Tag: ortodoxie

Căderea în ritual

Sunt printre noi pretenţioşi, mai mult sau mai puţin diplomaţi în expresia propriilor convingeri, care resping spectacolul religios din societate. Aceştia îşi clamează superioritatea printr-o poziţie de Homo Indifferens. Chiar şi în aceste cazuri, resursele combinatorii ale raţiunii şi discursului nu pot masca complet statutul natural de  Homo Religious. Opţiunile subiective, oricât de emancipatoare se vor a fi prezentate, nu pot decât să trădeze frustrarea şi tendinţele deicidare pe care le manifestă un om înrădăcinat în dualismul acceptării sau respingerii unui sistem de valori, al unei viziuni de viaţă şi al unui principiu explicativ. Aşadar, indiferent de indigestiile filosofico-religioase “nobile” pe care le reclamăm unii dintre noi, suntem cu toţii în aceeaşi barcă, a religiozităţii naturii umane, chiar dacă vâslim în direcţii diferite!

Ei bine, în întâmpinarea dorinţei de cunoaştere a statutului nostru ca fiinţe religioase vine şi cartea Căderea în ritual. Nu pot decât să salut încercarea dr. Iosif Ţon de a clarifica anumite filiaţii istorice ale religiozităţii noastre, asumate mai mult sau mai puţin conştient şi responsabil de către fiecare dintre noi.

Autorul cărţii “pendulează” între un optimism exprimat în sintagma suntem liberi să alegem ce să credem, libertate care vine dintr-o cunoaştere a alegerii şi o alegere a cunoaşterii şi un realism pesimist, oferit de glisarea istorică ce surprinde decadenţa şi degradarea creştinismului. Această  viziune realist-pesimistă suprinde determinismul filosofic, cultural şi politic care se manifestă în comunităţile creştine care instituţionalizează credinţa.

Necesitatea analizei fenomenului de “cădere” la ritualism porneşte de la o consecinţă importantă a integrării României în Uniunea Europeană. În această  “integrare” se desfăşoară o veritabilă întâlnire cu sine şi cu alţii, a structurii spirituale naţionale cu cea europeană. Astfel, păgânismul precreştin al corpului social românesc, specific unei societăţi involute (aşa cum este încă, în bună parte, cea românească) se întâlneşte cu păgânismul new age, free-thinking sau al animismului ştiinţific fasonat al europenilor deschişi către experienţele diferenţei (este vorba de diferenţa faţă de moştenirea creştină a Europei, acuzată de opresiune ideologică şi viziune etnocentristă retrogradă).

Structura argumentării desfăşurate de-a lungul cărţii este clară şi bine documentată (poate că ar fi fost mai fericită prezentarea ei într-o altă formă vizuală, cu o taxonomie mai rigidă a editării capitolelor şi subcapitolelor). Îmi permit trasarea  câtorva linii directoare:

a) este falsă presupoziţia evoluţionistă (pe care o învaţă dogmatic fiecare dintre noi, în lipsa unei informări decente) care afirmă că desfăşurarea diacronică a religiei porneşte de la animism, trece prin magie şi politeism, pentru a  ajunge la monoteism. Evident însă că monoteismul, în virtutea evoluţiei ştiinţifice, trebuie abandonat în favoarea unor inginerii mentale (autodivinizatorii  – de sorginte orientală sau organizaţională,  sau înrobitoare, a tranformării într-un număr anonim într-un mecanism social – de sorginte distopică);

b) oricând în istorie, dar mai ales în vremurile decadente din punct de vedere moral, ritualul (definit ca operaţiune mecanică de manipulare a unor forţe, zeităţi) este preferat unei relaţii cu Dumnezeu, bazate pe ascultare şi împlinirea unor condiţii morale (a nu se confunda totuşi viaţa devoţională şi credinţa în Dumnezeu doar cu pietismul emoţional şi moralitatea rigidă, aşa cum fac mulţi apologeţi ortodocşi când descalifică – câteodată pe bună dreptate –  relaţia protestanţilor cu Dumnezeu, relaţie căreia îi lipseşte “fiorul tainei” şi al liturghiei);

c) istoria oferă exemplul căderii în ritual atât al poporului evreu, cât şi a creştinilor.

În prelungirea eforturilor lui I. Ţon,  aş schiţa posibile articulaţii ale  mecanismului decadenţei creştinismului ritualic:

– sub efectul veneraţiei cinstite a lui Dumnezeu se cade în respectul halucinogen al preacinstirii celor care Îl venerează (transformarea martirilor şi doxologilor în sfinţi mijlocitori);

– sub efectul dorinţei de comunicare socială, a închegării unei apologetici şi teologii creştine, se ajunge, printr-o exacerbare a raţionalităţii discursive, la subminarea autorităţii revelaţiei lui Dumnezeu. Subminarea Sfintei Scripturi este împletită cu o recuperare a filosofiei greceşti, ca stimul intelectual al acestei raţionalităţi discursive (transformarea întrebărilor filosofice în apofatismul şi mistagogia sfintelor taine, transformarea istorică a filtrării exegetice şi omiletico-devoţională a învăţăturilor biblice în sfânta tradiţie, mai sfântă şi mai preţuită decât învăţăturile pe care vrea să le tălmăcească);

– sub efectul socializării “corecte politic”, se ajunge la un puternic sincretism religios, dictat de cerinţe politico-culturale;

d) soluţia în faţa acestei contrafaceri masive a creştinismului este o reîntoarcere la învăţăturile Scripturii şi provocarea lui Dumnezeu de a răsplăti cu frumuseţea trăirii Evangheliei pe cel care o crede.

Cartea Căderea în ritual poate fi o reală provocare pentru tinerii cercetători evanghelici de a disemina în mediul academic studii scrise cu o atitudine a unei inimi smerite, dar care să împlinească exigenţa erudiţiei atâtor Nebucadneţari falnici din intelectualitatea românească. În acelaşi timp, cartea oferă suficiente resurse şi puncte de analiză pentru a deconspira păgânismul care se ascunde sub datinile şi tradiţiile populare româneşti, prea blagoslovite de Ortodoxie.

Aşadar, lectură folositoare! 🙂

%d bloggers like this: