti sub nici o formă convingerile unanime, mai ai, totuşi, o a doua opţiune, aceea de a păstra tăcerea (Elisabeth Noelle-Noemann, Spirala tăcerii. Opinia publicăînvelişul nostru social, Ed. Comunicare.ro, 2004, p. 27).

2. Şi totuşi, cine îmi spune şi mie unde, cu cine şi când începe adevărata revoluţie a bunului simţ? Nu ştiu de ce, dar parcă simt nevoia de a-mi mărturisi premoniţia,  citându-l pe Emil Cioran: noi, românii, “avem o uimitoare vocaţie a eşecului” (vezi şi articolul lui M. Cărtărescu: Vocaţia eşecului).

3. S-ar părea că avem deja nişte miniştri pentru noul guvern…

Despre mesianismul mediatic (3. Jocul identităţilor)

Oamenii purced la drum şi se minunează de înălţimea munţilor,

de imensitatea talazurilor mării, de cursul prelung al râurilor,

de nemărginirea cuprinsului oceanelor,

de mişcarea circulară a astrelor;

şi trec unul pe lângă celălalt fără să se minuneze.

Sfântul Augustin

Întrebat ce este etica, filosoful evreu Emmanuel Levinas a răspuns:

E recunoaşterea sfinţeniei! Să mă explic: trăsătura fundamentală a fiinţei este preocuparea fiecărei fiinţe particulare de propria fiinţă. Plantele, animalele, ansamblul fiinţelor vii se agaţă de existenţa lor. Şi iată posibilitatea apariţiei în genul uman a unei absurdităţi ontologice: grija faţă de celălalt precumpăneşte asupra grijii faţă de sine. Aceasta numesc eu „sfinţenie”. Umanitatea noastră constă în a putea recunoaşte această prioritate a celuilalt. (E. Levinas: Dificila libertate, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 371)

Tot Emmanuel Levinas, în Totalitate şi infinit, teoretizează ideea raportului identitate-alteritate, ajungând în cele din urmă la o concluzie ce confirmă o linie de gândire mai veche: Sinele se defineşte (şi chiar există) prin Celălalt. Identitatea capătă sens prin alteritate!

Aici însă ni se oferă două posibilităţi de interpretare:

1. Expresia prin excelenţă a Celuilalt este Dumnezeu, expresie concretizată însă prin existenţa celuilalt (a omului de lângă mine, care îmi devine astfel semen).

Gândirea lumii ca fiind creaţia lui Dumnezeu, existenţa unor valori veşnice, a semnificaţiilor determinate în cadrul divinităţii, această gândire a fost evaluată ca fiind o gândire a verticalităţii, o gândire tare (G. Vattimo), a esenţelor. Dumitru Stăniloaie spunea (continuând filonul de gândire al Părinţilor Bisericii) că îl vede tot mai mult pe Dumnezeu în semenul său. Cu o anumită corijare (dar importantă), textul din Evanghelia după Matei confirmă această linie de gândire:

Adevărat vă spun că oridecâteori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut. (Mat. 25:40)

a) Celălalt nu-mi este străin, ci este creaţia lui Dumnezeu, asemenea mie şi chiar mai mult, el este un virtual copil al lui Dumnezeu, un posibil frate al Împărăţiei lui Dumnezeu şi beneficiar al binecuvântărilor veşnice.

b) Celălalt este un aproape, un semen, el are valoarea pe care i-o dă Dumnezeu, valoare pe care o acordă prin creaţie şi prin actul mântuirii în Isus Hristos. Rasismul şi înstrăinarea faţă de celălalt sunt imposibile de conceput în acest cadru.

c) Relaţionarea cu celălalt nu este arbitrară, convenţională, ci ea este supusă unei răsplătiri sau unei pedepse, ea este o relaţionare responsabilă.

d) Conflictele nu sunt ireconciabile, ci ele se pot rezolva prin apelul la aceeaşi autoritate ierarhică, la Dumnezeu şi Cuvântul Său.

e) Uniformizarea ar însemna aici tocmai suprimarea libertăţii semenului şi a valorii sale, ea este o acţiune contrară intenţiei Creatorului, o încercare de subminare a autorităţii Sale.

f) Dar în toată această diversitate, modelul unitar îl constituie chipul slavei lui Dumnezeu, Omul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

2. Celălalt este o pură diferenţă.

Filosofia europeană postmodernă este un “avort combinat”  al filosofiei (neo)pozitiviste şi al filosofiei de factură (neo)fenomenologică. Fenomenologia a fost întemeiată ca metodă mai întâi de Im. Kant (în binecunoscuta sa lucrare Critica Raţiunii Pure – 1781), consolidată de Ed. Husserl (sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX) şi apoi diseminată în diferitele ştiinţe specializate (în sec. XX). Fenomenologia se defineşte ca o metodă-ştiinţă a ceea ce “apare”, a ceea ce este “fenomen”, citind semnificaţiile fondatoare tocmai în semnele-realităţi concrete ale culturii şi ale civilizaţiei umane. Ea este exemplificată într-o formă foarte fidelă în fenomenologia fundamentală a lui M. Heidegger: pentru că nu putem cunoaşte Sein-ul (fiinţa în Sine, Dumnezeu – dar într-un mod impropriu şi nedorit de autorul german), atunci luăm spre analiză Da-Sein-ul (omul), studiind expresiile umanităţii sale: tehnica, limbajul, poezia, etc..

Iată-ne ajunşi la efectul ultim (pentru că duce într-o fundătură) al acestei linii de gândire: de-constructivismul. Prin dinamitarea articulaţiilor semnificative a gândirii “vechi” (interogaţii, inadecvări, contradicţii, exemplificări ale neajunsurilor istorice, etc.) şi prin simularea fondării (vezi imensitatea din ultimul timp a studiilor de istorie a ideilor şi a diferitelor domenii ale vieţuirii umane) se distrug tocmai  fundamentele acestei gândiri “clasice”, “vechi”.

Un exemplu fidel al acestei noi orientări este J. Derrida. Pentru un deconstructivist (filosofic de genul lui Derrida, cotidian de genul unui tânăr rebel, consumator al programelor de televiziune gen MTV, Atomic TV, etc.) identitatea nu se mai defineşte prin apelul la semnificaţii transcendente, ci prin simpla diferenţă de un altul. Identitatea este o pură diferenţă  şi nimic altceva – sau nimic în plus. Nu mai există original prototipal (de genul Creatorului, a lui Adam si Eva, care sunt consideraţi personaje ale metaficţiunilor cu semnificaţii strict politico-sociale ale societăţii pre-moderne), ci doar fondări variabile la infinit a simulărilor. Suntem doar nişte palide reprezentări a ceea ce noi numim omul şi nimic altceva!

Apofatismul de acest gen pare a fi o sustragere “inteligentă” din faţa responsabilităţii cunoaşterii Celui ce Este dar Care şi vorbeşte, asemenea descoperirii lui Moise în faţa rugului aprins. Apofatismul radical are ca şi consecinţe ateismul care, paradoxal, favorizează proliferarea politeismului.

Pentru că nu mai există un semnificat transcendental care să fondeze toate celelalte semnificaţii adiacente, pentru că Dumnezeu este un continuu altceva, atunci mă definesc ca om prin simplu fapt de a nu fi animal, sunt Marius pentru că sunt diferit de cel ce are numele Ion, etc.

Diferenţele dintre semnificaţii sunt pur arbitrare (moştenire de la Ferdinand de Saussure şi al său Cours de linguistique generale – 1916). Nu mai există o autoritate legitimă, ci doar una strict convenţională. Iată dar principiul democraţiei!

Devenim astfel părtaşi la democratizarea chiar şi a metafizicii şi a religiei: fiecare are dreptul la un Dumnezeu, la un idol, la o proprie filosofie fiindcă “moartea” necesităţii, a lui Dumnezeu, a unei gândiri şi a unei societăţi ierarhice “închise” a făcut posibilă infinitatea posibilităţilor, gândirea şi societatea “deschisă”. Într-adevăr, “dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este posibil”. Când doar întâmplarea devine necesară, atunci toate celelalte valori şi raporturi suferă transformările contingenţei, sunt lichide. Iată gândirea slabă, a postmodernităţii, gândirea lichidităţii, a esenţelor dizolvate şi a aparenţelor obiectivizate în simulacre. O gândire ce se defineşte doar prin negaţie. Însăşi libertatea – valoarea fundamentală a civilizaţiei europene – se defineşte prin ricoşeu, în contrast cu religia, instituţiile sociale, moralitatea, etc. Ceva de genul: sunt liber să nu vreau… şi să fac ceea ce mi se interzice…

Identity

a) Celălalt îmi este un străin, unul cu care trebuie să intru în competiţie pentru asigurarea siguranţei şi a spaţiului necesar. Viaţa este o imensă competiţie fără nici un scop (moartea teleologiei este compensată de minunile noutăţilor tehnologice!), ci doar cu răsplăţi pe parcursul ei (aşa cum maratoniştii primesc în timpul alergării lor sticle de apă pentru a se mai răcori). Welcome to the jungle a celor de la Guns n’ Roses simbolizează valoarea unei prescripţii general valabile.

b) Celălalt capătă valoare prin capacităţile sale, prin locul pe care îl ocupă în evoluţia speciei umane, prin comportament şi apartenenţa la o cultură, religie, status social, etc., prin modul de raportare faţă de mine. Valoarea sa nu este intrinsecă, ci ea este depozitată în expresiile concrete ale competenţelor mereu sporite. Cine ar aprecia în societatea noastră un Beethoven surd încă din vremea copilăriei sale? Valoarea unui om este strict convenţională, subiectivă şi neinterogabilă, de genul mie îmi place asta, mie nu-mi place asta. Şi atât! Ba mai mult, prea mulţi ne plângem că am ajuns singuri în mijlocul mulţimii. Anonimatul ne depersonalizează! De aceea vrem să căpătăm “valoare” prin simplul fapt de a fi celebri, măsurându-ne semnificaţia în cele 15 minute de popularitate enunţate de Andy Warhol ca fiind suficiente.

c) Relaţia cu celălalt este judecată în termenii profitului, a convenţiilor sociale şi, de multe ori, în afara acestor convenţii, în forme extreme, violente (verbale, psihice, sentimentale, fizice – exemplificările le găsiţi la emisiunile de actualităţi). Toate acestea pot fi puse în legătură cu proliferarea drepturilor omului, fără corolarul indispensabil al acestora, al îndatoririlor şi al responsabilităţilor. Noţiunea de responsabilitate este mai mult, dacă nu exclusiv, legată  de spaţiul profesiilor (ca o rubrică uzuală a contractului de muncă) şi un subiect de dispută în cadrul teoriilor despre deontologiile profesionale. În timp ce revendicarea propriilor drepturi a devenit o adevărată ştiinţă (a devenit ceva obişnuit să vezi un copil cum îşi învaţă părinţii care îi sunt drepturile şi cum să le respecte, ameninţându-i cu procese pentru orice încălcare a lor). Declararea responsabilităţilor, atunci când ea are loc, este trâmbiţată ca o acţiune de-a dreptul eroică. Reclamarea responsabilităţilor poate produce tensionarea relaţiilor sociale şi este catalogată ca aparţinând unui profil uman de-a dreptul tiranic.

d) Conflictele sunt acum ireconciabile. Când nu mai există un singur adevăr, bine şi rău, când nu mai există un Dumnezeu, atunci suntem sortiţi relativismului, nu mai există o autoritate legitimă, ci doar una strict convenţională. Autoritatea impusă de legile şi de organele de justiţie au ajuns un simplu şi neînsemnat palimpsest al autorităţii divine de odinioară. Acum toţi vom avea dreptate pentru că de fapt nimeni nu greşeşte. Când nu mai există oameni buni sau răi, când nu mai există fapte bune sau rele (pentru că nu mai avem etaloane pentru astfel de diferenţieri), atunci nu mai există nici o justiţie reală. Într-o societate “orizontală” suntem paraleli unii faţă de alţii, comunicăm în semantici diferite. Orice soluţie oferită ca şi compromis este permanent supusă redefinirilor, iscând noi conflicte.

e) Paradoxul unei societăţi deschise este că propovăduieşte libertatea de expresie, oferind însă ca matrice a formării seriale modelul omului occidental. Şi din păcate, cam întreaga lume se năpusteşte ca o turmă sălbatică spre a savura uniformismul modelului american, al prosperităţii şi banalităţii tâmpe. Chiar şi formele de rebeliune au ajuns ceva prea convenţional şi uniform! Devii însă reacţionar când ai o altă concepţie faţă de majoritatea care declară cultul respectării diversităţii ideilor şi astfel tulburi somnul mediatic al conformismului.

f) Modelul uman este omul banal, “recent” (H.-R. Patapievici), postmodern, cel ce se defineşte tocmai prin încăpăţânarea de a nu fi strigat pe nume, prin lipsa unei definiri.

În virtutea originalităţii pe care o vânăm direct proporţional cu stima de sine, avem clipe de luciditate când observăm cât de mult suntem amprentaţi de bogăţia sau sărăcia celor din jurul nostru.

Frédéric Beigbeder – 199.000 lei

Nu am să fac o recenzie unei cărţi care s-a bucurat de prea mult succes. Paradoxal poate, dar succesul a venit mai ales din partea celor vinovaţi de apariţia ei (mă refer la foarte mulţi dintre “bussiness-manii” şi “creativii” emancipaţi de pe meleagurile noastre, personaje parveninte şi ipocrite, perfecte pentru figuraţie la un Concert din muzică de Bach). Cartea lui Frédéric Beigbeder, deşi “expirată” de vreo 5 ani, după gusturile vânătorilor de etichete şi mondenităţi culturale, merită a fi citită pentru a consemna diagnosticul crud al unui tip de educaţie şi de cultură. Infuzia de “fericire la comandă” oferă din plin incovenientul indigestiei mizerabile, pe care dopajul hedonist o provoacă în cele din urmă.

Frédéric Beigbeder - 199.000 lei

Pe Frederic Beigbeder nu-l poţi citi lin, comod, în timp ce îţi droghezi sfera intimă de lectură cu paseisme melancolice. Dimpotrivă, el îţi oferă o brutală introducere într-un prezent al dantelăriilor publicitare care ne sufocă interesele, banii şi timpul. Prezent care se dovedeşte decadent, indecent, ros de patimi şi exagerări. Trebuie să ai doză serioasă de decenţă a normalităţii ca să poţi înţelege indiscreţia sa faţă de o societate prefăcută şi mult mai nihilistă, în mizeriile făţărniciei ei, decât visurile nihiliştilor adolescentini.

Vă ofer câteva mostre de sinceritate inteligentă (demnă însă de un destin mai bun decât cel al rebeliunii totale, permanentizată, care devine astfel distructivă şi gratuită), citate preluate din cartea sa 199.000 lei, apărută la Editura Pandora-M, 2004:

  • Lucrez în publicitate: ei da, poluez universul. Sunt tipul care vă vinde rahat. Ăla de vă face să visaţi la lucruri pe care n-o să le aveţi niciodată. Cer veşnic albastru, gagici care nu-s niciodată nasoale, o fericire perfectă, retuşată pe Photoshop. Imagini bibilite, muzică ultimul răcnet. Apostolatul meu este să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă.
  • Pentru a aduce omenirea în sclavie, publicitatea a ales surdina, supleţea, persuasiunea. Trăim în primul sistem de exploatare a omului de către om, împotriva căruia până şi libertatea este neputincioasă. În schimb, el mizează totul pe libertate, asta e cea mai mare găselniţă a lui. Orice critică îi conferă rolul pozitiv, orice pamflet întăreşte iluzia toleranţei sale mieroase. Vă supune cu eleganţă. Totul e îngăduit, nimeni nu vine să te porcăiască dacă dai totul cu cracii-n sus. Sistemul şi-a atins scopul: însăşi nesupunerea a ajuns o formă de supunere.
  • Destinele noastre frânte sunt frumos puse în pagină. Sunt sigur că până şi voi, cei ce citiţi această carte, vă spuneţi: ”Ce drăgălaş e puştulache ăsta care dă cu bâta-n baltă, hai la coteţ, că şi tu eşti prins la înghesuială aici ca toţi ceilalţi, ai să-ţi plăteşti impozitele la fel ca toată lumea”. Nu-i chip să ieşi din asta. Toate uşile îţi sunt închise în nas cu zâmbetul pe buze. Eşti încolţit cu credite de rambusat, cu rate, cu chirii de plătit. Ai cumva îndoieli? Afară, milioane de şomeri aşteaptă să eliberezi locul. Poţi să faci gât până nu mai poţi. Churchill a dat deja răspunsul. A spus: “este cel mai rău sistem, cu excepţia tuturor celorlalte”. Nu ne-a luat pe nepusă masă. N-a zis cel mai bun; a spus cel mai rău!
  • Publicitatea este o tehnică de intoxicare a creierului.
%d bloggers like this: