Condiționări inevitabile
Nu e nicio noutate faptul că suntem ființe dominate de apetența pentru suprafață – ne preocupă mai degrabă luciul epidermei decât gândirea și identitatea sinelui, coaja e mai ușor de atins și de văzut decât un miez pentru care trebuie să depui efort ca să-l descoperi, cochilia e îndestulătoare pentru o siguranță exilată în mâinile imediatului, a comodității, vocea mulțimii e mai de temut decât tăcerea interogativă a rațiunii, etc. Și, pe lângă această apetență comodă, aș mai aminti și faptul că amprenta timpului are hatârul să paraziteze și să osifice orice vitalitate, transformând-o în sistem, bun marfă, exponat de muzeu sau articol de enciclopedie/manual.
Cu aceste condiționări în minte am lecturat cartea Counterculture Through the Ages: From Abraham to Acid House, scrisă de Ken Goffman (Villard Books, New York, 2004).
Adevărata constantă de-a lungul anilor este schimbarea, spune Ken Goffman. Contracultura nu este produsă ci ea este trăită, ea este o evanescență a formelor și structurilor în zona nonliniară a unei intensități a echilibrului și simetriei încât aceastea par la prima vedere ca fiind haos. Promotorii contraculturii sunt temerari, adepți ai fluxului, ingineri ai haosului, migrând continuu dincolo de convențiile epocii. Cu toată fluiditatea ideilor și a formelor în care ea s-a manifestat, contracultura este un fenomen peren, ea fiind manifestă în diferite forme de la Socrate și Isus, Galileo, Martin Luther și Mark Twain până la Jim Morrison și Led Zeppelin. Până și contracultura are o tradiție, e adevărat, fără convenție.
Autorul american enumeră câteva caracteristici ale contraculturii, constante vizibile îndiferent de epoca, cultura, religia în care s-a manifestat. Contracultura
– afirmă primatul individualității asupra convențiilor sociale și a reglementărilor statului;
– se manifestă împotriva autoritarismului atât în forme evidente, cât și subtile (nu se confundă însă cu anarhismul, cu care se intersectează totuși);
– promovează schimbările la nivel de individ și la nivel social;
– stimulează inovația în artă, știință, spiritualitate, filosofie și stil de viață;
– consideră diversitatea ca fiind sacră;
– valorizează autenticul, comunicarea deschisă și contactul interpersonal profund, generozitatea;
– poate suferi persecuție din partea culturii oficiale;
– cunoaște exilul, ieșirea din tipare/forme.
Las deoparte toate capitolele în care este desfășurată istoria contraculturii și am să discut puțin despre ”Avraam, rebelul unei contraculturi mitice” din primul capitol al cărții.
Avraam rebelul
Pornind de la arhetipul iudeului, figura lui Avraam, cel care își începe epopeea credinței cu o ieșire din matcă și cu un exil către Canaan (interpretat de unii cabaliști ca loc al dinamismului, al tensiunii, al schimbării), rabinul Arthur Hertzog afirmă că iudaismul în sine este ”pentru întotdeauna contra-cultural” (Jews: The Essence and Character of a People, 1998). Avraam trece dincolo de bariere, de granițe nenecesare, de formalități, de familiar și confortabil. Într-o epocă în care toți se închinau idolilor, Avraam revoluționează istoria umană, închinându-se unei ființe pe care nu o vedea. Avraam devine ”primul pionier spiritual” al umanității (rabi Michael Lerner, Jewish Renewal, 1995). Descoperirile arheologice ne arată nu doar istoricitatea personajelor biblice ca Avraam, Iacov, Iosif, ci și faptul că Avraam a ieșit din sânul unei civilizații dezvoltate, înfloritoare, impresionante. Spre deosebire de mulți adepți ai contra-culturii de astăzi care resping monoteismul pentru a îmbrățișa politeismul convenabil, Avraam a ieșit din cadrul unei foarte puternice religii politeiste, devenind primul monoteist din istorie.
Chiar dacă Avraam are câteva caracteristici importante ale unui rebel (abandonul tradiției, exilul, abandonarea cadrului cultural al epocii, o relație directă cu divinul, fără intermedierea idolilor, a proptelelor vizuale, un puternic simț al individualității), autorul consideră că este imposibil de atribuit lui Avraam cel biblic cea mai importantă caracteristică a contraculturii: anti-autoritarismul. El devine primul patriarh, o figură impunătoare, dominantă. Aici se vede antipatia sau/și analfabetismul biblic al postmodernului față de Biblie și prejudecățile care îi însoțesc această antipatie/analfabetism biblic. Narațiunea biblică ni-l prezintă pe patriarhul Avraam în complexele și slăbiciunile umane, dar pentru a surprinde această complexitate trebuie ieșit din limitele comode ale unei tradiții de interpretare.
Autorul american alege să asculte poveștile despre Avraam din Midrash, acolo unde se povestește frământările tânărului Avraam cu privire la stupiditatea închinării părinților săi la idoli. Întrebându-l pe Terah, tatăl său, și apoi pe mama sa, Avraam desconsideră idolii făcuți de mână de meșteșugar ca fiind cei care au făcut cerurile și pământul. Într-un acces de furie Avraam sparge idolii tatălui său, urmând o ceartă despre cât de opresiv este întreg edificiul religios și social al lui Terah. Aici Avraam pare o figură rebelă, antiautoritară, care refuză leadership-ul, model numai bun pentru revoluția generației tinerilor din anii ’60.
Păcat însă că autorul nu face o analiză a lui Isus din perspectiva schimbării pe care a adus-o in mainstream-ul religios și cultural al epocii Lui. S-ar fi topit niște mituri pe care intelectualii analfabeți în cultura biblică le construiesc și le propagă cu mare emfază.
Contra-cultura azi?
Contracultura anilor ’60 era o revoltă împotriva alienării, a mecanizării, a unei civilizații super materialiste și angajată militar, promovând un stil de viață mai natural, intuitiv, armonios, generos, spontan, tolerant. Ei bine, această contracultură a devenit – cel puțin pe coasta de vest a Americii de Nord – o modă, un establishment, o dictatură ”boemă”, o moștenire/tradiție, un adevărat sistem pe care mulți nici nu-și mai bat capul să-l analizeze și să-l evalueze critic. Azi vedem transformarea avangardismului anilor ’60-’70 în reproducerea serială a culturii standard din anii 2000 (nu-i așa, rebelii hippie de atunci sunt decidenții de azi):
- apetența pentru vizualitatea stridentă, șocantă, a cucoanei, pardon, ”Lady Gaga”,
- erotismul (puritanismul răsturnat?) ce se scurge pe toate ecranele,
- ironia și sarcasmul ca noul limbaj de lemn,
- underground-ul ca noul sediu al culturii de masă,
- instanțiat în noua sursă a puterii, anti-autoritarismul oficializat este fin prelucrat în acord cu agenda democratică a servilității, ce face din profesori simpli ”moderatori” servili unui elev imperial sau actorii politici niște perfizi PR-iști ce tremură la fiecare murmur al opiniei publice,
- anti-academismul estetic devenit noul academism, pastișa și colajul sunt legi indispensabile ale artei instituționale, seriale, pedigriul cromatic, hand-made-ul industrializat, reprodus cu minuțiozitatea profesionistului, moda ce suportă aceleași chinuri obositoare ale originalității cu orice preț,
- limbajul underground ajuns ca vehicul de studiu și expresie în academie,
- rebelii antisistem ce își recrutează adepții cu un leadership de fier, dar cu gust de miere,
- emergența perifericului ce a cucerit centralul,
- ortodoxia care a ajuns erezie și erezia care a ajuns ortodoxie, etc.
Toate acestea sunt semne de interogare cu privire la cât de instituționalizată și comercială a ajuns ceea ce până acum am numit contracultură. În imperiul rebeliunii facile/ populare împotriva a orice, cu excepția propriei tiranii, oare cum ar trebui să arate acum contra-cultura? Dacă schimbarea este o constantă a istoriei, oare nu e cumva momentul pentru o schimare a manifestului fără obiect, a expresiei fără conținut, a suprafeței translucide ce ucide orice transcendent, a relativului absolutizat, a diferenței serializate, etc.?
Tatlin’s model for the Monument for the Third International on exhibition in Petrograd, November 1920
Alonewithothers's Blog 
Leave a comment