Tag: credinţă

Întrebare din Iov

Atunci când se acuză sinceritatea unei relaţii prin dizolvarea dragostei în interese meschine, suspiciunea trebuie dovedită, supusă şi ea testării. Dacă se dovedeşte veridicitatea acuzaţiei, atunci acuzatorul câştigă un ascendent moral (ascendent moral obţinut, paradoxal, tocmai de cel care, de obicei, respinge moralitatea/comandamentele morale). Dar, dacă prin testare se ajunge la infirmarea acuzaţiei, atunci avem de a face ori cu ignoranţa, ori cu vanitatea cinică şi perversă a acuzatorului care nu vrea/ştie/poate să iubească.

Într-un astfel de context, Dumnezeu şi Satana fac un pariu: se pune la încercare neprihănitul Iov, prin tot felul de necazuri, pentru a vedea dacă nu cumva acesta, în vremuri de restrişte, îl bleastămă de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, filosofia (deconstructivistă, atât de “postmodernă”) a lui Satana este punctul de plecare  al unui experiment de falsificare a acuzaţiei sale: “orice credinţă în Dumnezeu este o formă ascunsă de egoism, o investiţie calculată, o relaţie contractuală, un interes pervers. Dumnezeu mituieşte omul ca acesta să creadă în El. Când s-au terminat beneficiile credinţei în Dumnezeu, omul se va răscula împotriva tiraniei şi răutăţii unui astfel de “sadic” care are, dar nu vrea să dea! În ultimă instanţă, nimeni nu-L iubeşte pe Dumnezeu dacă nu are ceva de câştigat de pe urma acestei relaţii! Dumnezeu poate fi apreciat nu ca persoană, ci doar ca un simplu mecanism productiv în economia intereselor umane.” (Greşesc dacă afirm că gândirea slabă, teoretizată de G. Vattimo, îl precedă pe acesta cu prea  multe milenii pentru ca filosoful italian să îi revendice paternitatea? Gratuitatea respingerii şi a negării pare infinit mai comodă decât efortul de a crea, de a fi consecvent şi onest cu ceea ce faci, gândeşti şi spui! Când mă gândesc la unele discuţii din zilele noastre, parcă îmi vine să mă îndoiesc de originalitatea şi autenticitatea “boemismului”  filosofic al unora. De fapt, îmi dau seama că nu e nimic nou sub soare! Dar, să respectăm cu sfinţenie dreptul democratic al fiecăruia de a pune întrebări şi de a fi sceptic! Numai să fie constant şi integru în demersul său!)

Trebuia ca experienţa circumscrisă vieţii unui muritor pământean să confirme sau infirme această filosofie “emancipatoare”. În aceste sens, observ,  cu mult timp înaintea lui K. Popper, faptul că Dumnezeu este adeptul gândirii  “deschise” (mă refer la dihotomia gândire/mentalitate deschisă-închisă din terminologia filosofică a lui K. Popper) şi acceptă democratic posibilitatea criticii, supunând-o testării.

Cu toţii ştim ce s-a întâmplat după această discuţie dintre Dumnezeu şi Satana. Iov intră în scenă, la fel şi manipulările Satanei prin necazurile, femeia şi filosofii neprihănirii laolaltă cu lamentările şi confuzia bietului Iov. În pofida tuturor încercărilor terifiante al Satanei, Iov îşi păstrează credinţa că Dumnezeu îi va face dreptate. Interesantă este schimbarea de perspectivă a lui Iov pe parcursul cărţii: de la cerinţa de a i se face dreptate, acesta ajunge, în cele din urmă, să dorească a-L întâlni şi să-L vadă pe Dumnezeu. Acesta este al doilea pariu, cel pur uman, al lui Iov: dacă Dumnezeu i se va descoperi în suferinţa sa, la strigătele lui. În cele din urmă, Dumnezeu i se descoperă şi poartă un dialog care îl convinge pe Iov de statutul lui şi de cel al lui Dumnezeu. (Mai târziu, peste secole, vom avea revelaţia puterii lui Dumnezeu într-un limbaj care va putea fi înţeles nu doar de neprihăniţi ca Iov, ci de orice păcătos notoriu). În cele din urmă, ordinea este reintrodusă în universul lui Iov şi acesta este ridicat din cenuşă.

Întrebarea mea: de dragul simetriei narative, al convenţiei unui pariu între persoane oneste şi al respectului faţă de demnitatea persoanei umane, nu ar fi trebuit  ca la sfârşitul naraţiunii să avem o secvenţă în care  Satana să “ceară scuze” lui Iov că l-a supus acestor chinuri pentru o curiozitate “diabolică”? Şi, eventual, să recunoască în faţa lui Dumnezeu că acuzaţiile sale au fost nefondate? (Ştiu, la fel ca oricare creştin,  că va fi un astfel de moment de judecată în viitor, dar parcă aici şi acum ar fi fost de ajutor o astfel de relatare.)

Chiar şi în zilele noastre pot observa cum acuzaţiile la adresa lui Dumnezeu sunt aduse în numele “drepturilor”, “demnităţii”, “respectului”, “libertăţii” persoanei umane, chiar dacă reclamarea acestora implică tocmai contrariul lor, un şuvoi imens de mizerii, suferinţe şi decadenţe. Să acuzi pe cineva de răul pe care îl faci e culmea ipocriziei, nu credeţi?

Cei şapte stâlpi ai creaţiei (De la uimire la înţelepciune)

Înţelepciunea şi-a zidit casa, şi-a tăiat cei şapte stâlpi. (Proverbe 9:1)

Cu cât insula cunoaşterii este mai mare, cu atât mai mare va fi ţărmul uimirii. (Ralph W. Sockman)

Chiar dacă astăzi subiectul creaţiei lumii cade în derizoriul unor aroganţi auto-suficienţi, în a căror minte se joacă atât de facil destinul epuizării tuturor sensurilor (a fi informat nu implică cu necesitate faptul de a fi educat, competent) sau în încordarea retorică a unor creştini, cu toţii reuniţi de tensiunea defensivă a părtinirii, ştiinţa începuturilor este indisolubil legată de teologie, de Scripturi şi de viaţa noastră de zi cu zi. Fără un liant cu trecutul, cu originea noastră, nu ne putem defini viitorul, destinul vieţii pe dorim să-l descoperim sau să-l plămădim.  De altfel, putem constata destul de uşor cum în “păcatele” noastre cotidiene se revarsă rămăşiţele  fântânii genetice a unei umanităţi originată în  naraţiunea Genezei, prima carte a lui Moise. Istoria pe care o credem depăşită ne ajunge mereu în fibre, nervi, ţesuturi, gânduri şi acte. Poate tocmai de aceea preferăm să ne refugiem atât de mult în alteritatea unui ego sterilizat, digitalizat. Însă chiar viitorul aseptic pe care vrem să îl construim prin utopiile noastre tehnologice ne va judeca nebunia autoîndumnezeirii, de care ne avertizează istoria prin miturile căderii din toate tradiţiile lumii.

În timp ce în contradictoriul mediu academic din Statele Unite se înfiinţează catedre universitare cu tematica dialogului între teologie şi ştiinţă, somnul raţiunii de pe la noi naşte mici războinici talibani, mândri de luminiţa peşterii ignoranţei în care îşi clamează spaţiul vital. Analfabetismul biblic şi cel ştiinţific produc laolaltă caricaturi deloc amuzante, dar foarte gălăgioase!

Cartea The Seven Pillars of Creation. The Bible, science and the ecology of wonder (Oxford University Press, 2010) a lui  William P. Brown, profesor de Vechiul Testament la Columbia Theological Seminary (de obicei o şcoală cam prea liberală pentru gusturile mele), reprezintă o reală invitaţie la decenţă în mijlocul discursurilor isterizante pe care le suportă mediul cultural contemporan în jurul Creaţiei din Geneza.

Diferenţa dintre a fi pierdut în mirare şi a piede mirarea

Multe studii serioase ale maturităţii pornesc de la epifaniile copilăriei. Însă când copilăria nu mai este inundată de uimire, oare ce fel vlăstare vor creşte peste ani? Autorul american crede că pierderea uimirii în faţa naturii, cu imensitatea şi diversitatea ei magnifică, se produce atunci când, prin cunoaşterea ştiinţifică reducţionistă, obiectivăm natura ca sclavul peste care guvernează umanitatea. Să fie visul lui Fr. Bacon coşmarul nostru?

Însă dincolo de acest reducţionism, mulţi oameni de ştiinţă îşi exprimă uimirea în faţa naturii, bioantropologul Melvin Konner considerând capacitatea de uimire ca marca definitorie a speciei noastre şi a spiritului uman (p. 4).

Although Homo sapiens (“wise human”) may be too self congratulatory, there is no doubt that we are Homo admirans, the “wondering human”. Wonder is what unites the empiricist and the “contemplator”, the scientist and the believer. “Everyone is naturally born a scientist”, admits astrobiologist Christ Impey. We can no more deny that of our distant ancestors than we can deny that of ourselves. Together, the ancient cosmogonist and the modern cosmologist, the biblical sage and the urbane biologist form a “cohort of wonder”. (p. 4)

Din păcate, atunci când se pierde uimirea îşi face loc zgomotoasa retorică a adversităţii, a relaţiei disfuncţionale dintre religie şi ştiinţă (limbajul universal al lumii contemporane).

Is science really hall-bent on eroding humanity’s  nobility and eliminating all sense of mystery? Not the science I know. Is faith simply a lazy excuse to wallow in human pretension? Not the faith I know. What if invoking God was a way of acknowledging the remarkable intelligibility of creation? What if science informed and enabled persons of faith to become more trustworthy “stewards of God’s mysteries” (1 Cor. 4:1-2)? What if faith fostered a “radical openness to the truth, whatever it may turn out to be”. The faith I know does not keep believers on a leash, preventing them from extending their knowledge of the world. The science I know is not about eliminating mystery. To the contrary, the experience of mystery “stands at the cradle of true art and true science”, as Albert Einstein famously intoned. “Whoever does not know it can no longer wonder, no longer marvel, is as good as dead.” (p. 5)

Când uimirea duce la înţelepciune

Cea mai bună ştiinţă este izvorâtă din uimire! Scopul autorului este stabilirea unui teritoriu comun al uimirii ştiinţei cu cea din Biblie. Ori pentru aceasta, trebuie să ne mişcăm dincolo de teritoriul războiului cultural care antagonizează cele două partenere de discuţie. William P. Brown

  • evită reducerea Bibliei sau a ştiinţei la cealaltă (aşa cum procedează fundamentalismul evanghelic şi cel al materialismului scientist),
  • nu consideră oportună punerea Bibliei şi a ştiinţei într-o dihotomie clară (aşa cum a sugerat Stephen Jay Gould prin NOMA – non-overlapping magisteria, William P. Brown  propunând o nouă formulă, TOMA – tangentially overlapping magisteria),
  • totodată, nu vrea să facă false armonizări între Biblie şi corpul cunoaşterii ştinţifice (a se vedea exploatarea mai mult sau mai puţin forţată a teoriei cuantice).

Poate că ştiinţa şi Biblia nu explică în aceeaşi termeni cât de magnific este universul, dar ambele iau misterul, uimitorul, grandiosul şi ne invită la explorarea lor. Astfel, cel iubitor de înţelepciune va găsi atât disjuncţii, disonanţe cât şi consonanţe, intersectări ale celor două hărţi complementare, ale ştiinţei şi ale Bibliei.

I want to bring together two distinct disciplines, biblical theology and modern science, and explore points of conversation in ways that I hope generate more synergy than sparks. My convinction is that one cannot adequately interpret the Bible today, particularly the creation tradictions, without engaging science. Otherwise, the Bible’s “strange new world” would become an old irrelevant word. (p. 7)

În realizarea scopului propus, hermeneutica biblică a lui Brown se mişcă de la intrarea prin curtea din spate (înţelegerea contextului scrierilor biblice) pentru a veni către uşa din faţă (discernerea înţelesurilor Bibliei în contextul contemporan). Explorarea cosmologiei Scripturii implică parcurgerea a trei paşi:

1. Elucidate the text’s perspective on creation within the text’s contexts.

2. Associate the text’s perspective on creation with the perspective of science.

3. Appropriate the text in relation to science and science in relation to the text. (p. 14)

Realizând aceşti paşi, observăm că nu există o singură tradiţie a Bibliei asupra creaţiei, cea din Genesa 1, ci putem identifica 7 astfel de pasaje/tradiţii biblice, corelate cu datele empirice pe care ni le oferă ştiinţa contemporană şi pe care autorul le confruntă cu modele explicative precum Big-Bangul, evoluţionismul, teoria cuantică, etc..  Iată dar aceşti şapte piloni ai creaţiei pe care înţelepciunea îi aşează în faţa uimirii şi pentru îmbogăţirea noastră:

  1. Genesa 1:1-2:3
  2. Genesa 2:4-3:24
  3. Iov 38-41
  4. Psalmul 104
  5. Proverbe 8:22-31
  6. Eclesiastul 1:2-11; 12:1-7
  7. Isaia 40-55.

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (4. Fatalităţi topologice?)

În frumoasa prezentare a Jurnalului Oanei Pelea, Gabriel Liiceanu vorbea despre uimirea sa în faţa acelor oameni “al căror raport cu Dumnezeu este de o familiaritate care nu poate decât să te umple de invidie”.  Însă acelaşi profil uman, de intelectual exigent, îşi poate scuza neimplicarea sa afectivă în treburile “cereşti” prin argumentarea scrupuloasă a unei fatalităţi: ca să crezi în Dumnezeu, trebuie să ai un “organ al credinţei”. În faţa acestei structuri argumentative am o poziţie foarte incomodă şi paradoxală, aceea de a corecta eroarea implicită dar şi de a recunoaşte crudul adevăr pe care îl conţine.

Într-un anumit sens îţi este imposibil să crezi în Dumnezeu atunci când Acesta îţi este prezentat desfigurat după chipul şi asemănarea “profesioniştilor” religioşi. Însă nu cred că Dumnezeu este un subiect epuizat de vreun om, oricât de “sofisticat” ar fi el. Tainicele resorturi cu Cel care te-a plămădit nu pot fi acoperite în întregime de colbul bibliotecilor. Dumnezeu este o maiestate demnă de descoperit atât de agricultor cât şi de astrofizician pentru că El circumscrie în mod egal existenţa şi a unuia şi a celuilalt.

Fatalitatea cu care se sustrage curajului de a-L căuta pe Dumnezeu este o ruşinoasă scuză pentru un spirit “deschis şi dornic de cunoaştere”. Să nu ne plângem de abandon al divinităţii atunci când de fapt fugim de incovenientul întâlnirii cu ea!

10205

Aş aduce în discuţie şi o altfel de fatalitate, cea a oamenilor care se mândresc cu a lor credinţă în Dumnezeu. Este vorba de fatalitatea neputinţei de a te schimba după chipul Celui care te cheamă în relaţie. “Cu credinţa aceasta m-am născut”, “aşa se face la noi”, “acesta este tradiţia”, etc. Sunt semne ale încremenirii într-o formă de evlavie moştenite căreia, foarte posibil, să-i lipsească puterea şi vitalitatea.

Un prim lucru semnalat şi contestat celor care îşi afişează credinţa religioasă este ipocrizia, acea violenţă simbolică găunoasă, nesusţinută de un semnificat în plan raţional, relaţional, afectiv, factual şi devoţional. Deconstucţia turată la maximum de arte, literatură şi mass-media a reuşit să construiască o imagine socială a oamenilor religioşi, creionând următoarele trăsături: ignoranţi şi bigoţi sub raport al cunoaşterii, brutali, misogini, retrograzi şi răzbunători sub raport moral-relaţional, pudici dar violenţi  şi instabili sub raport afectiv, necalibraţi şi nepretenţioşi sub raport estetic, lăudăroşi fără scrupule, aroganţi versaţi şi falşi în tot ADN-ul lor uman sub aspect factual şi devoţional.

Un paradox interesant, dar jenant, se iveşte în acest cerc vicios al defensivelor şi acuzaţiilor. Se pare că ipocrizia nu e monopolul religioşilor, ci ea se împarte just şi contestatarilor lor: de câtă verticalitate morală, de cât obiectivism şi de câtă preţiozitate valorică dau dovadă ateii, scepticii şi libertinii când vine vorba de alţii.

Este atât de alunecoasă acestă cale a dezbaterii publice a pudităţilor (anti)religioase, afişate ostentativ din  raţiuni ce ţin mai degrabă de complexe revanşarde, hrănirea vanităţii intelectuale şi statuarea benevolă a beatitudinii ignorante. Trebuie să înţelegem faptul că până şi televiziunile au “parohiile” lor de suflete zbuciumate cărora trebuie să le ofere “viaţă” din moarte…

Mă voi referi la o abordare extrem de onestă pe care însă nu o găsesc în cabinetele psihologilor, nicidecum în anturajul artiştilor sau al literaţilor. Mi se pare absolut debordantă invitaţia pe care o am în Sfintele Scripturi, aceea de  a îmi supune credinţa unui test:

Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. (2 Corinteni 13:5)

S-ar părea că oroarea faţă de întrebări nu îi aparţine lui Dumnezeu sau apostolilor din primul veac creştin ci mai degrabă unor intelectuali sofisticaţi din secolul XXI care nu au habar de întrebările din Biblie, dar o critică condescendent prin întrebările asupra ei.

S-ar părea că am de a face cu invitaţia la un turnir al credinţei şi a rostului ei.

Oare ce fior mă îndeamnă să cred în ceea ce scapă pipăirii mâinilor mele avide? Ce năluci mi se prezintă drept obiecte de adoraţie? Cum pot să-mi ofer puţina vlagă din viaţă unor chemări din vise şi vedenii neînţelese şi neauzite de nimeni altcineva?

Natura umană nu este doar predispusă superstiţiilor, aşa cum ne repetă obsesiv noii “liberi cugetători”, ci ea este  în aceeaşi măsură un veritabil exponat de necredinţă, chiar şi pentru cel care se luptă “să creadă”. Sunt îndemnat de raţiune să-mi socotesc bine intenţiile altruiste. Pântecele nu doar că îmi cenzurează “inteligenţa emoţională”, dar îşi impune amprenta sa în umbletele mele de sub soare doar cu gândul la promisiunile noilor ospăţuri. Mâinile îmi caută întotdeauna folosul orizontului meu îngust  iar picioarele tăgăduiesc şi pun frâu viselor,  oricât de frumoase ar fi ele. S-ar părea că, în licitaţia ideilor, propriul trup are rol de cenzor absolut.

În circumferinţa epidermei au loc traumele mele spirituale. Aici se frâng speranţe deşarte, vorbe inutile, dorinţe prea slabe. Anticii şi medievalii ne învăţau un lucru evident: corporalitatea noastră ne trage înspre cele animalice, trecătoare,  carnale.  Modernii ne-au minţit atât de credibil şi profitabil, în primă instanţă, spunându-ne că limitele cunoaşterii noastre sunt limitele simţurilor noastre. Însă, în măsura în care îşi mai poate folosi coerent raţionalitatea, orice dependent de droguri poate face corecţiile de rigoare la această filosofie pur empiristă.

Tot în ţesuturile noastre de sânge şi carne se poate coborî Dumnezeu, aducând pace, nădejde şi bucurie. În trăirile interioare Dumnezeu poate plămădi forţa care să schimbe lumea exterioară. Aici semantica este reîmprospătată, orizontul trăirii îmbogăţit şi experienţele relaţionale vivificate.

Fiecare dintre noi primim din partea Mântuitorului o invitaţie la creativitate de design existenţial:  Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă! Veniţi şi gustaţi ce bun este Domnul!

Faţă de limitările cu care ne naştem, oare nu cumva mult mai crunte sunt cele pe care ni le impunem noi înşine?


 

%d bloggers like this: