Tag: religie

Paradoxuri (Opiu pentru popor)

Acum vreo douazeci și un pic de ani, în plină eră atee a “respectării” drepturilor noastre de copii (oare nenea Dawkins ne-ar fi luat partea dacă ne-ar fi cunoscut condiția noastră de copii abuzați ideologic?),  ascultam cuminți în bănci mantrele eliberatoare ale “tătucului” cu barbă, printre care și atât de binecunoscutul pasaj, pe care îl redau aici din limba engleză:

Religious suffering is, at one and the same time, the expression of real suffering and a protest against real suffering. Religion is the sigh of the oppressed creature, the heart of a heartless world, and the soul of soulless conditions. It is the opium of the people. The abolition of religion as the illusory happiness of the people is the demand for their real happiness Marx K., Introduction to A Contribution to the Critique of Hegel’s Philosophy of Right. Collected Works, v. 3., New York, 1976, emphasis mine)

Excelent îndemn. Chiar dacă formula a fost folosită mai întâi de către Henrich Heine, Marx  a rămas în conștiința  noastră ca un Prometeu care ne îndeamnă să ne trezim din  amorțeala tâmpă a religiei. Să luptăm deci împotriva șarlatanilor care ne vând fericiri iluzorii! Din păcate există prea mulți falși mesia care convertesc ignoranța mulțimilor în succese indecente, dar  unii dintre noi am ajuns atât de evoluați încât ne simțim chemarea de a îi trezi pe oameni din condiția oprimantă a dependenților de acest opiu numit religie!

Rămân consternat însă când văd cum marea majoritate a acestor cavaleri ai luptei pentru eliberarea de iluzii sunt vajnici  propagandiști ai liberalizării drogurilor. În provincia British Columbia din Canada,  cel puțin, se duce o adevărată luptă mediatică pentru legalizarea marihuanei …, și cred că lista va continua. Păi atunci, cum rămâne cu eliberarea poporului din liantul nemilos al drogurilor sale?  Cine sunt ignoranții? Dar șarlatanii?

Cred că cel mai rezistent virus uman este cel al minții. Numai că cei care se pretind a fi cei care prescriu medicamente se dovedesc a fi cei mai dificili pacienți, care nu-și recunosc nicio dependență sau boală de care să fie tratați!

Of, păcătoasa natură umană, cine ne va izbăvi din această circularitate a propriei minciuni?

Căderea în ritual

Sunt printre noi pretenţioşi, mai mult sau mai puţin diplomaţi în expresia propriilor convingeri, care resping spectacolul religios din societate. Aceştia îşi clamează superioritatea printr-o poziţie de Homo Indifferens. Chiar şi în aceste cazuri, resursele combinatorii ale raţiunii şi discursului nu pot masca complet statutul natural de  Homo Religious. Opţiunile subiective, oricât de emancipatoare se vor a fi prezentate, nu pot decât să trădeze frustrarea şi tendinţele deicidare pe care le manifestă un om înrădăcinat în dualismul acceptării sau respingerii unui sistem de valori, al unei viziuni de viaţă şi al unui principiu explicativ. Aşadar, indiferent de indigestiile filosofico-religioase “nobile” pe care le reclamăm unii dintre noi, suntem cu toţii în aceeaşi barcă, a religiozităţii naturii umane, chiar dacă vâslim în direcţii diferite!

Ei bine, în întâmpinarea dorinţei de cunoaştere a statutului nostru ca fiinţe religioase vine şi cartea Căderea în ritual. Nu pot decât să salut încercarea dr. Iosif Ţon de a clarifica anumite filiaţii istorice ale religiozităţii noastre, asumate mai mult sau mai puţin conştient şi responsabil de către fiecare dintre noi.

Autorul cărţii “pendulează” între un optimism exprimat în sintagma suntem liberi să alegem ce să credem, libertate care vine dintr-o cunoaştere a alegerii şi o alegere a cunoaşterii şi un realism pesimist, oferit de glisarea istorică ce surprinde decadenţa şi degradarea creştinismului. Această  viziune realist-pesimistă suprinde determinismul filosofic, cultural şi politic care se manifestă în comunităţile creştine care instituţionalizează credinţa.

Necesitatea analizei fenomenului de “cădere” la ritualism porneşte de la o consecinţă importantă a integrării României în Uniunea Europeană. În această  “integrare” se desfăşoară o veritabilă întâlnire cu sine şi cu alţii, a structurii spirituale naţionale cu cea europeană. Astfel, păgânismul precreştin al corpului social românesc, specific unei societăţi involute (aşa cum este încă, în bună parte, cea românească) se întâlneşte cu păgânismul new age, free-thinking sau al animismului ştiinţific fasonat al europenilor deschişi către experienţele diferenţei (este vorba de diferenţa faţă de moştenirea creştină a Europei, acuzată de opresiune ideologică şi viziune etnocentristă retrogradă).

Structura argumentării desfăşurate de-a lungul cărţii este clară şi bine documentată (poate că ar fi fost mai fericită prezentarea ei într-o altă formă vizuală, cu o taxonomie mai rigidă a editării capitolelor şi subcapitolelor). Îmi permit trasarea  câtorva linii directoare:

a) este falsă presupoziţia evoluţionistă (pe care o învaţă dogmatic fiecare dintre noi, în lipsa unei informări decente) care afirmă că desfăşurarea diacronică a religiei porneşte de la animism, trece prin magie şi politeism, pentru a  ajunge la monoteism. Evident însă că monoteismul, în virtutea evoluţiei ştiinţifice, trebuie abandonat în favoarea unor inginerii mentale (autodivinizatorii  – de sorginte orientală sau organizaţională,  sau înrobitoare, a tranformării într-un număr anonim într-un mecanism social – de sorginte distopică);

b) oricând în istorie, dar mai ales în vremurile decadente din punct de vedere moral, ritualul (definit ca operaţiune mecanică de manipulare a unor forţe, zeităţi) este preferat unei relaţii cu Dumnezeu, bazate pe ascultare şi împlinirea unor condiţii morale (a nu se confunda totuşi viaţa devoţională şi credinţa în Dumnezeu doar cu pietismul emoţional şi moralitatea rigidă, aşa cum fac mulţi apologeţi ortodocşi când descalifică – câteodată pe bună dreptate –  relaţia protestanţilor cu Dumnezeu, relaţie căreia îi lipseşte “fiorul tainei” şi al liturghiei);

c) istoria oferă exemplul căderii în ritual atât al poporului evreu, cât şi a creştinilor.

În prelungirea eforturilor lui I. Ţon,  aş schiţa posibile articulaţii ale  mecanismului decadenţei creştinismului ritualic:

– sub efectul veneraţiei cinstite a lui Dumnezeu se cade în respectul halucinogen al preacinstirii celor care Îl venerează (transformarea martirilor şi doxologilor în sfinţi mijlocitori);

– sub efectul dorinţei de comunicare socială, a închegării unei apologetici şi teologii creştine, se ajunge, printr-o exacerbare a raţionalităţii discursive, la subminarea autorităţii revelaţiei lui Dumnezeu. Subminarea Sfintei Scripturi este împletită cu o recuperare a filosofiei greceşti, ca stimul intelectual al acestei raţionalităţi discursive (transformarea întrebărilor filosofice în apofatismul şi mistagogia sfintelor taine, transformarea istorică a filtrării exegetice şi omiletico-devoţională a învăţăturilor biblice în sfânta tradiţie, mai sfântă şi mai preţuită decât învăţăturile pe care vrea să le tălmăcească);

– sub efectul socializării “corecte politic”, se ajunge la un puternic sincretism religios, dictat de cerinţe politico-culturale;

d) soluţia în faţa acestei contrafaceri masive a creştinismului este o reîntoarcere la învăţăturile Scripturii şi provocarea lui Dumnezeu de a răsplăti cu frumuseţea trăirii Evangheliei pe cel care o crede.

Cartea Căderea în ritual poate fi o reală provocare pentru tinerii cercetători evanghelici de a disemina în mediul academic studii scrise cu o atitudine a unei inimi smerite, dar care să împlinească exigenţa erudiţiei atâtor Nebucadneţari falnici din intelectualitatea românească. În acelaşi timp, cartea oferă suficiente resurse şi puncte de analiză pentru a deconspira păgânismul care se ascunde sub datinile şi tradiţiile populare româneşti, prea blagoslovite de Ortodoxie.

Aşadar, lectură folositoare! 🙂

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (4. Fatalităţi topologice?)

În frumoasa prezentare a Jurnalului Oanei Pelea, Gabriel Liiceanu vorbea despre uimirea sa în faţa acelor oameni “al căror raport cu Dumnezeu este de o familiaritate care nu poate decât să te umple de invidie”.  Însă acelaşi profil uman, de intelectual exigent, îşi poate scuza neimplicarea sa afectivă în treburile “cereşti” prin argumentarea scrupuloasă a unei fatalităţi: ca să crezi în Dumnezeu, trebuie să ai un “organ al credinţei”. În faţa acestei structuri argumentative am o poziţie foarte incomodă şi paradoxală, aceea de a corecta eroarea implicită dar şi de a recunoaşte crudul adevăr pe care îl conţine.

Într-un anumit sens îţi este imposibil să crezi în Dumnezeu atunci când Acesta îţi este prezentat desfigurat după chipul şi asemănarea “profesioniştilor” religioşi. Însă nu cred că Dumnezeu este un subiect epuizat de vreun om, oricât de “sofisticat” ar fi el. Tainicele resorturi cu Cel care te-a plămădit nu pot fi acoperite în întregime de colbul bibliotecilor. Dumnezeu este o maiestate demnă de descoperit atât de agricultor cât şi de astrofizician pentru că El circumscrie în mod egal existenţa şi a unuia şi a celuilalt.

Fatalitatea cu care se sustrage curajului de a-L căuta pe Dumnezeu este o ruşinoasă scuză pentru un spirit “deschis şi dornic de cunoaştere”. Să nu ne plângem de abandon al divinităţii atunci când de fapt fugim de incovenientul întâlnirii cu ea!

10205

Aş aduce în discuţie şi o altfel de fatalitate, cea a oamenilor care se mândresc cu a lor credinţă în Dumnezeu. Este vorba de fatalitatea neputinţei de a te schimba după chipul Celui care te cheamă în relaţie. “Cu credinţa aceasta m-am născut”, “aşa se face la noi”, “acesta este tradiţia”, etc. Sunt semne ale încremenirii într-o formă de evlavie moştenite căreia, foarte posibil, să-i lipsească puterea şi vitalitatea.

Un prim lucru semnalat şi contestat celor care îşi afişează credinţa religioasă este ipocrizia, acea violenţă simbolică găunoasă, nesusţinută de un semnificat în plan raţional, relaţional, afectiv, factual şi devoţional. Deconstucţia turată la maximum de arte, literatură şi mass-media a reuşit să construiască o imagine socială a oamenilor religioşi, creionând următoarele trăsături: ignoranţi şi bigoţi sub raport al cunoaşterii, brutali, misogini, retrograzi şi răzbunători sub raport moral-relaţional, pudici dar violenţi  şi instabili sub raport afectiv, necalibraţi şi nepretenţioşi sub raport estetic, lăudăroşi fără scrupule, aroganţi versaţi şi falşi în tot ADN-ul lor uman sub aspect factual şi devoţional.

Un paradox interesant, dar jenant, se iveşte în acest cerc vicios al defensivelor şi acuzaţiilor. Se pare că ipocrizia nu e monopolul religioşilor, ci ea se împarte just şi contestatarilor lor: de câtă verticalitate morală, de cât obiectivism şi de câtă preţiozitate valorică dau dovadă ateii, scepticii şi libertinii când vine vorba de alţii.

Este atât de alunecoasă acestă cale a dezbaterii publice a pudităţilor (anti)religioase, afişate ostentativ din  raţiuni ce ţin mai degrabă de complexe revanşarde, hrănirea vanităţii intelectuale şi statuarea benevolă a beatitudinii ignorante. Trebuie să înţelegem faptul că până şi televiziunile au “parohiile” lor de suflete zbuciumate cărora trebuie să le ofere “viaţă” din moarte…

Mă voi referi la o abordare extrem de onestă pe care însă nu o găsesc în cabinetele psihologilor, nicidecum în anturajul artiştilor sau al literaţilor. Mi se pare absolut debordantă invitaţia pe care o am în Sfintele Scripturi, aceea de  a îmi supune credinţa unui test:

Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. (2 Corinteni 13:5)

S-ar părea că oroarea faţă de întrebări nu îi aparţine lui Dumnezeu sau apostolilor din primul veac creştin ci mai degrabă unor intelectuali sofisticaţi din secolul XXI care nu au habar de întrebările din Biblie, dar o critică condescendent prin întrebările asupra ei.

S-ar părea că am de a face cu invitaţia la un turnir al credinţei şi a rostului ei.

Oare ce fior mă îndeamnă să cred în ceea ce scapă pipăirii mâinilor mele avide? Ce năluci mi se prezintă drept obiecte de adoraţie? Cum pot să-mi ofer puţina vlagă din viaţă unor chemări din vise şi vedenii neînţelese şi neauzite de nimeni altcineva?

Natura umană nu este doar predispusă superstiţiilor, aşa cum ne repetă obsesiv noii “liberi cugetători”, ci ea este  în aceeaşi măsură un veritabil exponat de necredinţă, chiar şi pentru cel care se luptă “să creadă”. Sunt îndemnat de raţiune să-mi socotesc bine intenţiile altruiste. Pântecele nu doar că îmi cenzurează “inteligenţa emoţională”, dar îşi impune amprenta sa în umbletele mele de sub soare doar cu gândul la promisiunile noilor ospăţuri. Mâinile îmi caută întotdeauna folosul orizontului meu îngust  iar picioarele tăgăduiesc şi pun frâu viselor,  oricât de frumoase ar fi ele. S-ar părea că, în licitaţia ideilor, propriul trup are rol de cenzor absolut.

În circumferinţa epidermei au loc traumele mele spirituale. Aici se frâng speranţe deşarte, vorbe inutile, dorinţe prea slabe. Anticii şi medievalii ne învăţau un lucru evident: corporalitatea noastră ne trage înspre cele animalice, trecătoare,  carnale.  Modernii ne-au minţit atât de credibil şi profitabil, în primă instanţă, spunându-ne că limitele cunoaşterii noastre sunt limitele simţurilor noastre. Însă, în măsura în care îşi mai poate folosi coerent raţionalitatea, orice dependent de droguri poate face corecţiile de rigoare la această filosofie pur empiristă.

Tot în ţesuturile noastre de sânge şi carne se poate coborî Dumnezeu, aducând pace, nădejde şi bucurie. În trăirile interioare Dumnezeu poate plămădi forţa care să schimbe lumea exterioară. Aici semantica este reîmprospătată, orizontul trăirii îmbogăţit şi experienţele relaţionale vivificate.

Fiecare dintre noi primim din partea Mântuitorului o invitaţie la creativitate de design existenţial:  Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă! Veniţi şi gustaţi ce bun este Domnul!

Faţă de limitările cu care ne naştem, oare nu cumva mult mai crunte sunt cele pe care ni le impunem noi înşine?


 

%d bloggers like this: