Tag: creştinism

The Rage against God – o carte şi un interviu cu Peter Hitchens

Să aibă dreptate Jean Francoise Revel când spunea că viaţa este un cimitir de lucidităţi retrospective? Oare nu cumva atunci când suntem tineri plecăm încrezători în drumul nostru inovator, sfidând trecutul şi hiperbolizând viitorul? Poate că unii ne dăm seama, în cele din urmă, că timpul care a trecut a fost o pierdere şi o rătăcire. Ce ironie: să ajungem chinuiţi tocmai la punctul de la care am plecat!

Ca şi profesor de ştiinţe umaniste îmi permit să analizez cu atenţie resorturile de imaginaţie şi de motivaţie care fac ca mulţi tineri să răspingă anumite valori şi să îmbrăţişeze pe altele. Nonconformismul are forţa sa dinamică, cu valenţe creative şi distructive deopotrivă. Însă ceea ce mă îngrijorează este epatarea, poleită artistic/retoric, cu care se comercializează dogmatismul noului cu orice preţ. A păstra dreapta măsură este o virtute, virtute pe care, din păcate, exhibiţionismul exceselor hipermoderne o desconsideră sistematic.

Totodată, în absenţa revelaţiei şi a relaţiei cu un Dumnezeu veşnic şi în căutare de soluţii la marile probleme ale umanităţii, structura profund soteriologică a gândirii umane poate naufragia în haosul moral şi utopianismul aparent nevinovat pe care noul ateism le aduce la pachet cu spuma de libertate pe care o promite.

Toate aceste lucruri sunt dezbătute în The rage against God, cartea autobiografică a lui Peter Hitchens,  autor de care am vorbit şi cu o altă ocazie (How I found God and peace with my atheist brother: Peter Hitchens). De altfel, observaţiile pertinente ale lui Callum G. Brown din The Death of Christian Britain: Understanding secularisation, 1800-2000 (Routledge, London and New York, 2001), pe care le-am menţionat în articolul Made in Britain – Westminster Abbey & Beatles, capătă culori şi forme cât se poate de vii prin evocările lui Peter Hitchens din decadenţa societăţii britanice a copilăriei şi tinereţii sale.

1. Cartea

Peter Hitchens: The rage against God, apărută în două ediţii, la două edituri diferite: Continuum International Publishing (3 mai 2010) şi Zondervan (14 mai 2010)

AICI pot fi citite Introducerea şi capitolul 1,  The Generation Who Were Too Clever to Believe al ediţiei Zondervan. Cei care au un cont pe Barnes & Noble, pot citi mai mult AICI.

Iată descrierea care ne-o oferă ediţia de la editura Zondervan:

Partly autobiographical, partly historical, The Rage Against God, written by Peter Hitchens, brother of prominent atheist Christopher Hitchens, assails several of the favorite arguments of the anti-God battalions and makes the case against fashionable atheism.

Description:
Here, for the first time, in his new book The Rage Against God, Peter Hitchens, brother of prominent atheist Christopher Hitchens, chronicles his personal journey through disbelief into a committed Christian faith. With unflinching openness and intellectual honesty, Hitchens describes the personal loss and philosophical curiosity that led him to burn his Bible at prep school and embrace atheism in its place. From there, he traces his experience as a journalist in Soviet Moscow, and the critical observations that left him with more questions than answers, and more despair than hope for how to live a meaningful life.

With first-hand insight into the blurring of the line between politics and the Church, Hitchens reveals the reasons why an honest assessment of Atheism cannot sustain disbelief in God. In the process, he provides hope for all believers who, in the words of T. S. Eliot, may discover “the end of all our exploring will be to arrive where we started and know the place for the first time.”

2. Interviul

Logica lui Moş Crăciun

Îmi place să cred că am ajuns să văd lumea ca o sală de clasă şi fiecare zi drept o lecţie nouă. Dar cel mai bogat “material”  de studiu sunt oamenii pe care îi întânesc (şi evident propriul sine, de altfel un teren foarte sinuos de exploatat). Chiar dacă sunt “condamnat” să rămân în sfera trăirilor umane, de  multe ori doresc să evadez, măcar un pic, din captivitatea condiţionărilor socio-culturale. Cred că exerciţiul critic este un astfel de prilej (iluzoriu?) de eliberare.

Uite aşa, camuflându-mă în torentul de dorinţe sezoniere, am ajuns să mă întâlnesc cu un obsedant marxist bărbos, îmbrăcat într-un roşu strident şi care a adus omenirea într-un sclavagism dulceag, promiţând tuturor cadouri “for free”! Neîncrezător în astfel de gratuităţi, am trecut pe la oficiul de cazier al bibliotecilor, comandând datele personale ale acestui personagiu suspicios.

Locul şi data naşterii din certificatul de naştere al lui Moş Crăciun nu sunt clar precizate: zămislirea sa în măruntaiele istoriei pare să fluctueze de la bizantina şi călduroasa Licia (Sfântul Nicolae, caritabilul de prin secolul IV d. Hr.)  până la îngheţata Islandă  (Odin voiajor cu cei 8 cai ai săi zburători în timpul sărbătorii păgâne nordice Yule; fiind zeu, Odin este trans-epocal, chiar dacă a cam iesit la pensie prin Evul Mediu). Mixajul cultural şi religios hiperecumenic din care s-a născut Moş Crăciun ar face invidios orice activist gălăgios al corectitudinii politice din timpurile noastre. Legitimat în galeria anarhetipurilor colective cu nume ca Pere Noel, Kris Kringle, Sinterklaas, Santa Claus, Sfântul Nicolae, etc., Moş Crăciun are atât de mulţi părinţi încât îi pot înţelege complexul de a juca rolul de bunel/moş pentru atât de  mulţi copii. Undeva, în natură, există o lege a compensaţiei!

Elful (St. Nick cel pitic – în varianta de lucru a new-yorkezilor de la începutul secolului XIX) s-a luptat pentru supremaţie, pentru puţin timp, cu imaginea durduliului Old Santeclaus (de insipiraţie olandeză şi filtrată nord-american, de prin aceeaşi perioadă). În cele din urmă, juriul istoriei a decis că un moş mai grăsuţ este total inofensiv pentru copii. Ceea ce mă miră este faptul că dorinţa moşului de a face cadouri copiilor nu a ridicat niciun semn de îndoială imaginaţiei virgine de atunci.

În fine, după o astfel de copilărie chinuită, Moş Crăciun (care inaugurează mitul răsturnat al tinereţii fără bătrâneţe – să rămâi bătrân atât de multe secole!) capătă consistenţa fiorului asteptării sale inopinate, prin coşul de fum, de către copiii lăsaţi în voia fanteziilor de către părinţi tot mai ocupaţi de cuceririle industrializării. Fericirea instant a copiilor cu minimum de efort, dar maximum de tensiune ideatică – iată cockteil-ul perfect pentru părinţii din ce în ce mai comozi! Uite aşa se externalizează serviciile relaţiilor afective. Iar Coca-Cola a fost doar prima companie care a ştiut să stoarcă fiecare strop de fericire din voiajul visurilor copiilor via buzunarul părinţilor. De aici, nu a trebuit să treacă decât câteva decenii de educaţie consumeristă pentru a se ajunge la pânda umplerii şosetelor, ameţeala cromatică şi sonoră a  paradelor de Crăciun, safariuri prin mall-uri, fotografii cu moşul, scrisori languroase, umărite prin GPS până la Polul Nord, etc.. Iată cum braţele lungi ale satisfacţiei burţii, tradusă în pompoase tendinţe şi cifre de vânzări, au cucerit până şi redutele intime ale imaginaţiei, aparent inocente, a copiilor (imaginaţie care ar fi fost absolut inocentă dacă nu ar fi sedusă de o nestăpânită/needucată dorinţă de semnificare).

vintage_santa_coke_commercial003-1

Odată cu evoluţia şi dezvoltarea poveştii lui Moş Crăciun în cultura occidentală a ultimelor două secole, observăm procesul de laicizare a naturii narative a soteriologiei umane. Poveştile ne oferă ceva în care să credem: cumpărăturile! Nu mai este vorba de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu născut pentru mântuirea oamenilor, ci este vorba de povestea unei religiozităţi laice, neparticipative în sensul responsabilităţii moral-religioase dar participative în sensul raporturilor sociale (a infatuării bunelor intenţii) şi în sensul mântuirii de sine (a materializării spiritului).

Cei care resping puterea de condiţionare a publicităţii (şi a mass-media în general) nu sesizează logica aparte a eficienţei lor. Nu e vorba de o logică a enunţului şi dovezii, ci de una a povestirii şi a aderării la ea. Nu credem în poveşti, dar ţinem la ele. “Demonstrarea” produsului nu convinge pe nimeni; nu face decât să raţionalizeze cumpărarea, care oricum precede sau depăşeşte motivele raţionale. Cu toate acestea, fără să “credem” în produs, credem în publicitatea care vrea să ne facă să credem în el. E povestea lui Moş Crăciun: copiii nu-şi mai pun deloc întrebări asupra existenţei lui, şi nu trec de la această existenţă la cadourile primite, cum trecem de la cauză la efect; credinţa în Moş Crăciun e o improvizaţie raţionalizantă ce ne îngăduie să păstrăm în cea de-a doua copilărie relaţia miraculoasă a cadourilor primite de la părinţi (şi îndeosebi de la mamă), pe care am cunoscut-o în prima copilărie. Această relaţie miraculoasă, pierdută ca fapt, se interiorizează într-o credinţă care e prelungirea ei ideală. Un romanesc neartificial: el se bazează pe interesul reciproc pe care-l au cele două părţi în păstrarea relaţiei. În toate acestea, Moş Crăciun nu are nicio importanţă, iar copilul crede în el doar de aceea. Prin această imagine, ficţiune, alibi, el consumă jocul solicitudinii parentale miraculoase şi grija părinţilor de a fi complicii poveştii – lucru în care va crede şi când va înceta să creadă în el. Cadourile nu fac decât să confirme acest compromis (Jean Baudrillard: Sistemul obiectelor, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 109).

Căderea în ritual

Sunt printre noi pretenţioşi, mai mult sau mai puţin diplomaţi în expresia propriilor convingeri, care resping spectacolul religios din societate. Aceştia îşi clamează superioritatea printr-o poziţie de Homo Indifferens. Chiar şi în aceste cazuri, resursele combinatorii ale raţiunii şi discursului nu pot masca complet statutul natural de  Homo Religious. Opţiunile subiective, oricât de emancipatoare se vor a fi prezentate, nu pot decât să trădeze frustrarea şi tendinţele deicidare pe care le manifestă un om înrădăcinat în dualismul acceptării sau respingerii unui sistem de valori, al unei viziuni de viaţă şi al unui principiu explicativ. Aşadar, indiferent de indigestiile filosofico-religioase “nobile” pe care le reclamăm unii dintre noi, suntem cu toţii în aceeaşi barcă, a religiozităţii naturii umane, chiar dacă vâslim în direcţii diferite!

Ei bine, în întâmpinarea dorinţei de cunoaştere a statutului nostru ca fiinţe religioase vine şi cartea Căderea în ritual. Nu pot decât să salut încercarea dr. Iosif Ţon de a clarifica anumite filiaţii istorice ale religiozităţii noastre, asumate mai mult sau mai puţin conştient şi responsabil de către fiecare dintre noi.

Autorul cărţii “pendulează” între un optimism exprimat în sintagma suntem liberi să alegem ce să credem, libertate care vine dintr-o cunoaştere a alegerii şi o alegere a cunoaşterii şi un realism pesimist, oferit de glisarea istorică ce surprinde decadenţa şi degradarea creştinismului. Această  viziune realist-pesimistă suprinde determinismul filosofic, cultural şi politic care se manifestă în comunităţile creştine care instituţionalizează credinţa.

Necesitatea analizei fenomenului de “cădere” la ritualism porneşte de la o consecinţă importantă a integrării României în Uniunea Europeană. În această  “integrare” se desfăşoară o veritabilă întâlnire cu sine şi cu alţii, a structurii spirituale naţionale cu cea europeană. Astfel, păgânismul precreştin al corpului social românesc, specific unei societăţi involute (aşa cum este încă, în bună parte, cea românească) se întâlneşte cu păgânismul new age, free-thinking sau al animismului ştiinţific fasonat al europenilor deschişi către experienţele diferenţei (este vorba de diferenţa faţă de moştenirea creştină a Europei, acuzată de opresiune ideologică şi viziune etnocentristă retrogradă).

Structura argumentării desfăşurate de-a lungul cărţii este clară şi bine documentată (poate că ar fi fost mai fericită prezentarea ei într-o altă formă vizuală, cu o taxonomie mai rigidă a editării capitolelor şi subcapitolelor). Îmi permit trasarea  câtorva linii directoare:

a) este falsă presupoziţia evoluţionistă (pe care o învaţă dogmatic fiecare dintre noi, în lipsa unei informări decente) care afirmă că desfăşurarea diacronică a religiei porneşte de la animism, trece prin magie şi politeism, pentru a  ajunge la monoteism. Evident însă că monoteismul, în virtutea evoluţiei ştiinţifice, trebuie abandonat în favoarea unor inginerii mentale (autodivinizatorii  – de sorginte orientală sau organizaţională,  sau înrobitoare, a tranformării într-un număr anonim într-un mecanism social – de sorginte distopică);

b) oricând în istorie, dar mai ales în vremurile decadente din punct de vedere moral, ritualul (definit ca operaţiune mecanică de manipulare a unor forţe, zeităţi) este preferat unei relaţii cu Dumnezeu, bazate pe ascultare şi împlinirea unor condiţii morale (a nu se confunda totuşi viaţa devoţională şi credinţa în Dumnezeu doar cu pietismul emoţional şi moralitatea rigidă, aşa cum fac mulţi apologeţi ortodocşi când descalifică – câteodată pe bună dreptate –  relaţia protestanţilor cu Dumnezeu, relaţie căreia îi lipseşte “fiorul tainei” şi al liturghiei);

c) istoria oferă exemplul căderii în ritual atât al poporului evreu, cât şi a creştinilor.

În prelungirea eforturilor lui I. Ţon,  aş schiţa posibile articulaţii ale  mecanismului decadenţei creştinismului ritualic:

– sub efectul veneraţiei cinstite a lui Dumnezeu se cade în respectul halucinogen al preacinstirii celor care Îl venerează (transformarea martirilor şi doxologilor în sfinţi mijlocitori);

– sub efectul dorinţei de comunicare socială, a închegării unei apologetici şi teologii creştine, se ajunge, printr-o exacerbare a raţionalităţii discursive, la subminarea autorităţii revelaţiei lui Dumnezeu. Subminarea Sfintei Scripturi este împletită cu o recuperare a filosofiei greceşti, ca stimul intelectual al acestei raţionalităţi discursive (transformarea întrebărilor filosofice în apofatismul şi mistagogia sfintelor taine, transformarea istorică a filtrării exegetice şi omiletico-devoţională a învăţăturilor biblice în sfânta tradiţie, mai sfântă şi mai preţuită decât învăţăturile pe care vrea să le tălmăcească);

– sub efectul socializării “corecte politic”, se ajunge la un puternic sincretism religios, dictat de cerinţe politico-culturale;

d) soluţia în faţa acestei contrafaceri masive a creştinismului este o reîntoarcere la învăţăturile Scripturii şi provocarea lui Dumnezeu de a răsplăti cu frumuseţea trăirii Evangheliei pe cel care o crede.

Cartea Căderea în ritual poate fi o reală provocare pentru tinerii cercetători evanghelici de a disemina în mediul academic studii scrise cu o atitudine a unei inimi smerite, dar care să împlinească exigenţa erudiţiei atâtor Nebucadneţari falnici din intelectualitatea românească. În acelaşi timp, cartea oferă suficiente resurse şi puncte de analiză pentru a deconspira păgânismul care se ascunde sub datinile şi tradiţiile populare româneşti, prea blagoslovite de Ortodoxie.

Aşadar, lectură folositoare! 🙂

Raţiune şi senzualitate – un posibil dialog între Isus, Pascal şi Oscar Wilde

Ravi Zacharias nu mai are nevoie de nici o prezentare (pentru curioşi însă, le recomand un voiaj prin agora ideilor de la The Veritas Forum). Mă bucur de apariţia în limba română a unei serii de dialoguri (imaginare) între Isus şi personaje istorice (Hitler – Mielul şi Fuhrerul), culturale (Oscar Wilde – Raţiune şi senzualitate) şi religioase (Buddha – Lotusul şi crucea). Aici se văd atât de clar cele două amprente ale formării cultural-spirituale ale lui Ravi: rigurozitatea logică occidentală împletită cu scriitura sapienţială simplă, dar plină de imaginaţie, specific orientală, oferind astfel cititorului interogaţii pertinente, atât de familiare, dar şi răspunsuri clare şi demne de validat în viaţa fiecăruia.

În cele ce urmează mă voi opri asupra scriiturii din Raţiune şi senzualitate. Îl găsim pe Oscar Wilde aflat într-un moment în care sclipirile orgolioase nu mai pot impresiona pe nimeni. Ba dimpotrivă. În faţa morţii, omul ajunge pentru alţii un pretext de fulguraţii mentale cu privire la moarte, deşertăciunea vieţii şi recompensarea crudă a tăcerii morţii pentru toate aroganţele zgomotoase ce par inepuizabile de-a lungul vieţii.

Dialogul imaginar al lui Oscar Wilde cu Isus şi Blaise Pascal are ca motive de dezbatere:

  • problema artei pentru artă, a aşa zisei autonomii totale a artei, pretext timpuriu al secularizării feroce de astăzi şi
  • senzualitatea ca expresie a unei libertăţi adolescentine, dezbărate de chingile legilor, ale moralităţii.

Nimic mai actual, aş putea spune. Discuţia nu are nimic de a face cu preferinţa pentru o modă culturală, cu prejudecata pe care o avem noi, postmodernii, că orice problemă şi personaj al trecutului ne incomodează prezentul, furându-ne bucuria de a trăi. Dialogul este relevant şi transpus tocmai într-o manieră transistorică pentru că urmăreşte zbateri umane valabile în orice epocă istorică, în orice context cultural.

Mecanismul argumentativ pervers al pedagogiilor prejudecăţilor antipuritane este cât se poate de explicit în filme ca American Beauty şi Little Children. Prin educarea aculturală a culturii de masă, apetenţa spre senzualitatea entropică şi descrierea minuţioasă a patologiei răului a devenit nu doar apanajul criticilor de artă şi film, ci şi a  nevoilor “omului simplu”. Refuzăm excesul “utopiei” bunelor intenţii ale religiei creştine, ale politicii, moralităţii şi bunei educaţii printr-un exces al orgoliului rănit, refugiat în baladele decadente ale distopiilor postmoderne, post-artă, post-industriale, post-creştine, etc.

Tocmai de aceea  nu cred că greşesc dacă aş proiecta modelul serialităţii omuleţului postmodern în liniile personalităţii lui Oscar Wilde: narcisist impetuos, orgolios, lasciv şi senzual, relativist ce-şi acoperă incoerenţele în ceaţa “estetică” a sofismelor.

Însă cât de strălucitoare este adevărata umanitate a lui Isus Hristos, Cel care şi-a probat libertatea de alegere nu în panoplia patimilor, ci în iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni! Cel care, trăind într-un spirit neîntinat, a simţit durerea umană mai mult ca oricare dintre noi.

În scurte cuvinte voi relata istoria lui Dorian Gray, o capodoperă (auroreferenţială) a lui Oscar Wilde. În simple linii narative putem spune că este povestea unui tânăr deosebit de atrăgător, căruia un artist i-a pictat portretul. Pentru că tânărul era obsedat de narcisismul său, a dorit ca frumuseţea lui să dureze veşnic, iar orice urmă de destrăbălare să fie proiectată exclusiv asupra tabloului. Şi aşa cum se întâmplă de obicei în viaţă, dorinţa  laşă a lui Dorian s-a împlinit. Chipul i-a rămas la fel de fermecător, în virtutea nelegiuirilor şi senzualităţilor pe care  şi le  oferea din plin.  Însă, asemenea legilor naturii, acţiunile şi alegerile sale rele se imprimau din ce în ce mai pregnant pe portretul său, ascuns într-un ungher al podului casei sale. În timp ce figura frumoasă a lui Dorian fermeca privirile pătimaşe sau invidioase, departe de nebunia teatrului relaţiilor sociale, chipul pictat devenea tot mai desfigurat şi mai hidos.

Wilde: Ei bine, a venit şi ziua când artistul i-a făcut o vizită lui Dorian. Va trebui să citeşti tu însuţi relatarea, Monsieur Pascal. Nu vei reuşi să-i pătrunzi profunzimea doar din rezumatul pe care ţi-l fac eu acum.

Pascal: Aşa spune orice autor!

Wilde: Povestirea asta este atât de bogată!

Desigur, artistul a fost peste măsură de uluit când a văzut portretul. L-a implorat pe Dorian să se îndrepte: “Oare nu scrie undeva: <<De vor fi păcatele voastre roşii ca purpura, se vor face ca lâna?>>”.

Pascal: Mă întrebi pe mine, Monsieur Wilde?

Wilde: Nu, nu, asta i-a spus artistul lui Dorian. Dar Dorian, în loc să-l asculte, a apucat un cuţit şi l-a înjunghiat pe artist. Şi apoi s-a întâmplat ceva cumplit. Am văzut sângele prelingându-se pe tablou. (…) Dorian a smuls cuţitul şi l-a înfipt în tablou. Atunci, cu un ţipăt îngrozitor, s-a prăbuşit mort la pământ.

Ei bine, după aceea pictura îşi recapătă frumuseţea iniţială, pe când faţa lui Dorian se schimonoseşte de ticăloşia şi de urmele unei vieţi desfrânate.

Isus: Iată o povestire cu adevărat impresionantă, retrăită zilnic de mintea cuiva. Foarte realistă. De ce ai scris-o?

Wilde: E artă.

Isus: Dacă e doar artă, de ce te-ai simţit jignit când nu demult cineva te-a văzut ieşind din teatru şi a murmurat: “Uite-l pe Dorian”?

Wilde: Fiindcă… fiindcă am făcut cu viaţa mea ceea ce povestirea conţinea doar ca artă. Dar ei ar fi trebuit să păstreze distincţia dintre artă şi viaţă!

Isus: Te-ai gândit vreodată că, în ce te priveşte, viaţa şi arta nu mai sunt separate? Ştii de ce adevărul este mai ciudat decât ficţiunea?

Wilde: Fiindcă am creat o ficţiune care să ni se potrivească.

Isus: Nu ai putut să vezi deloc că regulile pe care le-ai refuzat în viaţă au sfârşit prin a-ţi distruge viaţa. Când arta şi frumosul nu sunt guvernate de reguli, se prăbuşesc.

Wilde: Da, însă eu am continuat să joc. Am fost întotdeauna un împătimit al jocurilor de noroc. Am jucat împotriva tuturor sorţilor de izbândă. Dar vezi, când am scris cartea, intenţia mea a fost să ating însă şi latura morală, însă doar ca un nivel secundar în raport cu latura ei dramatică. Am vrut ca oamenii să aprecieze frumuseţea povestirii, nu latura ei morală.

Isus: Ai trăit ca şi cum viaţa ta ar fi fost un vis şi ca şi cum personajele tale ar fi fost reale. Dar când te-ai “trezit”, ai descoperit că este adevărat tocmai opusul a ceea ce credeai tu. Profetul Meu Isaia vorbeşte despre un om care era flămând care a visat într-o noapte că se satură la un banchet, doar pentru a se trezi în faţa realităţii că totul nu fusese decât un vis. A rămas şi pe mai departe tot flămând. Isaia mai vorbeşte şi despre un însetat care s-a culcat seara şi a visat că bea dintr-un izvor cu apă limpede şi rece, dar când s-a trezit a descoperit că încă îi mai era sete. Sub o iluzie asemănătoare trăieşte şi generaţia care flirtează cu frumosul şi cu arta şi care crede că acestea sunt mai presus de adevăr. Dar se vor trezi într-o zi şi vor descoperi că visul i-a lăsat neîmpliniţi. Vezi, aici este pericolul. Mai întâi arta imită viaţa. Apoi viaţa imită arta. Şi în cele din urmă arta devine însuşi scopul vieţii, şi atunci viaţa se prăbuşeşte, căci viaţa nu este o ficţiune…, ea este o realitate dură. (Ravi Zacharias, Raţiune şi senzualitate. Isus Cristos vorbeşte cu Oscar Wilde pe subiectul “în căutarea plăcerii”, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2009, p. 44-47)

Isus: Orice putere cunoscută omului are două tăişuri: primul este înţelepciunea de a o folosi cum se cuvine, iar celălalt e capacitatea extraordinară de a abuza de ea. Gândeşte-te la oricare dintre puteri, şi vei descoperi în ea acest dublu tăiş. Când am creat, la început, omenirea, dorinţele ei erau în armonie cu bunătatea. Dar odată cu capacitatea de a iubi şi de a sluji au venit respingerea şi renunţarea. Alegerea de a trăi în Eden fără a respecta nicio limită a reconfigurat dorinţa din inima omului.

Este foarte important să înţelegi acest lucru. Orice apetit care este abuzat reconfigurează dorinţa, şi tocmai la aceată dorinţă denaturată apelează duşmanul sufletului tău.

Wilde: Vrei să spui că dorinţele mele sunt nenaturale?

Isus: Ele sunt naturale, dar sunt necuviincioase, căci satisfăcându-ţi aceste dorinţe printr-un abuz, tu ţi-ai ordonat dorinţele în conformitate cu cerinţele cărnii şi în felul acesta le-ai înjosit. Este o tiranie să obţii printr-un mijloc ceea ce ar trebui să obţii printr-un alt mijloc. Când obţii ceva prin mijloace nepotrivite, contaminezi dorinţa în aşa fel încât mijlocul greşit devine singurul mijloc posibil, iar mijlocul corect devine o povară (op. citată, p. 64).

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (2. Ateii religioşi)

Îndoctrinarea în numele libertăţii

Într-un număr din National Geographic, ediţia română, dedicată lui Charles Darwin (februarie 2009, dacă nu mă înşel), editorialistul îşi aduce aminte cu o mândrie şi superioritate suspectă de libertatea şi privilegiul nespus pe care l-au avut copiii românilor din epoca comunistă de a studia evoluţionismul în şcoli. Astfel de situaţii paroxiste, debitate de oameni “deschişi” şi aparent capabili de efort intelectual, îţi mutilează orizontul încrederii în raţionalitatea speciei umane, la fel de mult ca îndoctrinarea pseudo-creştină pe care o suportă mulţi copii în şcolile României de azi. Aşadar, s-ar părea că pentru unii, răspunsul adecvat la excesul şi învăţământul patologic pseudo-creştin nu este altul decât reinstaurarea atmosferei idilice de educare în regim forţat a noilor şoimi ai patriei şi a noilor pioneri, clonaţi după calapodul retoricienilor noului “umanism”.

Întrebaţi copiii din România despre vreo alternativă ştiinţifică la evoluţionism.  Veţi constata ignoranţa pe care vor să o apere promotorii “libertăţilor” şi ai “gândirii libere”. În faţa minţilor necoapte şi uşor influenţabile, dornice de o mică/mare rebeliune, este foarte uşor să combaţi religia atunci când te crezi stăpânitorul ştiinţei. Vei face tot posibilul să ironizezi “metanaraţiunile” iudeo-creştinismului şi astfel vei putea foarte uşor să acoperi goliciunea statutului de vulg şi uzurpator într-ale ştiinţei. Aşa se instalează teroarea unidirecţională a totalitarismului ideologic ce refuză dialogul pentru că, nu-i aşa, nu mai este nimeni suficient de capabil, inteligent, raţional şi documentat ştiinţific. Monopolul ideologic asupra ştiinţei creează monştri, nu mai puţin periculoşi decât nazismul şi comunismul. Vă ofer spre exemplificare Statele Unite Comuniste ale Americii sau Monarhia Socialistă a Marii Britanii care experimentează deja noul 1984, cu experimente educaţionale care fac ca spălarea creierului din Jesus Camp să devină o copilărie naivă. Este atât de uşor şi pervers să te laşi robit chiar de cel ce îţi promite libertatea!

Aş avea o atitudine mai plină de respect în faţa ştiinţei şi nu aş mai mutila-o doar pentru a-mi satisface nevoile mele propagandistice. Aş mai lăsa loc şi de eroare, de corecţii, de retractatări şi reverificări. În acest sens, găsesc că imperativul creştin al umilinţei şi pocăinţei oferă o atitudine mult mai propice îmbogăţirii cunoaşterii ştiinţifice decât atotsuficienţa aroganţilor atei care învaţă papagaliceşte şi stâlcit fraze evoluţioniste sau se îndoapă cu o cultură Wikipedia. Diferenţa faţă de fanaticii religioşi o reprezintă doar numele proclamat adulatoriu.

New Fanatism

Paradigma Communication for Social Change a cunoscutei fundaţii Rockefeller funcţionează de minune nu doar pentru facerea de prozeliţi pentru comunitatea LGTB ci şi pentru propaganda noului ateism. În faţa unui astfel de PR gălăgios şi violent, vocea raţiunii e înnăbuşită iar Dumnezeu se retrage politicos. Unii iau acestă politeţe drept suicid. Nu-i frumos să vorbeşti  în numele Altuia!

Afirmarea negativismului şi noua mistică pseudo-ştiinţifică

Sună foarte stupid afirmarea negativismului, nu? Cam în acest joc lingvistic se îngrămădeşte întreaga combinatorică seacă a silogismelor ateiste. “Dacă nu-i poţi dovedi existenţa, atunci Dumnezeu nu există”. Problema multor creştini este că se îmbujoreză în faţa acestei raţionalităţi “macho”, deloc virile însă.

“În proporţie de 99,9% Dumnezeu nu există”, afirma emfatic R. Dawkins. Nu cred că domnului dr. în biologie de la Oxford i-ar strica puţină rigoare ştiinţifică atunci când abordează probleme epistemologice, ontologice şi logice şi să citească autorităţile în materie. Tocmai de aceea, când se joacă atât de lejer cu procentele asemenea unui copil cu firele de nisip, un spirit “liber” ca cel al lui R. Dawkins ar putea lua câteva notiţe de la renumitul profesor de logică modală, Dr. Alvin Plantinga.

Seria “Space” de filme documentare şi de popularizare a ştiinţei (evoluţioniste, că altfel de ştiinţă nici nu mai există) de la BBC ne încântă cu un proces argumentativ înfiorător de simplu şi… demn de desene animate. La întrebarea “Care este originea vieţii?”, Sam Neil, naratorul, ne răspunde suav: “viaţa a fost adusă pe pământ de pe alte planete”. Poate că acesta este un răspuns suficient de raţional pentru absurditatea religioasă a unor “oameni de ştiinţă”, care mai scriu şi nuvele SF pentru cenaclurile literare, dar eu, fiind o fire puţin mai sceptică, îmi rezerv dreptul de a căuta un răspuns mai serios. Extensia întrebării adânceşte nevoia răspunsului, nicidecum nu o anulează.

De altfel,  printre multele răspunsuri demne de un studiu serios de retorică, Dl. Richard Dawkins ne oferă o mostră de sinceritate atunci când răspunde întrebării “Ce anume credeţi dar nu puteţi dovedi?”:

“(…) I believe that all life, all intelligence, all creativity and all ‘design’ anywhere in the universe, is the direct or indirect product of Darwinian natural selection. (…)”

Chiar filosoful ateu Michael Ruse mărturiseşte că Noul Ateism al filosofilor dandy gen R. Dawkins, S. Harris şi Ch. Hitchens este “a bloody disaster”. Fiind aproape de cercul lor, ştie el ce spune.

Apropo, ştiaţi că s-a descoperit … veriga lipsă? În măsura în care nu mai atacă fondul iudeo-creştin ci trebuie să iniţieze un discurs constructiv, ateismul devine o sursă aproape inimaginabilă de imaginaţie haioasă. Meta-naraţiunea ateist-evoluţionistă pare a fi scenariul unui film SF de mâna a 4-a, produs în Albania. Priviţi  ultimul model de evoluţie umană, sezonul 2009. Mai mai că am crezut iniţial că e o caricatură a celor de la Academia Caţavencu. Eh, nu, evoluţionismul bate satira şi miştoul!

the new missing link

S-ar părea că există mult prea mult misticism în certitudinile “ştiinţifice” “aproape” complete. Mintea umană se simte obosită de proclamarea infatuată a şanselor pe care Dumnezeu le are pentru a “veni” întru existenţă sau inexistenţă. Dreptul de existenţă  al lui Dumnezeu Îi este refuzat în numele unei raţiuni violentate, afişate ostentativ pentru a acoperi agenda morală şi politică a propagandiştilor LGTB, socialişti, ecologişti, new-age.

Dacă pentru religioşii atei existenţa lui Dumnezeu este atât de profitabilă încât Îl caută chiar şi acolo unde nu Se onorează să se prezinte, adică în moaştele contrafăcute, minunile iluzorii, liderii mincinoşi dar buni oratori, etc., pentru ateii religioşi existenţa lui Dumnezeu este atât de neprofitabilă. Dumnezeu e musai redus la statutul de ficţiune ostracizată. De ce să ai mustrări de conştiinţă pentru orgii, divorţuri şi avorturi? De ce să ai un “Big Brother” cosmic care să te tragă de ureche când ai facut o prostie? Mai bine fără El, tocmai ca să permanentizezi prostia dar s-o numeşti “emancipare”. Este atât de deranjantă existenţa lui Dumnezeu!

Cunoaşterea “incorectă” politic şi filosofic este din ce în ce mai mutilată de industria intereselor academice şi cea a “drepturilor omului”, apărate secvenţial şi preferenţial. Dacă mai adaug la aceste garnituri ale ignoranţei şi teoriile conspiratiste (gen Codul lui Da Vinci, Zeitgeist, The God Who Wasn’t There, Pagan Jesus) ce pornesc de la “studiile” gnostice condimentate cu filosofiile orientale (junk food pentru oameni care au nevoie de o cultură/filosofie/religie instant, mixată vizual, dacă se poate, ca să fie mai uşor de înţeles), atunci îi înţeleg dorinţa şi dreptul lui Dumnezeu de a-şi alege interlocutorii.

Să-l ferească Dumnezeu pe ateu de răspunsul Său la aberaţiile şi injuriile aduse!

Însă, pe lângă un Dumnezeu viu, atât de frumos e să vezi un ateu înviat.. Dovada supremă de reverenţă şi mulţumire faţă de suferinţa tăcută a lui Dumnezeu!

%d bloggers like this: