Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Rebelul chic (ce înseamnă să fii cool?)

    O privire fugară pe bloguri, pe Facebook, adică în orice peșteră în care fugim de celălalt pentru a îl impresiona cu ceea ce îi arătăm de acolo: toți cei care au o sensibilitate și afinitate culturală ascultă muzică, văd video-clipuri, se îmbracă, vorbesc, glumesc, cred și resping în vocabularul de semnificații ale ”contra-culturii”. Plătești pentru tricouri și albume anti-consumerism; critici și  te revolți împotriva unui status-quo pentru a aduce un altul în loc. Acum a fi cool este binele suprem! Estetica este substitutul final pentru orice metafizică și etică posibilă! Fiecare este evaluat prin aparența cu care se re-prezintă și re-produce celorlalți. Și tare înghesuială e la acest concurs de frumusețe prin care se face și se desface sensul vieții. Pur și simplu  suntem devoratori de lâncezeala hippie, promovată cu un marketing profesionist! Iată dar ipocrizia perfectă: nimic nu pare mai vandabil azi decât pretenția de a fi original și un rebel antisistem!

    ”Revoluționarii” hippie contestau consumerismul american conducând VW Beetle, adică susținând consumerismul fancy made in Germany. Protestatarii anarhiști, anti-globaliști și environmentaliști din Seattle 1999 spărgeau cu furie proletară vitrinile magazinelor Nike, purtând însă în propriile piciorușe ”papucei” Nike (am putea generaliza, observând că generația baby boom era obsedată de mașini, generația X de vestimentație și de încălțăminte, ca elemente de identificare cu estetica punk iar generația Y e înnebunită de digitația gadget-urilor ce le hrănește iluzia spiritului prometeic, creator). Examinată mai îndeaproape, contracultura are un puternic spirit antreprenorial, ascunde gândirea capitalistă de organizare și reproducere serială, adică este cât se poate de ipocrită. Tocmai de aceea găsesc că comercianții laici și vânzătorii iluziilor care ni se lipesc de retină și care ne vrăjesc mințile sunt în același grad de impostură ca și tele-evangheliștii/religioșii ipocriți. Diferența dintre cele două categorii ține doar de agenda publică, de preferințe/prejudecăți/predispoziții și de PR-ul de care beneficiază fiecare.

    O diferență aplicabilă universal oamenilor de azi, indiferent de ceea ce îi definește, este credința sau suspiciunea în ”sistem”. Cei care apără un status quo, o anumită ordine socială, un anumit establishment cultural, etc., sunt contestați de cei care au virtutea deconspirărilor, a devoalării propagandei și minciunei prin care întreaga cultură este văzută ca un enorm sistem ideologic creat astfel încât să reproducă credința în ”sistem”. Apărătorii stabilității sunt puși în față cu promotorii fluidității, a doctrinelor revoluționare.

    În spațiul nord american această tensiune este produsă de plăcile tectonice ale establishmentului protestantismului tradițional american, cu spiritul său capitalist, burghez, și contracultura, stângistă, anti-capitalistă, anticonsumeristă, anti-burgheză, izvorâtă din ideologiile hippie și yuppie, care de altfel se suprapun aproape perfect.

    Priviți următoarea secvență din Matrix și observați titlul cărții pe care o deschide Neo:

    Mentorul lui J. Baudrillard a fost Guy Debord, marxistul radical care a prostestat împotriva alienării condiției umane în capitalismul care favorizează apariția societății spectacolului. Lumea în care trăim nu este reală, ci contra-făcută. Spectacolul se coagulează în imagine, imagine care transformă ființa umană în bun de consum, în ceva vandabil, cuantificat ca marfă, profit. Iată dar cum re-producerea scenică este alienarea teribilă a omului din zilele de astăzi.

    To the extent that necessity is socially dreamed, the dream becomes necessary. The spectacle is the nightmare of imprisoned modern society which ultimately expresses nothing more than its desire to sleep. The spectacle is the guardian of sleep. (Guy Debord, The Society of the Spectacle, Chapter 1 “Separation Perfected”, 21)

    Proiectul revoluționar al lui G. Debord era trezirea unei ”the consciousness of desire and the desire of consciousness”. Nimic nou am putea spune, gândindu-ne la ieșirea eliberatoare din peștera descrisă de Platon sau de la exodul din această realitate oprimantă la realitatea Împărăției Cerurilor, promisă de Hristos celor ce Îl urmează.

    Nelămurirea mea se mărește atunci când mă gândesc că furia anti-capitalistă a lui Debord era manifestată într-o societate  a anilor ’60, cică dominată de consumerism și publicitate. Păi dacă atunci era așa, ce am putea spune despre sistemul opresiv din zilele noastre? Și ironia supremă e că pătura intelectualității oferă și suportă actorii filosofiilor sociale, economice și politice ale zilelor noastre, fiind astăzi conduși de rebelii anilor ’60-70.

    Ceea ce face rebelul chic să fie cât mai cool este investiția sa exhibiționistă în … plăceri. Este modul în care acesta evadează de sub coroziva opresiune a responsabilității și supunerii față de sistem. Dar tirania plăcută a plăcerii este forma de rebeliune perfect obedientă … sistemului:

    According to the countercultural theory, ”the system” achieves order only through the repression of the individual. Pleasure is inherently  anarchic, unruly, wild. To keep the workers under control, the system must instill manufactured needs and mass-produced desires, which can in turn be satisfied within the framework of the technocratic order. Order is achieved, but at the expense of promoting widespread unhappiness, alienation and neurosis. The solution must therefore lie in reclaiming our capacity for spontaneous pleasure – through polymorphous perversity, or performance art, or modern primitivism, or mind-expanding drugs, or whatever else turns your crank. In the countercultural analysis, simply having fun comes to be seen as the ultimate subversive act. Hedonism is transformed into a revolutionary doctrine.

    Is it any wonder then that this sort of countercultural rebellion has reinvigorated consumer capitalism? It’s time for a reality check. Having fun is not subversive, and it doesn’t undetermine any system. In fact, widespread hedonism makes it more difficult to organize social movements, and much more difficult to persuade anyone to make a sacrifice in the name of social justice.  (Joseph Heath, Andrew Potter, The Rebel Sell. Why the Culture Can’t be Jammed, Harper Collins Publishers, Toronto: 2004, 9)

  • Ipocriziile ignoranței docte (genocidul etic)

    (continuare a articolului Ipocriziile ignoranţei docte (M. Foucault))

    Pe coasta de vest a Americii trăiesc a ”bunch of liberals”, copiii generației hippie de prin ’60-’70, postmoderni fițoși, activiști ai drepturilor minorităților de orice fel și culoare (cam la fel de violenți ca talibanii retrograzi de prin alte colțuri ale lumii), ”tree huggers” emoționați la zumzetul unui gândăcel sau la privirea nefericită a unui cățel care retrogradează într-o ligă mult inferioară simțămintele umane cele mai simple, feministe demne de studii clinice, etc.. Oriunde ai fi și orice ai face, trebuie să fii atent cu noua Securitate care îți pândește orice mișcare, gest, vorbă. Vorbesc despre ”bunii” cetățeni care sunt gata să depună plângere pentru orice cută a perfecțiunii morale, cută sau zonă ilicită pe care o observă la tine ca fiind neconformă cu ”libertatea” gândirii oficiale. Dacă se înjură de Hristos prin toate locurile publice și prin toate mediile de comunicare, nimeni nu este ofensat. Dacă însă porți o cruciuliță la gât și cineva face plângere că îi este ofensată necredința sa în Hristos, imediat ești dat afară din școală pe motiv că ești un pericol pentru libertatea altora de expresie. Logica și-a trăit vremurile ei bune acum ceva vreme în urmă. Acum trăiască cuantificarea și uniformizarea!

    Venind dintr-un spațiu ex-comunist, cu un PR nu prea seducător al corectitudinii politice, văd acum destul de clar ne-diferențierea pe care o aduce imensa presiune socială a spălării creierilor cu detergentul corectitudinii politice. S-a înlocuit coerciția brută cu persuasiunea colorată, dar rezultatul e același: sclavia față de sistem! Culorile și zâmbetele fotogenice ale clonelor bucuroase de sub curcubeul aburilor de marihuana ascund ustensilele și secrețiile de tot felul cu care aceste clone își defulează toate problemele și nevrozele în ”libertatea sexuală” nelimitată. Mă sperie lipsa de discernământ, vocația turmei și inaniția spirituală a multor prizioneri în ”paradis”.

    Pe măsură ce intru tot mai mult în măruntaiele sistemului educațional din America de Nord îmi dau seama de boemia pe care am avut-o în România, de a gândi și a mă exprima liber, chiar în cadrul unui sistem educațional de stat. Aici însă, culorile și sloganele din flyere ascund realitatea morbidă a controlului statal și corporatist imens, insurportabil. Și, să mă scuze toți cei care fac apologia rolului intelectualului într-o societate democratică, dar  mediul academic este  tocmai sursa de pericol prin faptul că abdică de la rolul său critic pentru o ciorbă de linte sau pentru o promovare lingușitoare, fonduri, granturi, etc. din partea statului și a corporațiilor. Legăturile academicienilor de top de la Harward, U. of Columbia, Stanford, etc. din domeniul juridic și economic cu corporațiile financiare și cu guvernul federal au fost cât se poate de bine expuse în documentarul Inside Job sau în cartea lui Chris Hedges, Empire of Illusion. The End of Literacy and the Triumph of Spectacle.

    În acest angrenaj al restaurării virtuții lui Iuda, să nu ne mire că ajungem la concluzii absolunt delirante dacă aplicăm postmodernilor propriile criterii. Ce ar fi dacă am aplica strategia deconspirării suportului ideologic al oricărui discurs, a intențiilor și resorturilor de putere, a forțelor oculte care motivează o idee, un autor, o poziție? De exemplu, să o luăm pe Margaret Mead, cu o puternică influență în promovarea relativismului cultural, a feminismului și a liberalizării sexuale de după cel de al doilea război mondial. Dacă o urmărim apoi în devoalarea permisivităților morale și sexuale ale celor din triburile din Samoa (Coming of Age in Samoa: A Psychological Study of Primitive Youth for Western Civilization), atunci mai mai că am crede că valorile morale ale patriarhatului iudeo-creștin sunt doar condiționate cultural, relative deci. Dar când Derek Freeman a studiat aceleași culturi din Samoa (Margaret Mead and Samoa: The Making and Unmaking of an Anthropological Myth) și a văzut că M. Mead a interpretat total stâlcit practicile lor culturale, ei susținând valorile morale cum ar fi fidelitatea și pedepsirea adulterului, atunci ne dăm seama că merită să privim mai atent la caracterul profeților mincinoși ce își hrănesc viciile din ignoranța altora. Vedem astfel că M. Mead a dat valoare relativismului său cultural nu prin ceea ce a descoperit ea la alții, ci prin ceea ce a ascuns în propria viață: practici adultere cronice, relații homosexuale cu Ruth Benedict, etc. Cam aceeași istorie se repetă cu Alfred Kinsey, dezinhibator al practicilor sexuale în conștiința publică  de prin anii ’60, descoperit a fi de fapt un mic monstru sexual ce știa să beneficieze de ignoranța strălucită a studenților săi, și numai.

    Trecând prin biografiile marilor promotori ai relativismului moral, artisitc, filosofic (și acum mi-a rămas în minte dezgustul pe care mi l-a provocat lectura epistolarei dintre J. P. Sarte și Simone de Beauvoir), îmi dau seama de pericolul de a te lăsa înrobit de cei care îți propovăduiesc libertatea. Se cuvine să punem la bănuială tocmai pe maeștrii bănuielii? Semnalul de alarmă tras de Paul Johnson (Intelectuals) sau E. Michael Jones  (Degenerate Moderns: Modernity as Rationalized Misbehavior) este cât se poate de grav dacă ne gândim că genocidul valoric și moral al intelectualilor mândri de ipocrizia lor va suge viitorului orice vigoare și prospețime. Și, când ne gândim că toată sclipirea argumentărilor a multor intelectuali are rolul de a acoperi hăul lor moral și, mai ales, vacuum-ul lor sexual!

    There are ultimately only two alternatives in the intellectual life: either one conforms desire to the truth or one conforms truth to desire.  These two positions represent opposite poles between which a continuum of almost infinite gradations exists…Sexual sins are corrupting, [but] the most insidious corruption brought about by sexual sin, however, is the corruption of the mind.  One moves all too easily from sexual sins, which are probably the most common to mankind, to intellectual sins, which are the most pernicious…

    Put more generally, the idea can be formulated thus: the intellectual life is a function of the moral life of the thinker.  In order to apprehend truth, which is the goal of the intellectual life, one must live a moral life.  One can produce an intellectual product, but to the extent that one prescinds from living the moral life, that product will be more a function of internal desire—wish fulfillment, if you will—than external reality.  This is true of any intellectual field and any deeply held desire.  In the intellectual life, one either conforms desire to truth or truth to desire.  In the first instance, the importance of biography is negligible; in the second instance, it is all-important…

    Lust is a common enough vice, especially in this age.  The crucial intellectual event occurs, however, when vices are transmuted into theories, when the ‘intellectual’ sets up shop in rebellion against the moral law and, therefore, in rebellion against the truth.  All the modern ‘isms’ follow as a direct result of this rebellion.  All of them entail rationalization.  All of them can be best understood in light of the moral disorder of their founders, proponents, and adherents. (E. Michael Jones, Degenerate Moderns: Modernity as Rationalized Sexual Misbehavior, pp. 11-16)

    E teribil de plictisitor dar și de periculos să trăiești în acest totalitarism al ignoranței docte! Însă, ca să probeze definiția ignoranței, mulți, foarte mulți sunt fericiți și fac o grămadă de prozeliți, la fel de ignoranți și fericiți ….

  • O teodicee vizuală sau invitaţie la meditaţiile unui Iov (post)modern

    Nu vreau sa micşorez prin cuvinte simţămintele care te cuprind când vizionezi The Tree of Life.  Filmul mi se pare o extraordinară re-scriere vizuală a dilemei lui Iov, pusă în termenii unei vieţi moderne.

    Pe lângă multe alte secvenţe din film ce îmi amintesc ceva din Tarkovsky, mi se pare absolut superba arhitectura vizuală a creaţiei lumii şi muzica ce o însoţeşte (Lacrimosa a aceluiaşi Zbigniew Preisner din trilogia culorilor a lui Krzysztof Kieślowski).

    Iată şi o scurtă trecere în revistă a temelor creştine din film făcută de profesorul  Roy Anker de la Calvin College.

  • No argument for God

    These days I read a new book, a kind of  Christian postmodernist mysticism. The issue is given by the problematic dichotomy: faith or reason? Faith beyond reason? Faith against reason? Faith is irra­tional, illog­i­cal and absurd?

    Religion is irrational! New atheists trumpet the claim loudly, so much so that it’s become a sort of conventional wisdom. Professing your faith in God sounds increasingly like a confession of intellectual feebleness. Belief in God sounds as cute and quaint as it does pointless. John Wilkinson contends that the irrationality of faith is its greatest asset, because rationalism itself sets artificial limits on all that we’ve seen–which itself is hinting at something greater that can’t be seen. In No Argument for God he turns the tables on the cult of reason, showing that it limits conversation to what happened, when what we really want is the why behind it. We settle for investigation when what we need is revelation–the answer to all our longings. Read this book and break though the gridlock of apologetic arguments to a life-giving encounter with the God who satisfies our minds and seeks our good. (John Wilkinson, No Argu­ment for God: Going Beyond Rea­son in Con­ver­sa­tions About Fait, IVP, 2011, back cover).

    http://vimeo.com/21975488

    Hm, some very problematic phrases, revealing the limits of the evangelical background

    …we know that peo­ple aren’t argued into the king­dom of God (p. 155)

    We don’t have argu­ments for God, because God didn’t either (p. 155)

    …a lot rides on the fact that there is no argu­ment for God (p. 160)

    …faith requires accep­tance before proof, and rea­son requires proof before accep­tance” (p. 105)

    It comes down to this: vir­tu­ally no one I have had a con­ver­sa­tion with about their faith jour­ney has ever admit­ted they came to faith through argu­ments. Most people’s jour­ney to faith is spe­cific, strange, peculiar—irrational. Augus­tine heard a child’s voice singing, “Take up and read” and thought it was God telling him to read the Scrip­tures. Mar­tin Luther came to faith after suf­fer­ing from depres­sion about his own sin­ful­ness. John Wes­ley talks about his heart being “strangely warmed.” I don’t think I know any who were argued into the faith. That is because there is no argu­ment for God. Our faith comes to us in a Per­son (p. 102)

    I am glad that the author was aware of the following paradox:

    We can­not escape the fact that rea­son is nec­es­sary to advance even the basic the­sis of this book. We can­not argue about the non­sense of faith with­out mak­ing some sense to some­one or hav­ing a start­ing point by which we all agree on log­i­cally. With­out logic, all ideas fall apart. This book is non­sense because I use logic to decon­struct logic. (142)

    Even if I disagree with some views of its author, this book is worth discussing.

  • “Stuck in my brain” sau despre transparență

    Nu-mi stă în fire să mă supun caznelor de bună voie și nesilit de nimeni. Chiar dacă nu mă reprezintă deloc genul de muzică house/rave, am ales să ascult de câteva ori ”Stuck in my brain” tocmai pentru a mă așeza într-un orizont de semnificații și experiențe cu care mă întâlnesc din ce în ce mai des. Simt că am pășit într-un gol plin, într-un vârtej pe care simțeam că nu-l stăpânesc. Poate că tocmai de aceea mulți tineri ascultă acest gen de muzică. El este un autoritarism dulce, o formă de extaz, de șamanism mediat tehnologic, un catharsis absolut necesar și de dorit într-o viață îngrămădită cu prea multe ritualuri, rutine și convenții sociale.

    Când am ascultat această piesă am avut senzația unei avalanșe amenințătoare, a supunerii în fața nemiloaselor impulsuri electrice. Acesta este genul de muzică pe care nu o asculți, ci pe care pur și simplu o consumi, o lași să-ți fie injectată în doze din ce în ce mai mari. Nu o analizezi ci o dansezi, te lași uitat în brațele ei alunecoase, devii preotul ei. Mica mea analiză poate fi deci irelevantă pentru cel ce este cu totul absorbit de fluiditatea acestei muzici.

    O primă impresie a audiției acestui gen de muzică este absența unui punct fix, a unui centru de greutate, absență care este suplinită de repetiția nesfârșită, cu accelerația centrifugă, cu revenirea frenetică la aceleași acorduri. Dominarea cantitativă a percuției și ritmul obsedant, repetitiv, îmi amintește de execuția unui ritual tribal. Pasivitatea, staticul și autocenzura sunt transformate într-o stimulare continuă, o excitare a unor potențe ascunse, o mobilitate virală. Nu știi încotro te îndrepți, important e să te miști, să fii într-o dinamică ce îți oferă senzația unui mic zeu atotputernic.

    Claritatea de cristal a sunetelor robotice, alternările de game, climaxurile interminabile ale unor arpegii chinuitoare, toate astea îmi dau senzația unui infern al trepădușurilor sonori care îmi intră în fiecare nerv, s(t)imulând o uitare de sine și creând o emulație superficială, hiper-excitare, întindere la maxim a granițelor senzoriale. Dansul electric al neuronilor are darul de a nivela/ a duce la suprafață tot ceea ce ar fi fost inaccesibil, necunoscut, tăinuit sub cupola magicului. Rădăcina, originea, istoria, trecutul, toate sunt extirpate de demența tehnologică a viitorului realizat acum, fericit, imperturbabil, nesfârșit. Nu mai sunt o ființă complexă, un univers cu umbre și penumbre, un sine pe care nici eu nu-l pot cunoaște și controla în totalitate, ci sunt transformat într-un corp luminat, vizibil, transparent. Nu mai sunt reprezentat vizual ca o ființă umană cât mai degrabă devin un grafic al unui display, o formă reductibilă la simbol/logo, expresii ale cuantificării existenței mele individuale. Am ajuns astfel la perfecțiunea sintezei, la un gnosticism extrem, la o golire de greutatea carnalității și a mortalității pe care aceasta o presupune. Deodată sunt un conglomerat de colaje ale căror forme și cromatică parcă au fost atent finisate în Photoshop. Striațiile neplăcute, neclaritățile enervante, umbrele, cutele și imperfecțiunile sunt modelate și rezolvate cu simplitatea unui click, a unui impuls electric, a unei funcții matematice. Mă simt un simplu compus de molecule, transparente, ordonate după un algoritm ușor de manipulat. Tot ce sunt eu este reductibil la epidermă transparentă, modelată, colorată, interconectată. Nimic nu mai este solid, inert, greoi, totul devine mobil, ușor, accesibil, modificabil. Plutesc, fac surfing, alunec…

    Ca o reminescență a vechii umanități, vocea umană este transformată, modificată. Ea este de fapt un artefact care pune în valoare claritatea sinteticului, a artificialului, a ”sintetizatorului”. Pentru că limitele sunt permutabile, străpunse, modificate, acum este foarte ușor ca individualitățile ”soliștilor” să fie interconectate, juxtapuse, mixate. Vocile ce se contopesc într-un cor electric îmi dau senzația acelei divinități colective de care vorbea Arthur C. Clarke în ”Odiseea spațială”. Comunismul electronic, înfrățirea universală mediată de tehnologic, iată viitorul luminos al utopiei transumaniste. Pentru că oricât ai încerca să nu faci conecțiuni, până la urmă ești forțat să recunoști în acest gen de muzică filiații filosofice cu utopiile/distopiile transumaniste, a umanismului hipertehnologizat care se configurează deja ca filosofie oficială pentru secolul în care am intrat.

    Analiza articolului de față poate fi completată cu cea a vizualului unor creații de design (Inorganic flora – spectral views) și cu articolul And God Created Photoshop!

    Despre muzică ca o formă de șamanism modern am amintit în articolul ABC-ul meu muzical: Dire Straits .