Rebelul chic (ce înseamnă să fii cool?)

O privire fugară pe bloguri, pe Facebook, adică în orice peșteră în care fugim de celălalt pentru a îl impresiona cu ceea ce îi arătăm de acolo: toți cei care au o sensibilitate și afinitate culturală ascultă muzică, văd video-clipuri, se îmbracă, vorbesc, glumesc, cred și resping în vocabularul de semnificații ale ”contra-culturii”. Plătești pentru tricouri și albume anti-consumerism; critici și  te revolți împotriva unui status-quo pentru a aduce un altul în loc. Acum a fi cool este binele suprem! Estetica este substitutul final pentru orice metafizică și etică posibilă! Fiecare este evaluat prin aparența cu care se re-prezintă și re-produce celorlalți. Și tare înghesuială e la acest concurs de frumusețe prin care se face și se desface sensul vieții. Pur și simplu  suntem devoratori de lâncezeala hippie, promovată cu un marketing profesionist! Iată dar ipocrizia perfectă: nimic nu pare mai vandabil azi decât pretenția de a fi original și un rebel antisistem!

”Revoluționarii” hippie contestau consumerismul american conducând VW Beetle, adică susținând consumerismul fancy made in Germany. Protestatarii anarhiști, anti-globaliști și environmentaliști din Seattle 1999 spărgeau cu furie proletară vitrinile magazinelor Nike, purtând însă în propriile piciorușe ”papucei” Nike (am putea generaliza, observând că generația baby boom era obsedată de mașini, generația X de vestimentație și de încălțăminte, ca elemente de identificare cu estetica punk iar generația Y e înnebunită de digitația gadget-urilor ce le hrănește iluzia spiritului prometeic, creator). Examinată mai îndeaproape, contracultura are un puternic spirit antreprenorial, ascunde gândirea capitalistă de organizare și reproducere serială, adică este cât se poate de ipocrită. Tocmai de aceea găsesc că comercianții laici și vânzătorii iluziilor care ni se lipesc de retină și care ne vrăjesc mințile sunt în același grad de impostură ca și tele-evangheliștii/religioșii ipocriți. Diferența dintre cele două categorii ține doar de agenda publică, de preferințe/prejudecăți/predispoziții și de PR-ul de care beneficiază fiecare.

O diferență aplicabilă universal oamenilor de azi, indiferent de ceea ce îi definește, este credința sau suspiciunea în ”sistem”. Cei care apără un status quo, o anumită ordine socială, un anumit establishment cultural, etc., sunt contestați de cei care au virtutea deconspirărilor, a devoalării propagandei și minciunei prin care întreaga cultură este văzută ca un enorm sistem ideologic creat astfel încât să reproducă credința în ”sistem”. Apărătorii stabilității sunt puși în față cu promotorii fluidității, a doctrinelor revoluționare.

În spațiul nord american această tensiune este produsă de plăcile tectonice ale establishmentului protestantismului tradițional american, cu spiritul său capitalist, burghez, și contracultura, stângistă, anti-capitalistă, anticonsumeristă, anti-burgheză, izvorâtă din ideologiile hippie și yuppie, care de altfel se suprapun aproape perfect.

Priviți următoarea secvență din Matrix și observați titlul cărții pe care o deschide Neo:

Mentorul lui J. Baudrillard a fost Guy Debord, marxistul radical care a prostestat împotriva alienării condiției umane în capitalismul care favorizează apariția societății spectacolului. Lumea în care trăim nu este reală, ci contra-făcută. Spectacolul se coagulează în imagine, imagine care transformă ființa umană în bun de consum, în ceva vandabil, cuantificat ca marfă, profit. Iată dar cum re-producerea scenică este alienarea teribilă a omului din zilele de astăzi.

To the extent that necessity is socially dreamed, the dream becomes necessary. The spectacle is the nightmare of imprisoned modern society which ultimately expresses nothing more than its desire to sleep. The spectacle is the guardian of sleep. (Guy Debord, The Society of the Spectacle, Chapter 1 “Separation Perfected”, 21)

Proiectul revoluționar al lui G. Debord era trezirea unei ”the consciousness of desire and the desire of consciousness”. Nimic nou am putea spune, gândindu-ne la ieșirea eliberatoare din peștera descrisă de Platon sau de la exodul din această realitate oprimantă la realitatea Împărăției Cerurilor, promisă de Hristos celor ce Îl urmează.

Nelămurirea mea se mărește atunci când mă gândesc că furia anti-capitalistă a lui Debord era manifestată într-o societate  a anilor ’60, cică dominată de consumerism și publicitate. Păi dacă atunci era așa, ce am putea spune despre sistemul opresiv din zilele noastre? Și ironia supremă e că pătura intelectualității oferă și suportă actorii filosofiilor sociale, economice și politice ale zilelor noastre, fiind astăzi conduși de rebelii anilor ’60-70.

Ceea ce face rebelul chic să fie cât mai cool este investiția sa exhibiționistă în … plăceri. Este modul în care acesta evadează de sub coroziva opresiune a responsabilității și supunerii față de sistem. Dar tirania plăcută a plăcerii este forma de rebeliune perfect obedientă … sistemului:

According to the countercultural theory, ”the system” achieves order only through the repression of the individual. Pleasure is inherently  anarchic, unruly, wild. To keep the workers under control, the system must instill manufactured needs and mass-produced desires, which can in turn be satisfied within the framework of the technocratic order. Order is achieved, but at the expense of promoting widespread unhappiness, alienation and neurosis. The solution must therefore lie in reclaiming our capacity for spontaneous pleasure – through polymorphous perversity, or performance art, or modern primitivism, or mind-expanding drugs, or whatever else turns your crank. In the countercultural analysis, simply having fun comes to be seen as the ultimate subversive act. Hedonism is transformed into a revolutionary doctrine.

Is it any wonder then that this sort of countercultural rebellion has reinvigorated consumer capitalism? It’s time for a reality check. Having fun is not subversive, and it doesn’t undetermine any system. In fact, widespread hedonism makes it more difficult to organize social movements, and much more difficult to persuade anyone to make a sacrifice in the name of social justice.  (Joseph Heath, Andrew Potter, The Rebel Sell. Why the Culture Can’t be Jammed, Harper Collins Publishers, Toronto: 2004, 9)