Credinţa fără iluzii (2. Calea profetului vs. calea cinicului – prima parte)

Cum și de ce devenim cinici?

Se întâmplă ca abundența informațiilor să ne transforme în albii secate de vitalitate și de încredere. Dar oricât de paradoxal ar părea și oricât de greu ne-ar fi să recunoaștem, până la urmă voința este cea care se folosește de cunoaștere în protejarea propriilor edificii (comoditate, control) și nicidecum cunoașterea ne modelează voința!

Dacă inima naivă de copil este atrasă de cartografierea dezinteresată a realității, peste ani privirea noastră nesătulă se transformă în scanarea pretențioasă, reținută, a maturității. Semantica este înlocuită de pragmatică, vitalismul de empiricism, diferențierea calitativă și proprietatea diferențierii sunt acum sec cuantificate, supuse calcului și proceselor de intenție nivelatoare. Supunând ochiului critic orizontul trăirilor, acum tindem să ne anesteziem simțurile, să ne blocăm emoțiile și să ne pulverizăm visele. Timiditate protectivă a voinței, frigiditate a minții, auto-terapeutică a frustrărilor, toate sunt acoperite sub haina pretențioasă a criticii, a evaluării raționale.

Dacă un copil dorește să acumuleze, să fie deschis, un matur se pre-dispune la respingere, criticare, despuiere a lucrurilor de intenții necurate. Dacă la vârsta poveștilor universul era animat de personaje viclene dar și de eroi integri, peste timp ne dăm seama că întregul univers este bântuit (aproape în exclusivitate) de intenții necurate. Așa cum naratologia desenelor animate și ale filmelor recente ne arată, amalgamul confuz de caractere permite atribuirea rolului de erou monstrului și rolul de monstru celui ce pare Făt Frumos. Lichiditatea, reversibilitatea, relativismul, deconspirarea intereselor proiecțiilor de sens, toate acestea intră în arsenalul cu care ne apărăm un eu din ce în ce mai însingurat, prins în rețele de auto-protecție. Ne ferim de măștile celorlalți pentru că știm prea bine cât de mult zacem sub greutatea propriei măști. Indignarea în fața călcării în picioare a bunelor intenții se transformă cu timpul în dezamăgire, alimentată și de propriile eșecuri. Deziluziile tinereții fragede devin astfel izvoarele nesecate din care ne hrănim cinismul ”matur”, calculat, obsedat de protecție și control.

Copilul este asemenea fluturelui adult, cu aripi cât mai colorate şi care zboară toată ziua cu o energie inepuizabilă. Omul adult, pe lângă faptul că de cele mai multe ori îşi pierde aripile, se înveleşte tot mai mult în coconul său comod şi egoist, devenind din ce în ce mai inert cu privire la căutările sufleteşti.  Nu ne dorim dar până la urmă ne  transform în fiinţe aptere, servile şi ipocrite, perfecte pentru ciclul serial al vieţii sociale. Nici nu știi ce e mai tragic: faptul că conștientizezi această de dublare sau faptul că te lași dus de val, ignorant și servil pentru întotdeauna!

Gândirea credulă/naivă atribuie complimente, pe când cea matură le respinge. Ploaia acidă a cinismului nostru cel de toate zilele topește laolaltă fantasme și trăiri genuine, erori evidente dar și gânduri rezonabile. Linia ce marchează distanța și separarea dintre al nostru și al celorlalți se îngroașă până devine un zid impenetrabil. Lipsiți de suport, însingurați în turnul de fildeș în care ne ascundem neputința de a face față unei lumi crude, devenim mașinuțe gânditoare ce ronțăie experiențe în virtutea impulsului centriped. Și, până la urmă, devenim foarte comozi și fără simțul echilibrului.

Iată dar câteva caracteristici ale cinismului injectat în Zeitgeist-ul nostru. Există oare vreo scăpare din această matcă contradictorie a cinismului, a unui confort al ne-angajării în numele trăirii autentice, reale? Cum putem ieși din propriile capcane, întinse altora spre protejarea de virtuale dezamăgiri?