Înfășurați în întuneric

întuneric. pare a fi starea noastră naturală. ascunși, nevăzuți, nenăscuți încă, căldicelul pasivului care receptează fără să dea înapoi nimic.

niște mâini se obosesc a ne plămădi. peste ani le vom nega rolul, ba chiar mai mult, le vom numi drept fantasme primitive. și cu toate acestea ele premerg primei noastre suflări de viață.

în sfârșit, ne naștem. ocupăm nu doar un spațiu, ci ne construim încet un imperiu – al cunoașterii, al dorințelor, al imaginilor, al orgoliilor. ne înfășurăm patimele în perdele vaporoase, colorate cu justificări tot mai pompoase. și tocmai când începem să avem conștiința stăpânirii asupra jocurilor aparenței, asupra proprietăților sau relațiilor, iată că firava noastră linie de supraviețuire se gâtuie. oricât ne-am plăcea să avem controlul ajungem în cele din urmă să înțelegem că suntem măcinați de mandibulele unei istorii nemiloase.

timpul ne dărâmă cărămidă cu cărămidă orice edificiu ni l-am clădi drept refugiu confortabil. tineri sau mai în vîrstă, cu sau fără chef de variațiuni metafizice, superstițioși sau iubitori de cifre reci, săraci sau bogați, cu toții ne întâlnim inevitabil cu neputința, boala, rușinea, moartea. atunci ne dăm seama că deșarte ne sunt cunoașterea și orgoliile pe le-am aruncat celorlalți. culorile se transformă în umbre, vorbele în murmure indescifrabile, lumina în întuneric. cercul pare a se împlini cu stingerea noastră iar noi ne închidem din nou în cochilia întunericului.

din nou

î

n

t

u

n

e

r

i

c.

din nou mâini care asistă la nașterea unui prunc. încă unul ca oricare altul…

și totuși nu chiar ca oricare altul. Pruncul născut în Beetleem e amprenta caldă a lui Dumnezeu pe chipul unei umanități disperate, amăgită, fără speranță. Pruncul nou născut e din altă lume, e dincolo de întuneric. El e singurul prunc care s-a născut, a crescut și a trăit conștient că a venit să moară! acest Prunc e vlăstarul promis unei istorii pline de lacrimi și regrete. El e dorul de aproapele devenit departe, fie el Dumnezeu sau om. El e dovada că Dumnezeu nu poate fi departe atunci când își face culcuș în mijlocul umanității. în El strălucește cortul lui Dumnezeu, nomad împreună cu Dumnezeu…  e uimitor cum El aduce împreună rațiunea cu simțirea, acțiunea cu viziunea, cumpătarea cu speranța. oricât am crede că Îl putem folosi, manipula și aranja conform tiparelor noastre idolatre El ne scapă dorinței noastre de a-L controla. blând ca un miel și totuși puternic ca un leu, El a murit moartea pe care o meritam fiecare, o moarte sub rușine, condamnare publică a tot felul de păcate, vicii, fățărnicii. Ni le-a luat asupra ca și cum ar fi fost ale Lui. și totuși toate acestea ne aparțineau!

oare cum ar fi dacă i-am sărbători nașterea în lumea noastră gândindu-ne la nașterea noastră întru lumea Lui, care o transcede pe a noastră? cum ar fi dacă i-am întoarce complimentul de a ne vizita cu dorința de a-L urma pe calea pe care ne-a arătat-o? Cum ar fi dacă am părăsi conformismul negațiilor ce ne degajă de orice responsabilitate și ne-am lua riscul de a descoperi pe Cel ce este și care face posibilă majuscula?

cum ar fi dacă am alege să ne trăim viața nu în așteptarea întunericului cu care să ne învelim după moarte, ci în căutarea luminii dăruind, luptând, sperând, iubind?

oare face mai mult sens să îți trăiești viața fără sens?

Craig Hartman, the Cathedral of Christ the Light, Oakland, California