Tag: sincretism

Books, Mediatic Messianism

Logica lui Moş Crăciun

by  •  • 2 Comments

Îmi place să cred că am ajuns să văd lumea ca o sală de clasă şi fiecare zi drept o lecţie nouă. Dar cel mai bogat “material”  de studiu sunt oamenii pe care îi întânesc (şi evident propriul sine, de altfel un teren foarte sinuos de exploatat). Chiar dacă sunt “condamnat” să rămân în sfera trăirilor umane, de  multe ori doresc să evadez, măcar un pic, din captivitatea condiţionărilor socio-culturale. Cred că exerciţiul critic este un astfel de prilej (iluzoriu?) de eliberare.

Uite aşa, camuflându-mă în torentul de dorinţe sezoniere, am ajuns să mă întâlnesc cu un obsedant marxist bărbos, îmbrăcat într-un roşu strident şi care a adus omenirea într-un sclavagism dulceag, promiţând tuturor cadouri “for free”! Neîncrezător în astfel de gratuităţi, am trecut pe la oficiul de cazier al bibliotecilor, comandând datele personale ale acestui personagiu suspicios.

Locul şi data naşterii din certificatul de naştere al lui Moş Crăciun nu sunt clar precizate: zămislirea sa în măruntaiele istoriei pare să fluctueze de la bizantina şi călduroasa Licia (Sfântul Nicolae, caritabilul de prin secolul IV d. Hr.)  până la îngheţata Islandă  (Odin voiajor cu cei 8 cai ai săi zburători în timpul sărbătorii păgâne nordice Yule; fiind zeu, Odin este trans-epocal, chiar dacă a cam iesit la pensie prin Evul Mediu). Mixajul cultural şi religios hiperecumenic din care s-a născut Moş Crăciun ar face invidios orice activist gălăgios al corectitudinii politice din timpurile noastre. Legitimat în galeria anarhetipurilor colective cu nume ca Pere Noel, Kris Kringle, Sinterklaas, Santa Claus, Sfântul Nicolae, etc., Moş Crăciun are atât de mulţi părinţi încât îi pot înţelege complexul de a juca rolul de bunel/moş pentru atât de  mulţi copii. Undeva, în natură, există o lege a compensaţiei!

Elful (St. Nick cel pitic – în varianta de lucru a new-yorkezilor de la începutul secolului XIX) s-a luptat pentru supremaţie, pentru puţin timp, cu imaginea durduliului Old Santeclaus (de insipiraţie olandeză şi filtrată nord-american, de prin aceeaşi perioadă). În cele din urmă, juriul istoriei a decis că un moş mai grăsuţ este total inofensiv pentru copii. Ceea ce mă miră este faptul că dorinţa moşului de a face cadouri copiilor nu a ridicat niciun semn de îndoială imaginaţiei virgine de atunci.

În fine, după o astfel de copilărie chinuită, Moş Crăciun (care inaugurează mitul răsturnat al tinereţii fără bătrâneţe – să rămâi bătrân atât de multe secole!) capătă consistenţa fiorului asteptării sale inopinate, prin coşul de fum, de către copiii lăsaţi în voia fanteziilor de către părinţi tot mai ocupaţi de cuceririle industrializării. Fericirea instant a copiilor cu minimum de efort, dar maximum de tensiune ideatică – iată cockteil-ul perfect pentru părinţii din ce în ce mai comozi! Uite aşa se externalizează serviciile relaţiilor afective. Iar Coca-Cola a fost doar prima companie care a ştiut să stoarcă fiecare strop de fericire din voiajul visurilor copiilor via buzunarul părinţilor. De aici, nu a trebuit să treacă decât câteva decenii de educaţie consumeristă pentru a se ajunge la pânda umplerii şosetelor, ameţeala cromatică şi sonoră a  paradelor de Crăciun, safariuri prin mall-uri, fotografii cu moşul, scrisori languroase, umărite prin GPS până la Polul Nord, etc.. Iată cum braţele lungi ale satisfacţiei burţii, tradusă în pompoase tendinţe şi cifre de vânzări, au cucerit până şi redutele intime ale imaginaţiei, aparent inocente, a copiilor (imaginaţie care ar fi fost absolut inocentă dacă nu ar fi sedusă de o nestăpânită/needucată dorinţă de semnificare).

vintage_santa_coke_commercial003-1

Odată cu evoluţia şi dezvoltarea poveştii lui Moş Crăciun în cultura occidentală a ultimelor două secole, observăm procesul de laicizare a naturii narative a soteriologiei umane. Poveştile ne oferă ceva în care să credem: cumpărăturile! Nu mai este vorba de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu născut pentru mântuirea oamenilor, ci este vorba de povestea unei religiozităţi laice, neparticipative în sensul responsabilităţii moral-religioase dar participative în sensul raporturilor sociale (a infatuării bunelor intenţii) şi în sensul mântuirii de sine (a materializării spiritului).

Cei care resping puterea de condiţionare a publicităţii (şi a mass-media în general) nu sesizează logica aparte a eficienţei lor. Nu e vorba de o logică a enunţului şi dovezii, ci de una a povestirii şi a aderării la ea. Nu credem în poveşti, dar ţinem la ele. “Demonstrarea” produsului nu convinge pe nimeni; nu face decât să raţionalizeze cumpărarea, care oricum precede sau depăşeşte motivele raţionale. Cu toate acestea, fără să “credem” în produs, credem în publicitatea care vrea să ne facă să credem în el. E povestea lui Moş Crăciun: copiii nu-şi mai pun deloc întrebări asupra existenţei lui, şi nu trec de la această existenţă la cadourile primite, cum trecem de la cauză la efect; credinţa în Moş Crăciun e o improvizaţie raţionalizantă ce ne îngăduie să păstrăm în cea de-a doua copilărie relaţia miraculoasă a cadourilor primite de la părinţi (şi îndeosebi de la mamă), pe care am cunoscut-o în prima copilărie. Această relaţie miraculoasă, pierdută ca fapt, se interiorizează într-o credinţă care e prelungirea ei ideală. Un romanesc neartificial: el se bazează pe interesul reciproc pe care-l au cele două părţi în păstrarea relaţiei. În toate acestea, Moş Crăciun nu are nicio importanţă, iar copilul crede în el doar de aceea. Prin această imagine, ficţiune, alibi, el consumă jocul solicitudinii parentale miraculoase şi grija părinţilor de a fi complicii poveştii – lucru în care va crede şi când va înceta să creadă în el. Cadourile nu fac decât să confirme acest compromis (Jean Baudrillard: Sistemul obiectelor, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 109).

Books, Fall in Ritual

Căderea în ritual

by  •  • 4 Comments

Sunt printre noi pretenţioşi, mai mult sau mai puţin diplomaţi în expresia propriilor convingeri, care resping spectacolul religios din societate. Aceştia îşi clamează superioritatea printr-o poziţie de Homo Indifferens. Chiar şi în aceste cazuri, resursele combinatorii ale raţiunii şi discursului nu pot masca complet statutul natural de  Homo Religious. Opţiunile subiective, oricât de emancipatoare se vor a fi prezentate, nu pot decât să trădeze frustrarea şi tendinţele deicidare pe care le manifestă un om înrădăcinat în dualismul acceptării sau respingerii unui sistem de valori, al unei viziuni de viaţă şi al unui principiu explicativ. Aşadar, indiferent de indigestiile filosofico-religioase “nobile” pe care le reclamăm unii dintre noi, suntem cu toţii în aceeaşi barcă, a religiozităţii naturii umane, chiar dacă vâslim în direcţii diferite!

Ei bine, în întâmpinarea dorinţei de cunoaştere a statutului nostru ca fiinţe religioase vine şi cartea Căderea în ritual. Nu pot decât să salut încercarea dr. Iosif Ţon de a clarifica anumite filiaţii istorice ale religiozităţii noastre, asumate mai mult sau mai puţin conştient şi responsabil de către fiecare dintre noi.

Autorul cărţii “pendulează” între un optimism exprimat în sintagma suntem liberi să alegem ce să credem, libertate care vine dintr-o cunoaştere a alegerii şi o alegere a cunoaşterii şi un realism pesimist, oferit de glisarea istorică ce surprinde decadenţa şi degradarea creştinismului. Această  viziune realist-pesimistă suprinde determinismul filosofic, cultural şi politic care se manifestă în comunităţile creştine care instituţionalizează credinţa.

Necesitatea analizei fenomenului de “cădere” la ritualism porneşte de la o consecinţă importantă a integrării României în Uniunea Europeană. În această  “integrare” se desfăşoară o veritabilă întâlnire cu sine şi cu alţii, a structurii spirituale naţionale cu cea europeană. Astfel, păgânismul precreştin al corpului social românesc, specific unei societăţi involute (aşa cum este încă, în bună parte, cea românească) se întâlneşte cu păgânismul new age, free-thinking sau al animismului ştiinţific fasonat al europenilor deschişi către experienţele diferenţei (este vorba de diferenţa faţă de moştenirea creştină a Europei, acuzată de opresiune ideologică şi viziune etnocentristă retrogradă).

Structura argumentării desfăşurate de-a lungul cărţii este clară şi bine documentată (poate că ar fi fost mai fericită prezentarea ei într-o altă formă vizuală, cu o taxonomie mai rigidă a editării capitolelor şi subcapitolelor). Îmi permit trasarea  câtorva linii directoare:

a) este falsă presupoziţia evoluţionistă (pe care o învaţă dogmatic fiecare dintre noi, în lipsa unei informări decente) care afirmă că desfăşurarea diacronică a religiei porneşte de la animism, trece prin magie şi politeism, pentru a  ajunge la monoteism. Evident însă că monoteismul, în virtutea evoluţiei ştiinţifice, trebuie abandonat în favoarea unor inginerii mentale (autodivinizatorii  – de sorginte orientală sau organizaţională,  sau înrobitoare, a tranformării într-un număr anonim într-un mecanism social – de sorginte distopică);

b) oricând în istorie, dar mai ales în vremurile decadente din punct de vedere moral, ritualul (definit ca operaţiune mecanică de manipulare a unor forţe, zeităţi) este preferat unei relaţii cu Dumnezeu, bazate pe ascultare şi împlinirea unor condiţii morale (a nu se confunda totuşi viaţa devoţională şi credinţa în Dumnezeu doar cu pietismul emoţional şi moralitatea rigidă, aşa cum fac mulţi apologeţi ortodocşi când descalifică – câteodată pe bună dreptate –  relaţia protestanţilor cu Dumnezeu, relaţie căreia îi lipseşte “fiorul tainei” şi al liturghiei);

c) istoria oferă exemplul căderii în ritual atât al poporului evreu, cât şi a creştinilor.

În prelungirea eforturilor lui I. Ţon,  aş schiţa posibile articulaţii ale  mecanismului decadenţei creştinismului ritualic:

– sub efectul veneraţiei cinstite a lui Dumnezeu se cade în respectul halucinogen al preacinstirii celor care Îl venerează (transformarea martirilor şi doxologilor în sfinţi mijlocitori);

– sub efectul dorinţei de comunicare socială, a închegării unei apologetici şi teologii creştine, se ajunge, printr-o exacerbare a raţionalităţii discursive, la subminarea autorităţii revelaţiei lui Dumnezeu. Subminarea Sfintei Scripturi este împletită cu o recuperare a filosofiei greceşti, ca stimul intelectual al acestei raţionalităţi discursive (transformarea întrebărilor filosofice în apofatismul şi mistagogia sfintelor taine, transformarea istorică a filtrării exegetice şi omiletico-devoţională a învăţăturilor biblice în sfânta tradiţie, mai sfântă şi mai preţuită decât învăţăturile pe care vrea să le tălmăcească);

– sub efectul socializării “corecte politic”, se ajunge la un puternic sincretism religios, dictat de cerinţe politico-culturale;

d) soluţia în faţa acestei contrafaceri masive a creştinismului este o reîntoarcere la învăţăturile Scripturii şi provocarea lui Dumnezeu de a răsplăti cu frumuseţea trăirii Evangheliei pe cel care o crede.

Cartea Căderea în ritual poate fi o reală provocare pentru tinerii cercetători evanghelici de a disemina în mediul academic studii scrise cu o atitudine a unei inimi smerite, dar care să împlinească exigenţa erudiţiei atâtor Nebucadneţari falnici din intelectualitatea românească. În acelaşi timp, cartea oferă suficiente resurse şi puncte de analiză pentru a deconspira păgânismul care se ascunde sub datinile şi tradiţiile populare româneşti, prea blagoslovite de Ortodoxie.

Aşadar, lectură folositoare! 🙂

%d bloggers like this: