… și nu ne duce în ispită (industria duplicităților)

El faimos, frumos și cu bani. Ea (cam) la fel. Se întâlnesc, se plac și imediat se fixează data nunții, invitații și contractele pentru revistele și televiziunile care oferă povestea lor de dragoste unei lumi/plebee înfometate de glamourul și fericirea olimpienilor. Nici nu trec două luni și cei doi se despart. Cică a fost o eroare, nu s-au cunoscut bine. De fapt fiecare și-a adus istoria tristă și bine ascunsă într-o relație dinamitată de neîncredere și trădări. Dar trăim într-o lume veselă și nicicând mai fericită ca acum. Nici nu trec câteva săptămâni și îi vedem pe cei doi la braț cu un altul/alta. Cică și-au descoperit perechea! Ce înțelege publicul de aici? Că instituția căsătoriei e demodată. Halal concluzie!

Ființele recente, unidimensionale și plate își trădează cultura prepoderent vizuală (vorba cântecului: ”Te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut?”), își neagă istoria, mutilează prezentul, practică o continuă și accelerată disoluție a identității. Aceasta este schizofrenia sau duplicitatea cu care azi se vând iluziile de fericire.

Un comentator, prea supărat pe experiențele pastorale din trecut, comenta la articolul meu Save the Savior?

Mă convinge mai mult partea cu teleevangheliștii care merită mai multă atenție cu dublul lor standard decât comercianții laici care nu ne (mai) oferă surprize. Cei din urmă nu sunt totuși în impostură.

Citind acest comentariu îmi aduc aminte de o caricatură unde un eșuat pe mare înoată până când vede o insulă și strigă bucuros: ”pământ!”, în timp ce din sens invers aleargă unul care a traversat deșertul pământului iar atunci când vede marea strigă bucuros: ”apăăă!”

Ei bine, ca unul care studiez de ceva timp soteriologiile laice cu care ne întâmpină cultura mediatică în care trăim, mi-aș permite să spun că se pune prea mult accent pe ipocriziile religiei și astfel se uită ipocriziile grosolane pe care le papă publicul de azi. E ușor, chiar la modă, să portretizăm natura duală, partea scunsă a persoanelor religioase. Dar nu dă prea bine la portretul nostru de oameni evoluați, în pas cu moda vremii, să vedem duplicitatea vedetelor pop, caracterul despotic, coercitiv și ipocrit al producției culturale postmoderne și schizofrenia capitalismului pe care le vedem în fiecare  colțișor din spațiul și mecanica socială.

Da, este cât se poate de evident că trăim ”binecuvântatele” vremuri ale schizofreniei unei imense industrii de producere a dorințelor.

Frederic Jameson numea experiență schizofrenică

an experience of isolated, disconnected, discontinuous material signifiers which fail to link up into a coherent sequence. The schizophrenic thus does not know personal identity in our sense, since our feeling of identity depends on our sense of the persistence of the “I” and the “me” over time (F. Jameson, “Postmodernism and Consumer Society”, in The Anti-Aesthetic: Essays on Postmodern Culture, ed. Hal Foster, Washington, Bay Press, 1983, p. 119).

Capacitatea de disociere și diferențiere dintre sine și lume este privită ca o formă de inadaptare, de conservatorism rigid, retrograd tocmai pentru că acum trebuie să te integrezi, să te identifici cu ceea ce lumea oferă. Uite așa schizofrenicul nu doar că suferă de o lipsă de identitate personală (vizibilă și prin darul refuzului, nu doar al acceptării), ci el este incapabil să experimenteze continuitatea, să se se relaționeze cu trecutul său (Jameson vorbește despre succesiunea rapidă a flashurilor din media care obișnuiesc retina cu materiale simbolice izolate, discontinue, semn al unei pedagogii a dezorientării și a golirii de eu, al unui vacuum emoțional, a dezgolirii de sine). Omul recent e atotputernicul supus robiei clipei, al acelei ”carpe diem”, a trăirii clipei, fapt ce îl lasă total lipsit de apărare în fața comercianților feroce.

Ceea ce numim acum deschidere, experimentare, gust al noului și tendință spre nomadic este, de cele mai multe ori, semn al unei lichidități valorice și al unui mecanism de semnificare canibalic:

[our capitalist] societies exhibit a marked taste for all codes ­­ codes foreign and exotic…this taste is destructive and morbid. While decoding doubtless means understanding and translating a code, it also means destroying the code as such, assigning it an archaic, folkloric, or residual function (G. Deleuze and F. Guattari, Anti-Oedipus: Capitalism and Schizophrenia, Minneapolis, University of Minnesota Press, 1983, p. 245).

În alchimia relațiilor sociale, a nutrienților culturali care ne hrănesc gândirea, imaginația, acțiunile, nu trebuie să uităm că

• multe dintre investițiile noastre de semnificație sunt determinate de industria dorințelor, puternic influențată de contextul socio-cultural-valoric al timpului nostru
• această industrie a dorințelor nu este dezinteresată, sau, mai simplu spus, nu e interesată atât de mult de binele personal, cât de factori economici și de dorința de control.

O societate se conduce bine dacă indivizii sunt controlați. Ori predilecția omului recent către experiențe (și nu valori), experiențe imediate (și nu de durată), plăcute (indiferent de costuri), gratuite (în raport cu alternativa renunțării, a abținerii) și accesibile (la comandă, distanță de un click, etc.) îmi lasă gustul unui totalitarism unidirecțional, dogmatic, exclusivist, ultra-empiric și deci entropic. Dacă în vechime oamenii erau controlați prin pâine și circ (împărații romani practicau această formă de intimidare a senatorilor raționali prin apelul la vocea mulțimii excitate), azi ei sunt controlați cu sex și violență virtuală. Mecanismul social al controlului prin exacerbarea dorințelor funcționează și e suficient să privim cum sunt educați tinerii să facă investițiile dorințelor lor: familia are un rol din ce în ce mai mic iar corporațiile media sunt noiii baby-sitteri și pedagogi ai dorințelor lor.

Richard Lindner: Boy with Machine (1954)

Când instigația continuă de a mușca din fructul oprit se strecoară ca o șoaptă blândă și bineviotoare zi de zi, oră de oră, minut de minut, să nu ne mirăm că glasul Legiuitorului care cere socoteală de faptele omului pare apoi ca cel al unui tiran, crud și insesibil cu mecanismul dorințelor. Ceea ce găsesc extrem de interesant este faptul că multe dintre eșecurile și acuzațiile celor ce eșuază în nemiloasa cursă a consumului ispitirilor cotidiene se reflectă foarte bine în ecuația dorință/ispită – caracterul lui Dumnezeu, despre care voi vorbi în următoarele articole.