Căderea în ritual

Sunt printre noi pretenţioşi, mai mult sau mai puţin diplomaţi în expresia propriilor convingeri, care resping spectacolul religios din societate. Aceştia îşi clamează superioritatea printr-o poziţie de Homo Indifferens. Chiar şi în aceste cazuri, resursele combinatorii ale raţiunii şi discursului nu pot masca complet statutul natural de  Homo Religious. Opţiunile subiective, oricât de emancipatoare se vor a fi prezentate, nu pot decât să trădeze frustrarea şi tendinţele deicidare pe care le manifestă un om înrădăcinat în dualismul acceptării sau respingerii unui sistem de valori, al unei viziuni de viaţă şi al unui principiu explicativ. Aşadar, indiferent de indigestiile filosofico-religioase “nobile” pe care le reclamăm unii dintre noi, suntem cu toţii în aceeaşi barcă, a religiozităţii naturii umane, chiar dacă vâslim în direcţii diferite!

Ei bine, în întâmpinarea dorinţei de cunoaştere a statutului nostru ca fiinţe religioase vine şi cartea Căderea în ritual. Nu pot decât să salut încercarea dr. Iosif Ţon de a clarifica anumite filiaţii istorice ale religiozităţii noastre, asumate mai mult sau mai puţin conştient şi responsabil de către fiecare dintre noi.

Autorul cărţii “pendulează” între un optimism exprimat în sintagma suntem liberi să alegem ce să credem, libertate care vine dintr-o cunoaştere a alegerii şi o alegere a cunoaşterii şi un realism pesimist, oferit de glisarea istorică ce surprinde decadenţa şi degradarea creştinismului. Această  viziune realist-pesimistă suprinde determinismul filosofic, cultural şi politic care se manifestă în comunităţile creştine care instituţionalizează credinţa.

Necesitatea analizei fenomenului de “cădere” la ritualism porneşte de la o consecinţă importantă a integrării României în Uniunea Europeană. În această  “integrare” se desfăşoară o veritabilă întâlnire cu sine şi cu alţii, a structurii spirituale naţionale cu cea europeană. Astfel, păgânismul precreştin al corpului social românesc, specific unei societăţi involute (aşa cum este încă, în bună parte, cea românească) se întâlneşte cu păgânismul new age, free-thinking sau al animismului ştiinţific fasonat al europenilor deschişi către experienţele diferenţei (este vorba de diferenţa faţă de moştenirea creştină a Europei, acuzată de opresiune ideologică şi viziune etnocentristă retrogradă).

Structura argumentării desfăşurate de-a lungul cărţii este clară şi bine documentată (poate că ar fi fost mai fericită prezentarea ei într-o altă formă vizuală, cu o taxonomie mai rigidă a editării capitolelor şi subcapitolelor). Îmi permit trasarea  câtorva linii directoare:

a) este falsă presupoziţia evoluţionistă (pe care o învaţă dogmatic fiecare dintre noi, în lipsa unei informări decente) care afirmă că desfăşurarea diacronică a religiei porneşte de la animism, trece prin magie şi politeism, pentru a  ajunge la monoteism. Evident însă că monoteismul, în virtutea evoluţiei ştiinţifice, trebuie abandonat în favoarea unor inginerii mentale (autodivinizatorii  – de sorginte orientală sau organizaţională,  sau înrobitoare, a tranformării într-un număr anonim într-un mecanism social – de sorginte distopică);

b) oricând în istorie, dar mai ales în vremurile decadente din punct de vedere moral, ritualul (definit ca operaţiune mecanică de manipulare a unor forţe, zeităţi) este preferat unei relaţii cu Dumnezeu, bazate pe ascultare şi împlinirea unor condiţii morale (a nu se confunda totuşi viaţa devoţională şi credinţa în Dumnezeu doar cu pietismul emoţional şi moralitatea rigidă, aşa cum fac mulţi apologeţi ortodocşi când descalifică – câteodată pe bună dreptate –  relaţia protestanţilor cu Dumnezeu, relaţie căreia îi lipseşte “fiorul tainei” şi al liturghiei);

c) istoria oferă exemplul căderii în ritual atât al poporului evreu, cât şi a creştinilor.

În prelungirea eforturilor lui I. Ţon,  aş schiţa posibile articulaţii ale  mecanismului decadenţei creştinismului ritualic:

– sub efectul veneraţiei cinstite a lui Dumnezeu se cade în respectul halucinogen al preacinstirii celor care Îl venerează (transformarea martirilor şi doxologilor în sfinţi mijlocitori);

– sub efectul dorinţei de comunicare socială, a închegării unei apologetici şi teologii creştine, se ajunge, printr-o exacerbare a raţionalităţii discursive, la subminarea autorităţii revelaţiei lui Dumnezeu. Subminarea Sfintei Scripturi este împletită cu o recuperare a filosofiei greceşti, ca stimul intelectual al acestei raţionalităţi discursive (transformarea întrebărilor filosofice în apofatismul şi mistagogia sfintelor taine, transformarea istorică a filtrării exegetice şi omiletico-devoţională a învăţăturilor biblice în sfânta tradiţie, mai sfântă şi mai preţuită decât învăţăturile pe care vrea să le tălmăcească);

– sub efectul socializării “corecte politic”, se ajunge la un puternic sincretism religios, dictat de cerinţe politico-culturale;

d) soluţia în faţa acestei contrafaceri masive a creştinismului este o reîntoarcere la învăţăturile Scripturii şi provocarea lui Dumnezeu de a răsplăti cu frumuseţea trăirii Evangheliei pe cel care o crede.

Cartea Căderea în ritual poate fi o reală provocare pentru tinerii cercetători evanghelici de a disemina în mediul academic studii scrise cu o atitudine a unei inimi smerite, dar care să împlinească exigenţa erudiţiei atâtor Nebucadneţari falnici din intelectualitatea românească. În acelaşi timp, cartea oferă suficiente resurse şi puncte de analiză pentru a deconspira păgânismul care se ascunde sub datinile şi tradiţiile populare româneşti, prea blagoslovite de Ortodoxie.

Aşadar, lectură folositoare! 🙂

  4 comments for “Căderea în ritual

  1. sam
    December 17, 2009 at 1:29 am

    “Sunt printre noi pretenţioşi, mai mult sau mai puţin diplomaţi în expresia propriilor convingeri, care resping spectacolul religios din societate. Aceştia îşi clamează superioritatea printr-o poziţie de Homo Indifferens.
    Chiar şi în aceste cazuri, resursele combinatorii ale raţiunii şi discursului nu pot masca complet statutul natural de Homo Religious. Opţiunile subiective, …

    …soluţia în faţa acestei contrafaceri masive a creştinismului este o reîntoarcere la învăţăturile Scripturii ”

    Citate din textul de mai sus

    Nedumeririle mele:
    – optiunile (optiunea?) sunt subiective pentru ca…?
    – solutia din al doilea paragraf citat = optiune obiectiva?
    – daca da in afara de ratiune si discurs mai exista alte resurse incluse in aceasta solutie?

    • Marius Corduneanu
      December 17, 2009 at 10:48 am

      Sam, orice text este deschis unor interpretări multiple, posibile, credibile sau extravagante, ca să nu le numim altfel. În acest vortex al interpretărilor, autorul joacă rolul unui joker care pare să se joace cu intentio auctoris dincolo de o intentio operis, frustrând libertatea unei intentio lectoris 🙂 . Acestea fiind spuse, iată semnificaţiile pe care le-am intenţionat în pasajele reclamate:
      1. oricâte justificări ar aduce un Homo Indifferens în respingerea atitudinii religioase, acesta nu poate scăpa de ceea ce se numeşte reminescenţe religioase, vizibile în ţesătura de superstiţii astrologice, diabetul discursiv al umanismului laic, idolatrii tehnologice, imagologii gonflabile şi subliminale ale marketingului self-esteem, imperativele pretenţioase ale pleiadei de bussiness guru, idoli ai culturii pop, naraţiuni ştiinţifico-fantastice, kitchiurile de spiritualitate laică gen reiki, feng-shui, etc. Nu mă refer doar la terminologia împrumutată din moştenirea religioasă, ci invoc mecanisme ale tiparelor mentale golite de conţinut explicit religios (mai ales de semnificaţiile creştine), dar umplute de un conţinut care oferă o bogată hrană de digerat pentru istoricii religiilor (de la M. Eliade – Sacrul şi profanul până la Umberto Eco – În ce cred cei care nu cred?). Subiectivismul la care mă refer este dat de spuma de limbaj trendy, antireligios în general şi anti-creştin prin excelenţă. Emanciparea cerută de presiunea socială refuză introspecţia creştină, dar nu-şi refuză inconsecvenţele logice şi morale ale religiozităţii laice.
      2. în perimetrul unui creştinism acceptat cel puţin la nivel formal, carantina în spaţiul sacru al revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu este singura soluţie pentru dezinfectarea de paraziţii pe care istoria orgoliului uman i-a permis. În apele mişcătoare ale vanităţilor umane, doar Scriptura oferă un teren stabil şi sigur. Evident, nu vorbesc de un purism strict, fanatic, legalist ci invoc Sfânta Scriptură ca platforma de la care pot pleca toate discuţiile şi manifestările creative care pot vitaminiza viaţa spirituală.
      3. reîntoarcerea la Scriptură nu implică exclusiv raţiune şi discurs (invocarea acestora era cu privire la resursele “neutre”, “non-religioase” prin care se refuză angajamentul religios sau căutarea re-legării omului cu Dumnezeu, resurse insuficient utilizate tocmai de către cei care le reclamă). Duhul Sfânt poate restructura gândirea, simţirea, voinţa, comunicarea, imaginaţia şi acţiunea. Ţine de fiecare dintre noi dorinţa de a proba evantaiul de experienţe umane care să contrazică prejudecata vieţii creştine şterse, plate, incolore şi inodore!

  2. sam
    December 17, 2009 at 12:09 pm

    Inteleg ca porniti aici de la premisa existentei lui Dumnezeu, premisa nedemonstrabila rational sau/si discursiv dar ne-negociabila

    1. Scriptura cuprinde dar nu se limiteaza la textele sacre plus eventuale interpretari acceptate universal, in lumea crestina ma refer
    2. Scriptura nu este singura sursa de cunoastere a adevarului ultim dar este cea care ofera siguranta necaderii in ritual, care ritual ar fi forma pe care o ia limitarea accesului la cunoastere prin forma mecanica a cunoasterii pur discursive si rationale. Ritualul fiind astfel adevarul meu = adevar universal sau cel putin suficient
    3. Intoarcerea la Scriptura presupune printre altele interpretarea unor texte religioase de catre fiecare in parte luat separat si ca membru al unei colectivitati in acelasi timp. Fiind interpretarea produsul unui individ la un moment dat e in mod automat subiectiva. Includ aici si interpretarile colective.
    4. Obiectivitatea este data deci de interventia din afara a Duhului Sfant ca si co/autor al textului in activitatea individului de procesare a informatiei folosind sursele neutre ale ratiunii si discursului
    5. Ajuns aici e nevoie de un set de criterii, un semnal de recunoastere, un sablon dupa care poti recunoaste rational si discursiv actiunea Duhului pentru a o separa de cea pur umana.

    In sfarsit intrebarile 🙂 :

    a. Care este acest sablon, criteriul dupa care un crestin evalueaza existenta sau inexistenta eventual gradul implicarii Duhului in Celalalt?
    Celalalt avand sensul de oricine, incluzand colectivitati, in afara de propria persoana

    b. exista un spatiu fizic si temporal strict in care adevarul este “best revealed”? Daca da care este acela?

    c. cum evitam capcana de a limita accesul Duhului la propriile mecanisme, limitare data de departajarea stricta, mecanica, subiectiva in final, a interpretarilor adevarului in interpretari “according to the Scriptures” si “the rest”? Sau altfel spus ce anume garanteaza ca intoarcerea la Scriptura de care pomeniti nu duce inevitabil la caderea in ritual?

    • Marius Corduneanu
      December 17, 2009 at 1:51 pm

      Pentru mine, cel puţin, demonstrarea raţională a existenţei lui Dumnezeu este o falsă problemă – nu pentru că nu s-ar putea expune un discurs impecabil intelectual în favoarea existenţei Dumnezeului teist, ci pentru că orizonturile de interpretare ale combatanţilor sunt prea îndepărtate. Mai cred şi faptul că limbajul se joacă destul de perfid cu disponibilităţile raţiunii. “Pre-înţelegerile” şi teama de consecinţe pe care le-ar putea degaja acceptarea opiniei adverse sunt prea puternice pentru a permite împlinirea mitologiei persuadării strict raţionale. Aşadar, fiecare urmăreşte raţiunea doar până îi permite interesul şi confortul existenţial. Nu am să-l văd pe un Dawkins convertit de Plantinga şi presupun că nici invers. 🙂 Aşa că cea mai bună înţelegere a raţiunii este să ne folosim de ea dar să-i respectăm limitele.
      (Nu ştiu în ce măsură Dumnezeu vrea să fie crezut de un om care şi-a epuizat răspunsurile la întrebări şi i se înfăţişează deja atocunoscător şi atotsuficient. În aceeaşi măsură mă îndoiesc că Dumnezeu s-ar bucura de un om ajuns la banchetul Său fără să ştie de unde vine şi ce caută acolo.)

      1. poţi să-mi spui şi mie cum arată “Scriptura (care) cuprinde dar nu se limiteaza la textele sacre plus eventuale interpretari acceptate universal”?
      2. Dacă “Scriptura nu este singura sursa de cunoastere a adevarului ultim”, atunci pot mă îndoiesc de necesitatea ei şi de decenţa Celui care deţine adevărul ultim? Dumnezeu s-ar cam juca cu mintea mea şi m-ar zăpăci cu surse de comunicare multiple şi contradictorii (exceptând revelaţia naturală, istorică şi cea a conştiinţei, “reglementate” de revelaţia scrisă tocmai ca etalon şi principiu hermeneutic al acestora).
      3. Cred că cel mai bun interpret al Sfintei Scripturi este Duhul Sfânt. Iar pe lângă interpretantul divin, o doză de bun simţ este absolut necesară. Astfel, îmi pot da seama că multe dintre interpretările mele sunt relative, condiţionate cultural şi istoric dar că adevărurile fundamentale, indubitabile, sunt absolute. Aceste adevăruri de bază sunt absolute pentru că ele sunt exprimate simplu şi repetate constant de-a lungul Scripturii tocmai pentru a ne feri de pericolul erorilor. Demenţa ereziilor vine tocmai din călcarea în picioare a acestor două fundamente ale interpretării Scripturii. În ultimă instanţă, cred că Cel mai interesat în asistenţa pentru interpretarea propriei Scripturi este Însuşi Cel ce a scris-o, aşa că dincolo de regulamentele noastre rigide de comportare în faţa textului, să lăsăm o “mică” responsabilitate şi lui Dumnezeu 🙂 Cred că e “cool” să ştii că nu eşti singur în faţa almagamului de texte care pot suci mintea celui ce vrea să le folosească în războaiele personale.
      4. Perfect de acord cu ceea ce ai scris, cu o mică adăugire: cred într-un Dumnezeu care îmi poate deschide hambarul imaginaţiei în măsura în care mă povăţuieşte cât se poate de grijuliu să îmi folosesc disponibilităţile logico-discursive. Mie mi s-a întâmplat să “descopăr” semnificaţii în textul biblic printr-o experienţă ce poate fi descrisă în maniera unei creativităţi corelative, a unei raţionalităţi mai degrabă simbolice decât logice. În acest sens, manifest deschidere dar şi prudenţă în faţa interpretărilor multiple, a unor raţionalităţi diferite, care mă pot îmbogăţi. Aici cred că este vorba de paradoxul enunţat implicit mai sus: un creştin are convingerea fermă că este limitat în cunoaştere dar absolut cert în ocrotirea şi călăuzirea lui Dumnezeu, chiar şi când acestea par a fi iluzorii. Să fii sigur de principiile de bază, dar să fii permanent deschis învăţării de şi prin alţii!

      a) Dacă cred într-un Dumnezeu care nu se tăgăduieşte, atunci cred că Duhul se manifestă prin mărturisirea lui Hristos + roade. Manifestările/darurile pot fi contrafăcute, pe când roadele Duhului nu! Chiar dacă ne putem mula perfect pe cerinţele unei moralităţi convingătoare pentru semeni, autonomia morală va fi, în cele din urmă deconspirată în motivaţii, atitudini, vorbe. Entropia îşi face de cap, indiferent de precauţiile unui PR impecabil. Nu are sens să-i minţim pe alţii că avem ceea ce nu ne putem minţi că am avea!
      b) Dacă vrei neapărat să găseşti un astfel de spaţiu fizic şi temporal ideal sau superior, poţi proba afirmaţia că “cine caută găseşte”. Dar dacă ar exista un astfel de spaţiu fizic şi temporal în care adevărul este “best revealed” (în afara spaţiului revelării de Sine configurat în Scriptură), cred că l-aş limita pe Dumnezeu şi aş face un “top” al implicării Lui în lumea în care a creat-o. L-aş expedia pe Dumnezeu, într-o manieră deistă, într-un imobilism istoric şi cultural. Presupun că valenţele Sale creative pot fi realizate inclusiv în timpurile noastre. Eu, cel puţin, Îi “ofer” această libertate. 🙂
      c) nimeni nu garantează că nu poţi muri cu eroarea în suflet, ţinând adevărul în mâini! Avem destule exemple în istorie. Din lecturile mele prin Scriptură şi prin istoria bisericii mi-am format o teorie, pe care o supun testului falsificabilităţii: este periculoasă defazarea cunoaştere-viaţă devoţională. Când orizontul cunoaşterii şi al dezbaterilor teologice depăşeşte trăirea faptică şi dialogul cu Dumnezu în rugăciune şi închinare, atunci cred că mă aflu deja pe drumul condamnării rostite de unul ca Nietzsche pentru faptul că teologii L-au “omorât” pe Dumnezeu, îngropându-L sub povara imensă a dezbaterilor filosofico-teologice.
      În cele din urmă, îmi pot permite formularea unui ideal care mă poate feri de căderea în ritual: dorinţa de excelenţă academică trebuie împletită cu o implicare decentă în sfera publică pe baza unei trăiri sfinte şi a unei cunoaşteri tot mai profunde a lui Dumnezeu, mai ales din Sfintele Scripturi şi prin rugăciune. Atunci vom ajunge la un echilibru între statura noastră umană şi resursele, acţiunile şi statutul lui Dumnezeu – pe măsură ce cercul cunoaşterii se măreşte, devine din ce în ce mai mare şi contactul cu necunoaşterea.
      Doamne ajută!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: