Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Contracultura de-a lungul secolelor: de la Avraam la Acid House

    Condiționări inevitabile

    Nu e nicio noutate faptul că suntem ființe dominate de apetența pentru suprafață – ne preocupă mai degrabă luciul epidermei decât gândirea și identitatea sinelui, coaja e mai ușor de atins și de văzut decât un miez pentru care trebuie să depui efort ca să-l descoperi,  cochilia e îndestulătoare pentru o siguranță exilată în mâinile imediatului, a comodității, vocea mulțimii e mai de temut decât tăcerea interogativă a rațiunii, etc. Și, pe lângă această apetență comodă, aș mai aminti și faptul că amprenta timpului are hatârul să paraziteze și să osifice orice vitalitate, transformând-o în sistem, bun marfă, exponat de muzeu sau articol de enciclopedie/manual.

    Cu aceste condiționări în minte am lecturat cartea Counterculture Through the Ages: From Abraham to Acid House, scrisă de Ken Goffman (Villard Books, New York, 2004).

    Adevărata constantă de-a lungul anilor este schimbarea, spune Ken Goffman. Contracultura nu este produsă ci ea este trăită, ea este o evanescență a formelor și structurilor în zona nonliniară a unei intensități a echilibrului și simetriei încât aceastea par la prima vedere ca fiind haos. Promotorii contraculturii sunt temerari, adepți ai fluxului, ingineri ai haosului, migrând continuu dincolo de convențiile epocii. Cu toată fluiditatea ideilor și a formelor în care ea s-a manifestat, contracultura este un fenomen peren, ea fiind manifestă în diferite forme de la Socrate și Isus, Galileo, Martin Luther și Mark Twain până la Jim Morrison și Led Zeppelin. Până și contracultura are o tradiție, e adevărat, fără convenție.

    Autorul american enumeră câteva caracteristici ale contraculturii, constante vizibile îndiferent de epoca, cultura, religia în care s-a manifestat. Contracultura

    – afirmă primatul individualității asupra convențiilor sociale și a reglementărilor statului;

    – se manifestă împotriva autoritarismului atât în forme evidente, cât și subtile (nu se confundă însă cu anarhismul, cu care se intersectează totuși);

    – promovează schimbările la nivel de individ și la nivel social;

    – stimulează inovația în artă, știință, spiritualitate, filosofie și stil de viață;

    – consideră diversitatea ca fiind sacră;

    – valorizează autenticul, comunicarea deschisă și contactul interpersonal profund, generozitatea;

    – poate suferi persecuție din partea culturii oficiale;

    – cunoaște exilul, ieșirea din tipare/forme.

    Las deoparte toate capitolele în care este desfășurată istoria contraculturii și am să discut puțin despre ”Avraam, rebelul unei contraculturi mitice” din primul capitol al cărții.

    Avraam rebelul

    Pornind de la arhetipul iudeului, figura lui Avraam, cel care își începe epopeea credinței cu o ieșire din matcă și cu un exil către Canaan (interpretat de unii cabaliști ca loc al dinamismului, al tensiunii, al schimbării), rabinul Arthur Hertzog afirmă că iudaismul în sine este ”pentru întotdeauna contra-cultural” (Jews: The Essence and Character of a People, 1998). Avraam trece dincolo de bariere, de granițe nenecesare, de formalități, de familiar și confortabil. Într-o epocă în care toți se închinau idolilor, Avraam revoluționează istoria umană, închinându-se unei ființe pe care nu o vedea. Avraam devine ”primul pionier spiritual” al umanității (rabi Michael Lerner, Jewish Renewal, 1995). Descoperirile arheologice ne arată nu doar istoricitatea personajelor biblice ca Avraam, Iacov, Iosif, ci și faptul că Avraam a ieșit din sânul unei civilizații dezvoltate, înfloritoare, impresionante. Spre deosebire de mulți adepți ai contra-culturii de astăzi care resping monoteismul pentru a îmbrățișa politeismul convenabil, Avraam a ieșit din cadrul unei foarte puternice religii politeiste, devenind primul monoteist din istorie.

    Chiar dacă Avraam are câteva caracteristici importante ale unui rebel (abandonul tradiției, exilul, abandonarea cadrului cultural al epocii, o relație directă cu divinul, fără intermedierea idolilor, a proptelelor vizuale, un puternic simț al individualității), autorul consideră că este imposibil de atribuit lui Avraam cel biblic cea mai importantă caracteristică a contraculturii: anti-autoritarismul. El devine primul patriarh, o figură impunătoare, dominantă. Aici se vede antipatia sau/și analfabetismul biblic al postmodernului față de Biblie și prejudecățile care îi însoțesc această antipatie/analfabetism biblic. Narațiunea biblică ni-l prezintă pe patriarhul Avraam în complexele și slăbiciunile umane, dar pentru a surprinde această complexitate trebuie ieșit din limitele comode ale unei tradiții de interpretare.

    Autorul american alege să asculte poveștile despre Avraam din Midrash, acolo unde se povestește frământările tânărului Avraam cu privire la stupiditatea închinării părinților săi la idoli. Întrebându-l pe Terah, tatăl său, și apoi pe mama sa, Avraam desconsideră idolii făcuți de mână de meșteșugar ca fiind cei care au făcut cerurile și pământul. Într-un acces de furie Avraam sparge idolii tatălui său, urmând o ceartă despre cât de opresiv este întreg edificiul religios și social al lui Terah. Aici Avraam pare o figură rebelă, antiautoritară, care refuză leadership-ul, model numai bun pentru revoluția generației tinerilor din anii ’60.

    Păcat însă că autorul nu face o analiză a lui Isus din perspectiva schimbării pe care a adus-o in mainstream-ul religios și cultural al epocii Lui. S-ar fi topit niște mituri pe care intelectualii analfabeți în cultura biblică le construiesc și le propagă cu mare emfază.

    Contra-cultura azi?

    Contracultura anilor ’60 era o revoltă împotriva alienării, a mecanizării, a unei civilizații super materialiste și angajată militar, promovând un stil de viață mai natural, intuitiv, armonios, generos, spontan, tolerant. Ei bine, această contracultură a devenit – cel puțin pe coasta de vest a Americii de Nord – o modă, un establishment, o dictatură ”boemă”, o moștenire/tradiție, un adevărat sistem pe care mulți nici nu-și mai bat capul să-l analizeze și să-l evalueze critic. Azi vedem transformarea avangardismului anilor ’60-’70 în reproducerea serială a culturii standard din anii 2000 (nu-i așa, rebelii hippie de atunci sunt decidenții de azi):

    • apetența pentru vizualitatea stridentă, șocantă, a cucoanei, pardon, ”Lady Gaga”,
    • erotismul (puritanismul răsturnat?) ce se scurge pe toate ecranele,
    • ironia și sarcasmul ca noul limbaj de lemn,
    • underground-ul ca noul sediu al culturii de masă,
    • instanțiat în noua sursă a puterii, anti-autoritarismul oficializat este fin prelucrat în acord cu agenda democratică a servilității, ce face din profesori simpli ”moderatori” servili unui elev imperial sau actorii politici niște perfizi PR-iști ce tremură la fiecare murmur al opiniei publice,
    • anti-academismul estetic devenit noul academism, pastișa și colajul sunt legi indispensabile ale artei instituționale, seriale, pedigriul cromatic, hand-made-ul industrializat, reprodus cu minuțiozitatea profesionistului, moda ce suportă aceleași chinuri obositoare ale originalității cu orice preț,
    • limbajul underground ajuns ca vehicul de studiu și expresie în academie,
    • rebelii antisistem ce își recrutează adepții cu un leadership de fier, dar cu gust de miere,
    • emergența perifericului ce a cucerit centralul,
    • ortodoxia care a ajuns erezie și erezia care a ajuns ortodoxie, etc.

    Toate acestea sunt semne de interogare cu privire la cât de instituționalizată și comercială a ajuns ceea ce până acum am numit contracultură. În imperiul rebeliunii facile/ populare împotriva a orice, cu excepția propriei tiranii, oare cum ar trebui să arate acum contra-cultura? Dacă schimbarea este o constantă a istoriei, oare nu e cumva momentul pentru o schimare a manifestului fără obiect, a expresiei fără conținut, a suprafeței translucide ce ucide orice transcendent, a relativului absolutizat, a diferenței serializate, etc.?

    Tatlin’s model for the Monument for the Third International on exhibition in Petrograd, November 1920

  • Beatles și Guță

    Mă găsesc de multe ori în situația de a împărtăși îngrijorarea multor intelectuali de salon cu privire la degradarea valorilor din societatea românească. Un aspect foarte vizibil al acestei îngrijorări este cel al pericolului de manelizare a României.

    Într-adevăr, rămâi cu un gust amar atunci când treci prin căminele studențești și vezi tinerimea studioasă trudind din greu la orgii bahice, dansuri din buric și onomatopee selecte, toate pe ritmuri de manele. (Am avut contact cu acest tip de experiențe în anul patru de facultate, când noi, vreo 5 colegi de la Filosofie dintr-o oarecare cameră de cămin studențesc, ne petreceam ”nopțile liniștite” savurând petrecerile vecinilor, audiate involuntar la decibeli deloc prietenoși. După o zi de cursuri și studiu la bibliotecă, mă întorceam istovit seara în cămin și primeam răsplata păcatelor mele când vedeam scoase afară paturile colegilor de la ”Educație fizică”, vecinii mușchiuloși și ”protectivi”, ale căror camere de cămin încadrau generos pe cea a celor 5 învățăcei într-ale filosofiei. Aveam să îmi dau seama că spațiul gol din camere era ocupat de niște boxe imense, boxe ce aveau să întrețină până dimineață o veselie continuă, necenzurată, spontană dar interminabilă. Nopțile albe erau prilejuri de stări diametral opuse: unii se distrau de minune și exportau necenzurat optimism degajat într-o gimnastică hedonistă a corpului, alții transformau greutatea zgomotului în lejeritatea gândurilor, contemplând savant și ascet tragedia condiției umane. Diviziune a muncii, ar spunii unii.)

    Călătoria cu taxiul prin orașele României este de multe ori o incursiune în infern și asta nu doar amabilității viclene a taximestristului, a salturilor prin/peste/pe lângă gropi, a eschivelor, accelerărilor și frânărilor bruște din trafic, ci și a infestării spațiului auditiv cu aceleași mizerii ”cantabile” despre femei, dușmani și bani.

    Deschizi televizorul și ești imediat pus la curent cu obscenitatea celor ce se scaldă în faimă gonflabilă, mediocritate, stridență (non)estetică, prostie evidentă și bani ce curg dintr-o gârlă într-alta. Nocivitatea manelelor este vizibilă până și în modul în care ”acordurile” sonore au puterea de a transfigura vizualul, dând naștere unor forme dizagreabile, mutante, a ceea ce ar fi trebuit să fie ființe umane.

    Ei bine, aud pe mulți oameni cu obrazul și gusturile fine spunând că ar trebui făcut ceva pentru a opri această tumoare pe corpul vlăguit, deja prea bolnav al acestei nații. Se protestează astfel atât împotriva monstruozității culturale a manelelor, cât și a puterii perfide, a popularității virale a ei.

    Chiar dacă am tendința să dau credit acestor îngrijorări, am însă o problemă cu acest mod de abordare. Oare nu cumva este periculoasă orice tendință de a discuta și de a constrânge/modifica opțiunea democratică a maselor, a majorității? Mulți dintre cei ce se manifestă împotriva nocivității manelelor sunt relativiști convinși, demolatori ai oricărui edificiu al obiectivității valorilor, convenționaliși, constructiviști, etc. Aici găsesc o contradicție, o inadecvare, o ipocrizie evidentă: dacă valorile sunt relative, dacă trebuiesc protejate drepturile de diferențiere, dacă putem vorbi doar într-o semantică limitată la un vocabular al epocii, dacă orizontalul este singurul mod de construire și reclamare a autenticului uman, atunci de ce ar fi greșită o opțiune, un anumit set de valori, cu cât mai mult cu cât oamenii aderează benevol la el? De ce am subevalua o opțiune în detrimentul alteia? Nu-i așa că nu mai există un pendul al lui Foucault cu ajutorul căruia putem ajunge la o valoare ”bună” sau ”rea” de comun acord, intersubiectiv, pe un teritoriu ce transcende procentul, convenția? ”Biblia” tătucului Nietzsche ne învață doar că totul ține acum doar de preferințe, esteticul e singurul criteriu al valorizării: ”de ce e importantă asta? Pentru că îmi place!” De unde instinctul acesta de judecători, de reprimare? Nu este aceasta cenzură, totalitarism, autoritarism? Avem cumva ceva melancolii față de un status quo inert, imobil, osificat?

    s-l300

    Ne oripilează dezmățul maneliștilor, evaziunea fiscală și nerușinarea cu care fac bani? De ce nu i-am considera la fel pe Bono și cei de la U2, care donează bani pentru săracii din Africa, dar totodată își mută conturile din Irlanda prin alte locuri, numai pentru nu a plăti taxele la fiscul irlandez, bani din taxe care ar putea fi folosiți pentru școli, spitale, etc.? Suntem șocați de nerușinarea și tupeul maneliștilor, cei care în virtutea propriului succes sfidează normele de respect al celorlați? De ce nu am fi la fel de sensibili și cu aroganța celor de la Beatles, mai ales a lui John Lennon, atunci când a declarat că ”suntem mai populari decât Isus”? În ultimă instanță, Guță are tot dreptul să fie fericit de faima lui în aceeași măsură ca și John Lennon, indiferent care ar fi diferențele dintre ei, pentru că de la Beatles încoace cultura populară este dependentă nu de ”criterii obiective” (iată un clieșeu și o expresie de lemn, dintr-o epocă apusă), ci de preferințele publicului, de popularitate, succes, vânzări, etc.

    Păi dacă tot ne mândrim că suntem ”open minded” atunci să ne bucurăm de contingență, de aleatoriu, de happening, de jocul posibilului și să nu ne mai întoarcem la concepte demodate, la deprinderi inchizoriale, demne de personajele crude și ”judegemental”-e din Evul Mediu. Să ne păstrăm dar deschiderea către orizontul ”dincolo de bine și rău” în care este loc suficient și pentru Guță și pentru Beatles!

  • Când îţi pierzi substanţa în jocul egalităţii etichetelor

    Demenţa şi senilitatea culturii occidentale se văd lămurit când te uiţi la discursurile corecte politice. Unul dintre acestea este despre pretinsa “egalitate a ideologiilor”. Este clar că nicio ideologie nu poate împlini aşteptările umane, dar a spune că nenea Hitler, tovarăşul Stalin sau un terorist islamist sunt colegi de bancă cu un amish, de exemplu, mi se pare o miopie intelectuală, impardonabilă unui spirit “deschis” şi cultivat. De altfel nu pot decât să zâmbesc când văd sforţările sofiştilor “corectitudinii politice” cum încearcă să diferenţieze şi să respingă orice opinie care nu intră în calapodul egalităţii sterile. Vorba de odinioară, “toţi egali, dar unii îs mai egali”. Nu trebuie să surprindă această miopie de vreme ce filosofia ajuns să discute savant despre cât de nesavanţi trebuie să fim, sau, în termenii lui Rorty, să excludem orice problematică inutilă. Iar interogarea despre utilitatea sau inutilitatea unei chestiuni este deja ceva inutil, demodat. Ei bine, istoria operează cu diferenţieri între oameni, naţiuni, ideologii.  Este de ajuns să privim la cele două imagini ca să putem observa o inegalitate, de substanţă şi de calitate, între două ideologii, viziuni asupra vieţii.

    1. O carte pe care o citesc în aceste zile: America’s Spiritual Utopias (m-a interesat mai ales capitolul despre comunitatea amish)

    2. Câteva victime ale înaintaşilor celor din stânga de astăzi. Într-adevăr, în faţa morţii suntem cu toţii egali!

  • Credința fără iluzii (2. Calea profetului vs. calea cinicului – partea a doua)

    Notă: Seria de articole ce comentează conținutul cărții lui A. Byers a început cu
    Acum vom urmări câteva caracteristici ale profetului, caracteristici ce constituie o reală ofertă terapeutică la cinismul nostru cel de toate zilele.

    Profetul biblic este dezamăgit, mânios, cu frustrări intense. Dar indignarea lui cunoaște nu doar distrugerea edificiilor parazitare, ipocrite, injuste, ci și alternativa, profetul vibrând de emoții pentru efortul de rezidire și recuperare (Ier. 1). Cinicul este însă un virtuos al distrugerii, unul care își desfată ura, frustrarea și complexele într-o rapsodie a decadenței, a călcării în picioare a slăbiciunilor celuilalt în marșul pompos al propriei supremații.

    Chiar dacă mulți dintre cinicii din biserici își stimulează personalitatea și stima de sine apelând la similitudinile cu misiunea profeților, acești veritabili revoluționari în fotoliu uită că furia și disperarea profetului sunt așezate în albia dramei lui Dumnezeu, de a mântui și restaura creația căzută.

    The biblical prophets made fierce, abrasive protests against injustice and religiosity, with the spiritual and political leaders of God’s people receiving the brunt of the blasts. Such corrective voices are urgently needed among God’s people today. Our churches are beset with moral failures, internal rivalries and with theological distortions of the sort described in the first half of the book. Irresponsibility and neglect must be confronted. Audacious delusions about faith must be exposed. Dissenting voices are needed to cry out against the corruption, to censure the vain pursuits, to defy the deplorable status quo. Start shouting, please… someone.

    But not just anyone.

    The shrill voice of the prophet is easily confused with the shrill voice of the cynic. Both can be abrasive. Both can be accurate in their accusations. The fine line between the two can be discerned when we realize that God intends to vocalize his admonishing words through those who share not only in his disgust but also in his love. The abrasive voice that decries the error of God’s people without God’s heart for his people, and without a hopefulness that God will somehow reorder all things, is not the voice of a prophet but the voice of a cynic (Andrew Byers, Faith without illusions. IVP, 2011, 123-124).)

    Profetul este ultima măsură de benevolenţă, de har, din partea Dumnezeului ale cărui legământ, Nume și Templu erau călcate sistematic în picioare de poporul Său (2 Împăraţi 17:13-14). Scrierile profeţilor descriu sentimente şi trăiri ale lui Dumnezeu în epoci întunecate. Domnul “răcneşte” (Amos 1:2), “umblă în furtună şi în vârtej” (Naum 1:3). Dar un astfel de Dumnezeu înfricoşat se mărturiseşte profeţilor: “Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!” (Osea 11:8). Cu aceste două stări, de revoltă și de compasiune, Dumnezeu comunică mandatul profeților.

    Vocea profeților poate fi confundată cu cea a cinicilor, precum și viceversa: în ambele cazuri se utilizează satira, ironia, critica incisivă, ambele se aud de la periferia instituțiilor. Dar ceea ce separă definitiv un profet de un cinic este triada de contraste angajare-indiferență, empatie-apatie, agonie – mânie, propusă de A. Byers. Profetul urmărește consolidarea comunității, se poate face o echipă cu el, se poate interacționa pe baza unor valori, pe când anti-comunitatea cinicilor este constituită în jurul antipatiilor comune, a distanței pe care aceștia o iau față de tot ceea ce este ”prea uman” și ca atare acest mediu nu poate rezista propriului acid, oricât de imun ar părea el.

    Iona este profetul cel mai puțin frecventabil, el este un anti-erou al Bibliei. Aude chemarea lui Dumnzeu de a merge să predice în pervertita Ninive, dar acesta refuză, știind că Domnul este predispus la iertare dacă ninivenii se vor pocăi la auzirea mesajului lui. Știe că Dumnezeu este unul plin de har și iertare  (Iona 4:2 – pasaj care nu intră în lista bibliografică a celor ce își îndoapă ignoranța cu teoria Dumnezeului maniacal, setos de sânge, răzbunător, etc.). Prin refuzul său, gândirea sa, distanțarea față de oameni și fuga din fața lui Dumnezeu, Iona își croiește un drum nu al profetului, ci unul al cinicului. Este simplu să critici cu mâninile încrucișate. Dacă un profet este angajat, un cinic păstrează distanța! Și oare câte cărți de ”dezvoltare personală”  ne învață cum să ne păstrăm departe/în siguranță de orice perturbare a comodității/hedonismului nostru?

    Societatea occidentală și-a pierdut orice substanță în jocul egalității etichetelor. Trezirea la o realitatea nepudică/bolnavă este o misiune ingrată, periculoasă chiar. Confruntarea este parte integrantă a misiunii profetului și a unui creștin. Dar în devoalarea slăbiciunilor, a păcatelor și a ipocriziilor putem alege să plângem alături de victime sau să fim batjocoritori, sarcarstici. Profeții nu și-au ascuns emoțiile și trăirile personale atunci când trebuiau să transmită mesaje foarte incomode. Pentru a simboliza pericolul sclaviei babiloniene, Ieremia se duce în fața împăratului cu un jug (Ier. 27). Chiar Dumnezeu îi cere lui Ieremia să nu mai plângă și să mijlocească pentru popor (Ier. 7:16, 11:14, 14:11-12). Ezechiel trece printr-un proces de abstinență și de schimbare a regimului alimentar pentru a ilustra pericolul care venea asupra lui Iuda (Ez. 4). Osea se însoară cu o prostituată tocmai ca o ilustrare a adulterului lui Israel. Mica plânge, umblă desculț și gol (Mica 1:8). Când simpatia față de Dumnezeu și compasiunea față de oameni sunt reale, nu vei mai fugi din prezența Domnului, ca Iona, refugiindu-te în căldura comodă a propriei securități (fizice și emoționale)! Însă apatia față de Dumnezeu și antipatia față de oameni sunt foarte vizibile la un cinic ca Iona, cel care se luptă să nu-și împlinească mandatul de profet (Iona 1:3, 4:11). Până și marele profet Ilie a fost încercat de astfel de trăiri.

    Un cinic se mânie (”pentru ce te mânii, Iona?”, îl întreabă Dumnzeu în Iona 4:4). Și Dumnezeu se mânie, dar nu o face impulsiv, cu nerăbdare. De altfel chiar Iona mărturisește că Dumnezeu este încet la mânie (Iona 4:2, a se vedea și Iacov 1:19)). Ceea ce îl supără pe cinic este posibilul succes al schimbării celui criticat, incapacitatea de a se bucura de recuperarea celui căzut și de care se mai ”împiedică” și îl calcă în picioare. Asta era și durerea lui Iona – nu pentru păcătoși ci pentru posibila lor căință. Profetul participă într-un mod atât de aproape cu inima lui Dumnezeu încât se identifică cu durerea lui (Ier. 8:18-21 vs. Ier. 4:19-20). Agonia profetică este total diferită, ca origine și ca scop, de mânia cinică. Crucea lui Hristos este culminarea acestei agonii profetice, a tensiunii dintre mânia împotriva pervertirii aduse de păcat și dorința de rezidire a celui distrus, spre deosebire de mânia nocivă a celor ce vor moartea păcătosului:

    The cross is the assurance that effective prophetic criticism is done not by an outsider but always by one who must embrace the grief, enter into death, and know the pain of the criticized one (Walter Brueggemann, The Prophetic  Imagination, 2nd ed., Fortress, 2001, 99).

    Atunci când proclami dragostea cu speranță, fără a șterge ipocrit cutele inconfortabile/păcătoase ale existenței, atunci când voința și gândirea nu mai sunt distante, nihiliste, apatice față de Dumnezeu și antipatice față de semeni, atunci cu siguranță vom deveni contemporani cu un profet: un cinic moare/cade și un profet se naște/ridică!

  • Credinţa fără iluzii (2. Calea profetului vs. calea cinicului – prima parte)

    Cum și de ce devenim cinici?

    Se întâmplă ca abundența informațiilor să ne transforme în albii secate de vitalitate și de încredere. Dar oricât de paradoxal ar părea și oricât de greu ne-ar fi să recunoaștem, până la urmă voința este cea care se folosește de cunoaștere în protejarea propriilor edificii (comoditate, control) și nicidecum cunoașterea ne modelează voința!

    Dacă inima naivă de copil este atrasă de cartografierea dezinteresată a realității, peste ani privirea noastră nesătulă se transformă în scanarea pretențioasă, reținută, a maturității. Semantica este înlocuită de pragmatică, vitalismul de empiricism, diferențierea calitativă și proprietatea diferențierii sunt acum sec cuantificate, supuse calcului și proceselor de intenție nivelatoare. Supunând ochiului critic orizontul trăirilor, acum tindem să ne anesteziem simțurile, să ne blocăm emoțiile și să ne pulverizăm visele. Timiditate protectivă a voinței, frigiditate a minții, auto-terapeutică a frustrărilor, toate sunt acoperite sub haina pretențioasă a criticii, a evaluării raționale.

    Dacă un copil dorește să acumuleze, să fie deschis, un matur se pre-dispune la respingere, criticare, despuiere a lucrurilor de intenții necurate. Dacă la vârsta poveștilor universul era animat de personaje viclene dar și de eroi integri, peste timp ne dăm seama că întregul univers este bântuit (aproape în exclusivitate) de intenții necurate. Așa cum naratologia desenelor animate și ale filmelor recente ne arată, amalgamul confuz de caractere permite atribuirea rolului de erou monstrului și rolul de monstru celui ce pare Făt Frumos. Lichiditatea, reversibilitatea, relativismul, deconspirarea intereselor proiecțiilor de sens, toate acestea intră în arsenalul cu care ne apărăm un eu din ce în ce mai însingurat, prins în rețele de auto-protecție. Ne ferim de măștile celorlalți pentru că știm prea bine cât de mult zacem sub greutatea propriei măști. Indignarea în fața călcării în picioare a bunelor intenții se transformă cu timpul în dezamăgire, alimentată și de propriile eșecuri. Deziluziile tinereții fragede devin astfel izvoarele nesecate din care ne hrănim cinismul ”matur”, calculat, obsedat de protecție și control.

    Copilul este asemenea fluturelui adult, cu aripi cât mai colorate şi care zboară toată ziua cu o energie inepuizabilă. Omul adult, pe lângă faptul că de cele mai multe ori îşi pierde aripile, se înveleşte tot mai mult în coconul său comod şi egoist, devenind din ce în ce mai inert cu privire la căutările sufleteşti.  Nu ne dorim dar până la urmă ne  transform în fiinţe aptere, servile şi ipocrite, perfecte pentru ciclul serial al vieţii sociale. Nici nu știi ce e mai tragic: faptul că conștientizezi această de dublare sau faptul că te lași dus de val, ignorant și servil pentru întotdeauna!

    Gândirea credulă/naivă atribuie complimente, pe când cea matură le respinge. Ploaia acidă a cinismului nostru cel de toate zilele topește laolaltă fantasme și trăiri genuine, erori evidente dar și gânduri rezonabile. Linia ce marchează distanța și separarea dintre al nostru și al celorlalți se îngroașă până devine un zid impenetrabil. Lipsiți de suport, însingurați în turnul de fildeș în care ne ascundem neputința de a face față unei lumi crude, devenim mașinuțe gânditoare ce ronțăie experiențe în virtutea impulsului centriped. Și, până la urmă, devenim foarte comozi și fără simțul echilibrului.

    Iată dar câteva caracteristici ale cinismului injectat în Zeitgeist-ul nostru. Există oare vreo scăpare din această matcă contradictorie a cinismului, a unui confort al ne-angajării în numele trăirii autentice, reale? Cum putem ieși din propriile capcane, întinse altora spre protejarea de virtuale dezamăgiri?