Ipocriziile ignoranței docte (genocidul etic)

(continuare a articolului Ipocriziile ignoranţei docte (M. Foucault))

Pe coasta de vest a Americii trăiesc a ”bunch of liberals”, copiii generației hippie de prin ’60-’70, postmoderni fițoși, activiști ai drepturilor minorităților de orice fel și culoare (cam la fel de violenți ca talibanii retrograzi de prin alte colțuri ale lumii), ”tree huggers” emoționați la zumzetul unui gândăcel sau la privirea nefericită a unui cățel care retrogradează într-o ligă mult inferioară simțămintele umane cele mai simple, feministe demne de studii clinice, etc.. Oriunde ai fi și orice ai face, trebuie să fii atent cu noua Securitate care îți pândește orice mișcare, gest, vorbă. Vorbesc despre ”bunii” cetățeni care sunt gata să depună plângere pentru orice cută a perfecțiunii morale, cută sau zonă ilicită pe care o observă la tine ca fiind neconformă cu ”libertatea” gândirii oficiale. Dacă se înjură de Hristos prin toate locurile publice și prin toate mediile de comunicare, nimeni nu este ofensat. Dacă însă porți o cruciuliță la gât și cineva face plângere că îi este ofensată necredința sa în Hristos, imediat ești dat afară din școală pe motiv că ești un pericol pentru libertatea altora de expresie. Logica și-a trăit vremurile ei bune acum ceva vreme în urmă. Acum trăiască cuantificarea și uniformizarea!

Venind dintr-un spațiu ex-comunist, cu un PR nu prea seducător al corectitudinii politice, văd acum destul de clar ne-diferențierea pe care o aduce imensa presiune socială a spălării creierilor cu detergentul corectitudinii politice. S-a înlocuit coerciția brută cu persuasiunea colorată, dar rezultatul e același: sclavia față de sistem! Culorile și zâmbetele fotogenice ale clonelor bucuroase de sub curcubeul aburilor de marihuana ascund ustensilele și secrețiile de tot felul cu care aceste clone își defulează toate problemele și nevrozele în ”libertatea sexuală” nelimitată. Mă sperie lipsa de discernământ, vocația turmei și inaniția spirituală a multor prizioneri în ”paradis”.

Pe măsură ce intru tot mai mult în măruntaiele sistemului educațional din America de Nord îmi dau seama de boemia pe care am avut-o în România, de a gândi și a mă exprima liber, chiar în cadrul unui sistem educațional de stat. Aici însă, culorile și sloganele din flyere ascund realitatea morbidă a controlului statal și corporatist imens, insurportabil. Și, să mă scuze toți cei care fac apologia rolului intelectualului într-o societate democratică, dar  mediul academic este  tocmai sursa de pericol prin faptul că abdică de la rolul său critic pentru o ciorbă de linte sau pentru o promovare lingușitoare, fonduri, granturi, etc. din partea statului și a corporațiilor. Legăturile academicienilor de top de la Harward, U. of Columbia, Stanford, etc. din domeniul juridic și economic cu corporațiile financiare și cu guvernul federal au fost cât se poate de bine expuse în documentarul Inside Job sau în cartea lui Chris Hedges, Empire of Illusion. The End of Literacy and the Triumph of Spectacle.

În acest angrenaj al restaurării virtuții lui Iuda, să nu ne mire că ajungem la concluzii absolunt delirante dacă aplicăm postmodernilor propriile criterii. Ce ar fi dacă am aplica strategia deconspirării suportului ideologic al oricărui discurs, a intențiilor și resorturilor de putere, a forțelor oculte care motivează o idee, un autor, o poziție? De exemplu, să o luăm pe Margaret Mead, cu o puternică influență în promovarea relativismului cultural, a feminismului și a liberalizării sexuale de după cel de al doilea război mondial. Dacă o urmărim apoi în devoalarea permisivităților morale și sexuale ale celor din triburile din Samoa (Coming of Age in Samoa: A Psychological Study of Primitive Youth for Western Civilization), atunci mai mai că am crede că valorile morale ale patriarhatului iudeo-creștin sunt doar condiționate cultural, relative deci. Dar când Derek Freeman a studiat aceleași culturi din Samoa (Margaret Mead and Samoa: The Making and Unmaking of an Anthropological Myth) și a văzut că M. Mead a interpretat total stâlcit practicile lor culturale, ei susținând valorile morale cum ar fi fidelitatea și pedepsirea adulterului, atunci ne dăm seama că merită să privim mai atent la caracterul profeților mincinoși ce își hrănesc viciile din ignoranța altora. Vedem astfel că M. Mead a dat valoare relativismului său cultural nu prin ceea ce a descoperit ea la alții, ci prin ceea ce a ascuns în propria viață: practici adultere cronice, relații homosexuale cu Ruth Benedict, etc. Cam aceeași istorie se repetă cu Alfred Kinsey, dezinhibator al practicilor sexuale în conștiința publică  de prin anii ’60, descoperit a fi de fapt un mic monstru sexual ce știa să beneficieze de ignoranța strălucită a studenților săi, și numai.

Trecând prin biografiile marilor promotori ai relativismului moral, artisitc, filosofic (și acum mi-a rămas în minte dezgustul pe care mi l-a provocat lectura epistolarei dintre J. P. Sarte și Simone de Beauvoir), îmi dau seama de pericolul de a te lăsa înrobit de cei care îți propovăduiesc libertatea. Se cuvine să punem la bănuială tocmai pe maeștrii bănuielii? Semnalul de alarmă tras de Paul Johnson (Intelectuals) sau E. Michael Jones  (Degenerate Moderns: Modernity as Rationalized Misbehavior) este cât se poate de grav dacă ne gândim că genocidul valoric și moral al intelectualilor mândri de ipocrizia lor va suge viitorului orice vigoare și prospețime. Și, când ne gândim că toată sclipirea argumentărilor a multor intelectuali are rolul de a acoperi hăul lor moral și, mai ales, vacuum-ul lor sexual!

There are ultimately only two alternatives in the intellectual life: either one conforms desire to the truth or one conforms truth to desire.  These two positions represent opposite poles between which a continuum of almost infinite gradations exists…Sexual sins are corrupting, [but] the most insidious corruption brought about by sexual sin, however, is the corruption of the mind.  One moves all too easily from sexual sins, which are probably the most common to mankind, to intellectual sins, which are the most pernicious…

Put more generally, the idea can be formulated thus: the intellectual life is a function of the moral life of the thinker.  In order to apprehend truth, which is the goal of the intellectual life, one must live a moral life.  One can produce an intellectual product, but to the extent that one prescinds from living the moral life, that product will be more a function of internal desire—wish fulfillment, if you will—than external reality.  This is true of any intellectual field and any deeply held desire.  In the intellectual life, one either conforms desire to truth or truth to desire.  In the first instance, the importance of biography is negligible; in the second instance, it is all-important…

Lust is a common enough vice, especially in this age.  The crucial intellectual event occurs, however, when vices are transmuted into theories, when the ‘intellectual’ sets up shop in rebellion against the moral law and, therefore, in rebellion against the truth.  All the modern ‘isms’ follow as a direct result of this rebellion.  All of them entail rationalization.  All of them can be best understood in light of the moral disorder of their founders, proponents, and adherents. (E. Michael Jones, Degenerate Moderns: Modernity as Rationalized Sexual Misbehavior, pp. 11-16)

E teribil de plictisitor dar și de periculos să trăiești în acest totalitarism al ignoranței docte! Însă, ca să probeze definiția ignoranței, mulți, foarte mulți sunt fericiți și fac o grămadă de prozeliți, la fel de ignoranți și fericiți ….