Un ”acolo” cu fragilitățile ”de aici”

Acolo sus, la peste 500 km deasupra pământului, nu mai e loc de vanități, politețuri inutile, artă pentru artă și pretenții sofisticate. Viața este redusă la o frumusețe cât se poate de naturală, ucigătoare și fermecătoare în egală măsură. Cuvintele au greutatea unei vieți încă plină de vigoare, temeri și speranțe. De fapt acolo tipologiile savante ale psihologiei se topesc în acte de viață nepredictibile, speranțele agățându-se de calculele reci și de poezia fierbinte a happening-ului deopotrivă! Fiecare gram de sânge, sudoare sau lacrimă sunt trăite și simțite la o intensitate teribilă.

Memoriile sunt purificate cu gânduri cu adevărat altruiste, altruism dat de vecinatatea cu o infinitate de întuneric și tăcere. Acolo imaginația umană colorează universul și-i dă muzicalitate. Lumină și întuneric, respirație caldă într-o răceală de mormânt, ghemotoc de memorii plutind într-o imensitate insensibilă, zgomotul aparatelor ce se lovește de indiferența unui ocean de liniște…

Dar când panica biologicului cucerește mintea, magia infinitului se risipește în lupta surdă a fiecărui strop de viață. Cu toata tehnologia cu care se înfășoară, iată că acolo omul e descoperit în fața aleatorului și forței nimicitoare a universului. Civilizația butoanelor și a ecranelor își trăiește acolo termenul de garanție în regim de urgență!

Pierdut în tăcerea maiestoasă, rece și infinită a cosmosului, omul trăiește mai real ca niciunde dorul de dincolo (nu doar de a întinde mâna ci și de a atinge) și de Altul/altul (de ar avea cui să spună ce simte/vede/crede!). Acolo doar Dumnezeu iți este martor la înmormântare, la fel cum doar El te și poate smulge din clepsidra unei morți anunțate de secunde asimetrice.

În cosmos omul poate fi topit într-o clipă în timp ce amintirea lui poate supraviețui milenii. Dar la ce folos o fotografie sau un semnal ce emite în spațiul cosmic dacă nu e nimeni care să-l recepteze, să-l citească, să îl trăiască prin amintire? Acolo orice povestire face sens, are morală, pentru că acolo omul s-a vindecat de indiferență! Păcat însă că aici, pe pământ, numărăm ușuratic șirul poveștilor pe care le citim/vedem/auzim, uitând însă strigătele celor care și-au eliberat memoriile, suferințele, temerile și speranțele în propriile povești/amintiri.

Moartea este la fel ca și experiența unui om pierdut în spațiul cosmic: aduce fizicul la granița cu misticul și restaurează printr-un haos aparent incontrolabil o eleganță primordială, neafectată de vanitățile umane. Iată dar că fiecăruia ni se oferă o șansă de a descoperi frumusețea ce trancende erorile tehnicii noastre, fragilitățile noastre umane, angoasele universului nostru emoțional și relațional.