Poveștile nu au vârstă… iar Tarsem Singh se pricepe de minune să le repovestească. Cine nu a văzut The Fall (2006), unde în rolul principal joacă Catinca Untaru, are acum ocazia să vadă Mirror Mirror, cu Julia Roberts (cam obosită) și o Lily Collins (fata lui Phil Collins) frumușică, dar nu mai încântătoare decât Saoirse Ronan, dacă aceasta ar fi fost în rolul de Albă ca Zăpada.
Așa cum ne-a obișnuit regizorul indian, povestirea are culoare, umor, secvențele narative se mișcă natural, fără timpi morți sau plictis. Ceea ce este cât se poate de interesant în maniera creativă de a modifica povestea clasică pe care o știm din copilărie este că în acest film avem nu doar o poveste cu final fericit, ci una corectă politic (trecem peste impresia deranjantă pentru unii, triumfalistă pentru altele, în care bărbații sunt prezentați exclusiv în cheie negativă – regele îi cam neputincios sub vraja soției sale, prințul-i cam oportunist și tâmpițel, piticii sunt cam tâlhari, servitorii sunt stupizi și incapabili). Regina cea rea primește la sfârșitul poveștii o pedeapsă soft pentru răul făcut, îmbătrânind, adică plătind prețul propriei vraje, dar aceasta nu e nicicum pedepsită ca în ediția originală a poveștii, unde e pusă să danseze la nunta Albei ca Zăpada încălțată cu o pereche de papuci de fier infierbântat (dacă ne uităm la versiunile originale, populare, ale poveștilor culese de frații Grimm, o să fim șocați cum Cenușăreasa de fapt a omorât-o pe prima sa mamă vitregă, Frumoasa adormită a fost de fapt violată de acel prinț fermecător, fiind trezită de unul din cei doi gemeni care s-au născut din acest viol, etc.). În fine, avem de a face cu sensibilități diferite ale unor epoci diferite. Dar tocmai asta-i problema.
Ceea ce se pierde din nivelarea narativă, datorată comercializării mitului cumințit și fardat, este tocmai fiorul trăirii suferinței personajelor pozitive pentru a ajunge la eliberarea și bucuria de la finalul poveștii. Muzicalurile americane, dar mai ales Disney, sunt cât se poate de vinovate pentru că au igienizat mitul, au eliminat cruzimea reală a morții, au transformat-o într-o satiră. Câți dintre noi știu că Steamboat Willi, adică Mickey Mouse, a fost creat de Disney ca o parodie la un film al lui Buster Keaton, „omul care n-a râs niciodată”?
Dacă Northrop Frye identifica patru tipuri de mituri, cel al primăverii (comedia), cel al verii (poveștile de dragoste), cel al toamnei (tragedia) și cel al iernii (satira), acum parcă trăim doar în anotimpul farsei, al satirei prin care exorcizăm tot ceea ce ne-ar putea deranja egoismul și comoditatea. De altfel Marx ne-a spus încă de pe vremea lui că repovestirea nu se poate face decât ca farsă, satiră, parodie:
Hegel remarks somewhere that all great world-historic facts and personages appear, so to speak, twice. He forgot to add: the first time as tragedy, the second time as farce. (Karl Marx, The Eighteenth Brumaire of Louis Bonaparte, Wildside Press LLC, 2008, p. 15)
Oare care sunt riscurile cenzurii, cosmetizării, filtrării ideologice a poveștilor? Oare să nu fie nicio legătură între lumea plină de Toy Story și Barbie și lumea cinismelor, a deviațiilor ”underground”, a parodiilor, a sevrajelor și a adicțiilor în care navighează copiii metamorfozați în tinerii de azi?
Satire is never very far from pornography (Frank McConnell, Storytelling & Mythmaking. Images from Film and Literature, Oxford University Press, 1979, p. 233).
Observ ciudatul paradox al contrastului dintre cei care sunt cinici chiar dacă consumă povestioare siropoase și cei care cred cu tărie în realitatea unor valori pentru care se merită să îți sacrifici confortul, dar care sunt conștienți că trebuie să lupte într-o lume crudă, unde nu întotdeauna binele câștigă, cel puțin nu la comandă.
Dar unde mergem după ce vizionăm sfârșitul povestirii?
Where do you go after a vision of the end; after an understanding of the inevitable, universal entropy of civilization so complete an so unrelentingly intelligent that it understands and mocks even its own intelligence, even its own most carefully articulated hopes for survival and continuity? In one of two directions, each of which dangerously resembles the other and both which represent the end of storytelling, and its beginning again on a new basis, in a new world… madness and sainthood…fantasy and apocalypse… (Frank McConnell, Storytelling & Mythmaking. Images from Film and Literature, Oxford University Press, 1979, p. 248)
Ei bine, regizorul indian al Mirror, Mirror ne propune la The End o horă în care fiecare este invitat să își povestească istoria cu un ”I believe in love”.
(oricât ați crede că această piesă e una indiană, puteți să ascultați originalul, Love al lui Nina Hart sau Obsesioni al Miei Martini – ce versuri!!! – din 1971, care e cât se poate de europeană).
Un excelent sfârșit de film, dar care ne deschide viața multiplelor posibilități ale retoricii jocului/povestirii: în conștiința colectivă determinată tot mai mult de media și de social media, câtă putere au sentimentele/gândurile/valorile/dedicările noastre? Vom face din credința în dragoste un simplu artificiu retoric, demn de pus în rama re-prezentării mai mult sau mai puțin colorate, a scriiturii, sau vom fi ferm convinși că această credință în dragoste se testează în alegeri care se iau nu într-un fotoliu comod, ci în zone ale vieții mai cenușii/întunecate? Poate că atunci vom crede cu adevărat în dragoste:
[…] the love of God means to learn how to dance or swim, to learn how to join in the cosmic play, to move with its rhythms and to understand that we are each of us of no special import other than to play our part in the cosmic ballet. (John Caputo)
Alonewithothers's Blog 