În ciuda dogmatismului atâtor ”revoluționari” de week-end, istoria a dovedit că cei mai ”buni” corporatiști au fost socialiști (Mussolini, Hitler), iar toată critica stângistă asupra valorilor liberalismului se îndreaptă de fapt asupra corporatismului, care nu poate exista fără binecuvântarea (cel puțin blajină) a guvernului (a se vedea așa zisa reformă a sistemului medical din timpul administrației Obama care este de fapt un sistem de sănătate corporatist, nicidecum public, de stat).

Minciuna perfectă este  cea care îți apără interesul acuzând interesul altuia!

Ca să devoalăm ipocrizia perfectă a socialismului, să ne aducem aminte că nu au trecut mulți ani de când gospodăriile de stat/partid serveau cu atâta larghețe ”reprezentanții” poporului, nicidecum poporul de mila căruia nu mai puteau ”revoluționarii” de stânga. Timp de două decenii România post-comunistă a fost devastată de atâta protecționism stângist (de la FSN până la PSD), încât a fost suficient timp să se îngrașe artificial și preferențial vechea nomenclatură comunistă, mândră de noua titulatură de milionari capitaliști.

Dar dincolo de această ipocrizie a stângii se merită adusă în discuție criza învățământului public, prezentă cam peste tot în lume. E vorba de un subiect bun, dar tratat prost de ”comisarii poporului”. Au trecut vremurile în care iluminiștii optimiști credeau că vor schimba soarta omenirii prin educația maselor. Școlile, dar mai ales universitățile, sunt supuse acum unei logici a pieței, cu un management mai degrabă pliat pe stilul corporatist decât pe nevoile reale ale publicului/comunității. În timp ce salariile și recompensele pecuniare ale celor din top-management-ul universităților (președinți, rectori, decani) cresc exponențial cu satisfacția interesului instituțional, profesorii care lucrează direct cu elevii/studenții se văd puși în fața a tot mai multe contracte de muncă part-time dar lucrând cu linii industriale de educație, cu clase ce cresc în număr, iar studenții ce caută studii post-universitare sau caută programe de cercetare sunt mai degrabă tratați ca văcuțe bune de muls și de făcut bani decât minți care contribuie la dezvoltarea societății. Educația recentă oferă tot mai mult cântecul surd al studenților înglodați în datorii pentru studiile lor și marketingul agresiv al instituțiilor educaționale de a căuta nu atât finanțarea publică, insuficientă și greoaie, cât sponsorizările și parteneriatele cu corporațiile binevoitoare.

Pe măsură ce flyerele de recrutare/admitere sunt tot mai colorate și atrăgătoare, peisajul educației publice se arată din ce în ce mai dezolant. Paradoxal dar cunoașterea și accesul la ea sunt tot mai scumpe, supuse logicii de piață, de fapt interesului corporatist, cel care face regulile. Această criză se vede cel mai bine în destinul tragic al umanioarelor, care sunt îngropate pe ritmul accelerat al numerelor, al cunoașterii cuantificate, al pragmatismului imperial.

Recomand audiția eruditului Noam Chomsky din ”Corporate Attack on Education”, cu limitele de rigoare pe care le necesită lecturarea patologiilor conspiraționiste și stângiste atât de binecunoscute ale lui N. Chomsky. Este uimitor cât de bine descrie mecanismele de control specifice etatismului, controlului ideologic, atât de specifice stângii ajunse la putere.

Ei bine, dincolo de utopia educației publice gratuite, oare cum vor privi tinerii ce cresc acum privatizarea acesului la educația de calitate? Oare diseminarea și accesul (aparent instant și gratuit de multe ori) la texte prin cultura media și cea a internetului nu reclamă și accesul la interpreți, la cei care să ofere mijloace și metode, modalități efective de interpretare, de coagulare al acestor texte în universul semantic al lectorilor? Să fie posibilă cuantificarea rolului tradițional al profesorului și înlocuirea acestuia cu un simulacru de înțelepciune automatizat, standardizat de combinatorica unui soft?

Să ajungem în vremurile în care educația umanistă e un moft? Să devenim simpli ingineri/ tehnicieni/operatori de mașinării într-un joc nebun și sterp al cifrelor? Am impresia că ni se deschid larg porțile să devenim niște mici sclavi anonimi, salarizați la anumite corporații trans-naționale, uitând cultura și limba națională dar vorbind și gândind în clișeele unei engleze corporatiste, înregimentați în detașamentele de spălare a creierilor din lagărele de re-educare a tot felul de ”guru” corporatiști, fericiți de reality-show-urile din fiecare seară, oferite ca simulacru de emoție și sensibilitate, îmbătați de imaginile pixelate de prin computerele noastre, prin care învățăm sau ne readucem aminte cum arată natura…