Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Improvizaţii chiastice pe Deuteronom (1. Prologul istoric – Deut. 1:1-4:43)

    Îmi aduc aminte de fascinaţia copilărească pe care am avut-o la o conferinţă din 2000, când l-am auzit prima dată pe dr. David W. Gooding. Era un bătrânel simpatic, jovial, cu o cultură britanică a exigenţei academice care se comunică într-un mod simplu, inteligibil, la obiect, cu o erudiţie absolut fermecătoare şi, mai ales, cu foarte multă imaginaţie. Desigur, putem discuta acerb pe tema folosirii resurselor imaginaţiei în actul exegetic, de multe ori înţeles ca fiind unul muncitoresc, robotic, în trei paşi, cu trei puncte, etc. (prietenii ştiu de ce!).

    Ei bine, pentru mine, cel puţin, aparenta lui lejeritate în travaliul interpretării se îmbină perfect cu munca istovitor de atentă a dr. Beni Fărăgau. Vă ofer spre analiză schiţele pe care le-am creionat pe corpul textului din Deuteronom, sperând să puteţi simţi parfumul fascinaţiei chiasmului în structurarea şi semnificarea textului biblic (filiera lui D. Gooding) precum şi demarcaţiile simple şi exacte ale resurselor doctrinare şi devoţionale pe care ni le oferă textul deuteronomic (filiera lui Beni Fărăgău).

    Deuteronom

    „Ascultă Israele!”este inima Deuteronomului, care poate fi privită ca o carte ce relevă principiile pedagogiei lui Dumnezeu cu copiii Săi (Gal. 3:24) sau cum ar trebui să fie moştenitorii promisiunilor lui Dumnezeu.

    Cap. 1-4:43      Istorie   — învăţaţi din trecut

    Cap. 4:44-26    Porunci — ca să împliniţi poruncile Mele, altfel

    Cap. 27-33       Profeţii — veţi fi o nouă lecţie de istorie nefericită pentru alţii!

    1.  Prolog istoric – aducere aminte (Deut. 1:1-4:43)


    1.1. Contextul istorico – geografic al cărţii (1:1-4)

    1.2. Contextul istorico – teologic (1:5 -3:29)

    1.3. Pregătirea pentru darea Legii (4:1- 43)


    1.1. Contextul istorico – geografic al cărţii (1:1-4)

    v. 1     – în faţa ţării promise lui Avraam;

    v. 2-3 – după 40 de ani de rătăcire prin pustie;

    v. 4     – după cucerirea ţărilor lui Sihon şi Og.

    1.2. Contextul istorico – teologic (1:5 -3:29)


    A. Învăţaţi din istorie lecţia necredincioşiei vechii generaţii (1:5-49)

    B. Învăţaţi din istorie lecţia credincioşiei lui Dumnezeu (2:1-3:22)

    C. Învăţaţi din istoria relaţiei lui Moise cu Dumnezeu (3:23-29)


    A. Învăţaţi din istorie lecţia necredincioşiei vechii generaţii (1:5-49)

    – v. 6-8 dorinţa lui Dumnezeu de a împlini legământul cu Avraam prin generaţia israeliţilor care au ieşit din Egipt;

    – v. 9-18 punerea judecătorilor ca fiind cei care trebuiau să vegheze la respectarea Legii date de curând la Sinai;

    – v. 19-46 istoria răzvrătirilor în lanţ prin călcarea în picioare a promisiunilor şi a poruncilor lui Dumnezeu, atât de către cei ce conduc cât şi de cei care se lasă conduşi în rătăcire, necunoscând căile Domnului!

    Eşecul vechii generaţii va zădărnici planul lui Dumnezeu de a împlini promisiunea făcută lui Avraam? Dacă poporul Său a fost necredincios, oare va rămâne Dumnezeu credincios făgăduinţelor Sale?

    B. Învăţaţi din istorie lecţia credincioşiei lui Dumnezeu (2:1-3:22) faţă de:

    a) urmaşii unor oameni care au avut „probleme” în relaţia lor cu Dumnezeu, credincioşie a lui Dumnezeu faţă de promisiunile făcute celor dintre neamuri:

    – Esau (2:1-8) ca o degustare a ţării promise de Dumnezeu urmaşilor lui Esau, deci nu furaţi o binecuvântare care a fost deja dată!

    – Lot (2:9-23) ca o degustare a biruinţei asupra vrăjmaşilor lui Lot, deci Dumnezeu poate nimici uriaşii (2:10; 20; 21) care se asemănau cu cei din Canaan, cu care trebuiau să se lupte noua generaţie de israeliţi!

    b) urmaşii unor oameni care au avut „probleme” în relaţia lor cu Dumnezeu (cei care au murit în pustie), credincioşie a lui Dumnezeu faţă de promisiunile făcute pentru voi, poporul lui Dumnezeu:

    – cucerirea ţărilor lui Sihon şi Og (2:24-3:11) ca o primă degustare a victoriilor împotriva vrăjmaşilor din ţara promisă (ţinând cont că Og era dintr-un neam de statură înaltă, asemenea celor din Canaan -3:11);

    – împărţirea ţării cucerite de dincolo de Iordan (3:12-22) ca o primă degustare a ţării promise.

    C. Învăţaţi din istoria relaţiei lui Moise cu Dumnezeu (3:23-29)

    Chiar şi atunci când slujitorii lui Dumnezeu nu Îl sfinţesc pe Dumnezeu în faţa poporului Său, Dumnezeu este sfinţit prin pedepsirea celor vinovaţi: cui i se dă mult, i se cere mult! Istoria lui Moise este o mărturie despre cine este Dumnezeul Cel Sfânt!


    1.3. Pregătirea pentru darea Legii (4:1- 43)


    A.”Acum, Israele, ascultă legile şi poruncile” (4:1-8)

    B.”Numai ia seama asupra ta şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău” (4:9-15a)

    C. “Vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre” (4:15b-22)

    B’. ”Vegheaţi asupra voastră ca să nu daţi uitării legământul” (4:23)

    A’. ”Păzeşte dar legile şi poruncile Lui” (4:40)


    A.”Acum, Israele, ascultă legile şi poruncile” (4:1-8) pentru că:

    – sunt date “la pachet” cu “instrucţiuni”: cel ce le emite arată şi modul lor de utilizare (4:1a);

    – împlinirea lor asigură viaţa şi stăpânirea ţării promise (4:1b);

    – nu se negociază conţinutul şi păzirea lor (4:2-4)

    oferind spre exemplificare

    istoria de la Baal- Peor: cei ce au pervertit termenii relaţiei cu Dumnezeu, alergând după idoli, tocmai ei au fost nimiciţi de Dumnezeu la Baal-Peor, iar cei care s-au alipit de Domnul sunt vii (v.3-4);

    – împlinirea lor (v. 5) va face diferenţa dintre

    – poporul lui Dumnezeu şi celelalte popoare (v. 6, 8);

    – Dumnezeul lui Israel şi ceilalţi dumnezei (v. 4-7).

    B.”Numai ia seama asupra ta şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău” (4:9-15a) pentru că:

    – poţi uita ce ţi-au văzut ochii şi să-ţi iasă din inimă că Dumnezeu este personal (v. 10,13-14) şi nevăzut (v. 11,12,15a),

    oferind spre exemplificare

    istoria de la Sinai (v. 10-15a).

    C. “Vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre” (4:15b-22) pentru că:

    – Dumnezeu nu se compară cu nici o creatură de pe pământ (v. 16, 17a, 18a), din ceruri (17b, 19) sau din ape (18b) (compară cu Gen. 1:4-27), aşa cum fac celelalte popoare,

    oferind spre exemplificare

    istoria mântuirii lui Israel din Egipt – ca să-I fiţi sfinţi Domnului (v. 20);

    istoria lui Moise – ca dovadă că Domnul este sfânt (v. 21-22).

    B’. ”Vegheaţi asupra voastră ca să nu daţi uitării legământul” (4:23) pentru că:

    – Dumnezeu este “un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos” (v. 24)

    oferind spre exemplificare

    istoria viitoare în blestem (v. 25-28) şi în binecuvântare (v. 29-31);

    istoria trecută (v. 32-39) ca dovadă a supremaţiei şi unicităţii lui Dumnezeu.

    A’. ”Păzeşte dar legile şi poruncile Lui” (4:40), iar pentru cel ce-a încălcat o expresie a Legii – uciderea din accident (un păcat fără voie), Dumnezeu a stabilit trei cetăţi de scăpare la răsărit de Iordan (v. 41-43).

    Israele, astăzi intri în legământ cu un Dumnezeu personal, nevăzut, sfânt şi unic!


    Apendice:

    Care este rolul acestui prolog istoric, a „aducerii aminte” în economia cărţii?

    1. Pentru a împlini Legea este foarte important cunoaşterea dătătorului Legii. Altfel Legea ar deveni literă moartă, o povară şi o certă condamnare. Avem cel puţin două exemple din istoria biblică:

    a. Atunci când Adam şi Eva au despărţit porunca (de a nu mânca din pomul interzis) de Persoana vie a lui Dumnezeu, atunci au crezut minciuna şarpelui şi au considerat că Dumnezeu nu răsplăteşte pe cei ce-L caută (Evrei 11:6). Ei nu au crezut că porunca a fost dată ca un hotar dintre viaţă şi moarte ci că ea a fost dată ca o modalitate de asuprire, expresie a injustiţiei lui Dumnezeu.

    Depersonalizarea poruncii lui Dumnezeu duce inevitabil la încălcarea ei!

    b. În cartea Exod încheierea Legământului lui Dumnezeu cu poporul Israel (Exod 24:1-8) se face pe baza unei Legi (Exod 20:1-23:33), dar acestea sunt încadrate de revelarea Persoanei lui Dumnezeu (Exod 19:1-25; 24:9-18). Aceeaşi secvenţă a revelaţiei se desfăşoară şi cu a doua generaţie de israeliţi în cartea Deuteronom.

    Exod:

    Persoana lui Dumnezeu –  Legea   – Legământ – Persoana lui Dumnezeu

    19:1-25                             20:1-23:33       24:1-8                   24:9-18

    Deuteronom:

    Persoana lui Dumnezeu  –  Legea  – Legământ  – Persoana lui Dumnezeu

    1- 4:43                               4:44 -26:15   26:16-19; 29        32

    2. Narativul şi prescriptivul se inter-definesc, reflectând raportul simetric între istoria lui Israel şi dreptul lui Yahwhe asupra poporului care l-a răscumpărat:

    Partea narativă (…) dă un fond istoric (arheologic) aplicării Legii ca praxis istorică; el îndreaptă către teleologie, Legea fiind înglobată în procesul dinamic al relaţiei dintre Dumnezeu şi omenire (…). Narativul trimite cititorul la prescripţie şi prescripţia trimite cititorul la narativ. În această mişcare de du-te-vino, povestirea exemplifică regula şi regula ridică povestirea la nivelul unei paradigme. 1

    Istoria şi Legea stabilesc dreptul divin asupra lui Israel. 2

    Legea trimite la istoria legăturii dintre Dumnezeu şi Popor şi istoria pune temelia poruncii lui Dumnezeu către Poporul Său. 3

    Înainte de a face ceva (a împlini poruncile şi a intra în ţara promisă), trebuie să ştii cine eşti (cel ce ai fost eliberat dintr-o robie) şi cine este Dumnezeu (Cel ce te-a eliberat şi Căruia Îi aparţii acum)!

    1 Andre La Coque & Paul Ricoeur, Cum să înţelegem Biblia, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 94;

    2 ibidem, p. 101;

    3 ibidem, p. 112.

  • Noul Templu al lui Dumnezeu – Ioan 2:13-22 (2. Bibliografia biblică obligatorie)

    Când Isus Hristos defineşte Templul ca fiind “casa Tatălui Meu”, El declanşează cu bună intenţie reţele inferenţiale în mintea celor de faţă, făcând conexiuni între mai multe texte şi promisiuni vechi-testamentare. Tocmai pentru a înţelege mai bine dinamica textului din Evanghelia după Ioan, ar trebui să facem un efort empatic, culegând datele reprezentative pe care le aveau iudeii în “arhiva” lor biblică.

    Prima referinţă biblică (de ordin cronologic) cu privire la Casa lui Dumnezeu o găsim în cartea Genesa. Fugind de fratele său mai mare, căruia tocmai îi furase dreptul de întâi născut, Iacov adoarme în cetatea Luz (Gen. 28:19b), plecându-şi capul pe o piatră. Aici visează o scară ce uneşte cerul şi pământul, îngeri care urcau şi coborau pe ea. Tot aici îi vorbeşte Dumnezeu, asigurându-l pe Iacov de ocrotirea Sa şi de dorinţa de a împlini făgăduinţele făcute lui Avraam. Trezindu-se din somn, Iacov recunoaşte:

    “- Cu adevărat, Dumnezeu este în locul acesta şi eu n-am ştiut!”

    I-a fost frică, şi a zis:

    ” – Cât de înfricoşător este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!”

    Şi Iacov s-a sculat dis de dimineaţă, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a pus-o stâlp de aducere aminte, şi a turnat undelemn pe vârful ei. A dat locului acestuia numele Betel (Casa lui Dumnezeu).

    “(…) piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu (…)” (Gen. 28:16b-19a, 22a).

    Casa lui Dumnezeu este deci un loc în care Dumnezeu Îşi afirmă în mod expres prezenţa, un loc în care El Se descoperă şi vorbeşte oamenilor (vezi şi Gen. 35:7, 9, 11-15).

    Istoria biblică continuă apoi cu naşterea copiilor lui Iacov, schimbarea numelui său în Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu, nume ce reflectă cu fidelitate o trăsătură de caracter al lui Iacov şi a urmaşilor săi), refugierea familiei lui în Egipt datorită foametei de şapte ani, înmulţirea fiilor lui Israel, robia şi izbăvirea lor din Egipt prin mâna tare a lui Dumnezeu.

    După trecerea Mării Roşii şi nimicirea armatei egiptene care-i urmăreau, copiii lui Israel, împreună cu Moise (care începuse să îi înveţe câte ceva despre Dumnezeul care tocmai îi salvase din robia Egiptului), cântă o cântare de laudă lui Dumnezeu. În desfăşurarea acestei bucurii generale găsim referinţe şi despre finalitatea izbăvirii lor:

    Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta;

    Apoi prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale (…).

    Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale,

    În locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne,

    La Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!

    Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci (Ex. 15:13, 17-18).

    Locul prezenţei lui Dumnezeu este numit “locaş al sfinţeniei”, el este un Templu făcut de însăşi mâna lui Dumnezeu. Acolo El va împărăţi în veci de veci. Acest locaş va fi în ţara promisă, în moştenirea lui Israel, unde poporul se va putea bucura de aşezarea Numelui lui Dumnezeu, după ce Domnul va da odihnă poporului Său şi îl va izbăvi de toţi vrăjmaşii. Acolo Israel va putea să se bucure de Dumnezeu şi să i se închine cu darurile sale (Deut. 12:5-28).

    Dar până la ajungerea lui Israel în ţara promisă ca să locuiască împreună cu Domnul care-i izbăvise, Însuşi Dumnezeu doreşte să locuiască în mijlocul poporului Său. Tocmai de aceea, după ce face legământ cu Israel pe muntele Sinai, proclamându-l ca popor al Său, Dumnezeu îi dă lui Moise o poruncă nouă cu privire la poporul Israel:

    Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.

    Să faceţi cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta (Ex. 25:8-9).

    Planurile Cortului Întâlnirii sunt detaliate în continuarea cărţii Exod (Ex. 25-40), aceste detalii având rolul de a-L revela pe Dumnezeu şi modalitatea de intrare în prezenţa Sa. În Exod 40 avem coborârea slavei Domnului peste Cort, aceasta fiind dovada clară a locuirii lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (Ex. 40:34-38).

    Cartea Levitic este un veritabil “manual de utilizare” a Cortului Întâlnirii.

    Primele 10 capitole din Numeri descriu atmosfera de sărbătoare a poporului Israel adunat şi organizat în jurul Cortului şi a Dumnezeului lor Care locuia în el. Dedicarea poporului atinge acum cote maxime.

    Începând însă cu capitolul 11, cartea Numeri ne descoperă consecinţele necinstirii lui Dumnezeu de către Israel prin călcarea în picioare a poruncilor Lui, a Cortului Întâlnirii, a sărbătorilor Lui sfinte (vezi şi Ez. 20:15-16) şi a reprezentanţilor Lui. Toată această necinstire a lui Dumnezeu s-a convertit în cele din urmă în pedeapsa cruntă a nimicirii unei generaţii întregi (Num.14:28-30).

    Deuteronom poate fi privită ca o lecţie a episodului din Numeri, arătând condiţiile restaurării şi avertizând noua generaţie de israeliţi să nu repete istoria tragică a înaintaşilor lor. Cartea este de fapt o veritabilă invitaţie de nuntă, de a-L iubi pe Dumnezeu, păzind poruncile Lui. Doar astfel prezenţa Domnului în mijlocul poporului Său va fi spre binecuvântare şi viaţă şi nu spre blestem şi nimicire.

    În Iosua Îl vedem pe Domnul împărăţind peste poporul Său, El fiind pricina de bucurie şi de biruinţă a lui Israel în războaiele de cucerire a Canaan-ului.

    Judecători este reversul cărţii Iosua. Pentru că au părăsit pe Domnul, Împăratul lui Israel, care domnea de la înălţimea capacului ispăşirii, pentru că L-au uitat şi au făcut ce nu plăcea Domnului, israeliţii au fost biruiţi de popoarele canaanite. În timp ce prezenţa Domnului în Cortul Întâlnirii era de cele mai multe ori neglijată,

    pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea (Jud. 21:25).

    Ajunşi însă în timpul lui David, cel pe care Dumnezeu l-a ales ca împărat al lui Israel – după experienţa domniei lui Saul – (1 Sam. 15:16), vedem cum Domnul dă biruinţă asupra vrăjmaşilor lui Israel, oferind poporului Său mult promisa odihnă în ţara moştenirii. Conştient însă de partea rămasă încă neîmplinită din cântarea izbăvirii – Ex. 15:13, 17-18 – şi din porunca din Deut. 12:4-12, recunoscându-L, totodată, pe Dumnezeu ca adevăratul Păstor şi Împărat al lui Israel (Ps. 23; 24; etc.) care locuia în Israel într-un cort (2 Sam. 7:1-2), David doreşte să zidească o casă lui Dumnezeu. Logica lui este cât se poate de simplă: pentru că drumul pribegiei poporului prin pustie s-a sfârşit, Israel aşezându-se acum în odihna ţării promise, locuinţa Domnului în mijlocul poporului Său nu mai trebuia să fie una temporară, într-un cort (2 Sam. 7:6; 1 Cron. 17:5), ci într-o casă unde El să domnească veşnic.

    Răspunsul lui Dumnezeu ne dovedeşte (oare pentru a câta oară?) că El are de fapt “patentul” inovaţiilor şi a iniţiativelor. Nu noi Îl surprindem nepregătit, ci El ne întâmpină cu oferta bunătăţii Sale care se înnoieşte în fiecare dimineaţă (Plângeri 3:22-23). Domnul îi vesteşte lui David că El, Dumnezeul Cel Prea Înalt îi va zidi o casă (2 Sam. 7:16c; 1 Cron. 17:10c), ridicându-i astfel un urmaş căruia îi va oferi un scaun de domnie veşnic:

    Când ţi se vor împlini zilele şi când te vei duce la părinţii tăi, voi ridica sămânţa ta după tine, şi anume pe unul din fii tăi, şi-i voi întări domnia. El îmi va zidi o casă, şi-i voi întări pe vecie scaunul lui de domnie. Eu îi voi fi Tată şi el îmi va fi fiu; şi nu voi îndepărta bunătatea Mea de la el, cum am depărtat-o de la cel de dinaintea ta. Îl voi aşeza pentru totdeauna în Casa Mea, şi în împărăţia Mea scaunul lui de domnie va fi întărit pe vecie (2 Cron. 17:11-14; 2 Sam. 7:12-16).

    Fiind un războinic ce a vărsat mult sânge, David nu are dreptul de a construi Casa Domnului (1 Împ. 5:3; 1 Cron. 22:8; 28:3), această responsabilitate revenind unuia dintre urmaşii săi, un fiu al odihnei. Cursul istoriei imediate ne-ar duce la concluzia că Solomon este acel fiu al lui David care este şi fiu al păcii (1 Cron. 22:9-10), cel care construieşte Casa Domnului la Ierusalim, pe muntele Sionului (1 Împ. 5:5; 6:1; 2 Cron. 3:1). Promisiunile cu privire la locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său par a se împlini în timpul domniei lui Solomon.

    Daca luăm însă în considerare o procesualitate a evenimentelor în relaţie directă cu locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său din timpul pribegiei lui Israel dinspre Egipt spre Canaan, când Domnul era prezent în Cortul Întâlnirii, observăm că această procesualitate se regăseşte şi în perioada locuirii Domnului în Templul de la Ierusalim.

    Israel şi Domnul în Cortul Întâlnirii Israel şi Domnul în Templul de la Ierusalim
    1. slava Domnului coboară în Cort (Ex. 40:34-38); 1. slava Domnului coboară în Templu (1 Împ. 8:10-11; 2 Cron. 5:13-14);

    .
    2. “manualul de utilizare” a Cortului (Levitic); 2. “manualul de utilizare” a Templului (1 Împ. 8:29-60; 1 Cron. 23:2-26, 28; 28:11-29:9; 2 Cron. 5:2-13; 6:12-7:7; etc.);

    .
    3. momente de sărbătoare şi de dedicare a poporului (Num. 1-10); 3. momente de sărbătoare şi de dedicare a poporului (1 Împ. 8:65-66; 2 Cron. 7:3-10);

    .
    4. necinstirea Domnului prin călcarea în picioare a poruncilor Sale, a Cortului, a Sabatelor şi a reprezentanţilor Lui (Num. 11-16); 4. necinstirea Domnului prin călcarea în picioare a poruncilor Sale, a Templului, a Sabatelor şi a proorocilor Lui (din timpul ultimilor ani de domnie ai lui Solomon şi până la Osea în Israel şi Zedechia în Iuda: 2 Cron. 36:11-16; Ier. 7:10-15; etc.);

    .
    5. condiţia prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său ca binecuvântare şi nu ca blestem: iubirea Domnului dovedită prin păzirea poruncilor Sale; condiţia restaurării: căutarea Feţei Lui (Deuteronom); 5. condiţia prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său ca binecuvântare şi nu ca blestem: iubirea Domnului dovedită prin păzirea poruncilor Sale;    condiţia restaurării poporului: căutarea Feţei Lui (1 Împ. 6:11-13; 8:30-51, 56-61; 9:3-9; 2 Cron. 6:20-40; 7:12-22);

    .
    6. Domnul împărăţeşte peste Israel şi îi dă biruinţe în lupta cu vrăjmaşii (Iosua); 6. chiar în robia din Babilon a poporului Său, Domnul împărăţeşte şi Îşi arată slava nu prin vasele de aur de la Templu, care sunt pângărite de împăraţii babilonieni, ci prin vase de lut, care au hotărât să se sfinţească pentru Domnul. El împărăţeşte prin copiii Lui (Daniel şi cei trei tineri din Babilon: Daniel 1-6). Domnul dă biruinţă celor ce s-au întors din toată inima spre Faţa Lui şi care caută să împlinească poruncile Sale (Ezra, Neemia);

    .
    7. când Domnul este părăsit şi uitat de poporul Său, când acesta se duce după idoli (Jud. 3:7; etc.), atunci şi Domnul Îşi părăseşte poporul, lăsându-l să fie biruit şi supus robiei neamurilor (Judecători). 7. când Domnul este părăsit şi uitat de poporul Său şi când acesta se duce după idoli, atunci şi Domnul îl părăseşte (plecarea slavei Domnului din Templu: Ez. 10:4,18-19; 11:22-23), lăsându-l rob neamurilor (ducerea lui Israel în robia asiriană: 2 Împ. 17:6 şi a lui Iuda în robia babiloniană: 2 Cron. 36:17-21).

  • Noul Templu al lui Dumnezeu – Ioan 2:13-22 (1. Profilul consumatorilor religioşi atei)

    Mergând la Ierusalim să Se închine, Isus

    În Templu [1] a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei, şi pe schimbătorii de bani şezând jos (Ioan 2:14).

    Câtă diferenţă între intenţia lui Dumnezeu şi modalitatea de înţelegere şi de acţiune a oamenilor! Câtă diferenţă între semnificaţia sărbătorii şi prăznuirea efectivă a ei! Întreaga teologie a Paştelor, a curăţirii şi a jertfelor devenise doar un bun pretext al unor afaceri profitabile. Aşa s-a întâmplat întotdeauna în istorie! Chiar închinarea şi relaţia cu adevăratul Dumnezeu au fost transformate într-un sistem religios, contractual, premisă a unor afaceri imense. „Valutişti” care transformau banii celor ce veneau din toate colţurile lumii în şekelii de la Templu, inspectorii veterinari „incoruptibili” care respingeau cu stil impardonabil animalele „cu defecte” (chiar şi când ele împlineau cerinţele Legii) aduse de unii pelerini pentru a-i forţa pe aceştia să cumpere animale „bune de jertfă” ale comercianţilor de la Templu, etc, toate acestea erau  făcute în Numele Domnului, spre propăşirea spirituală a poporului şi pentru păstrarea sfintei tradiţii. Oare nu ne sună destul de familiar toate acestea?

    Orice sistem religios îşi are profitorii săi! Doar într-un sistem religios poţi vorbi despre Dumnezeul ascuns!

    Iată dar Paştele live, on-line, o sărbătoare anonimă, poleită cu numele Dumnezeului Celui Viu.

    Îmbulzeala, negocierile şi înşelările în Numele Domnului au luat sfârşit în cele din urmă, pentru că

    A făcut un bici de ştreanguri, şi i-a scos pe toţi afară din Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii schimbătorilor şi le-a răsturnat mesele.

    Şi a zis celor ce vindeau porumbei:

    ” – Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din Casa Tatălui Meu o casă de negustorie.” (Ioan 2:15-16)

    Cât curaj să faci aceste gesturi tocmai în faţa poporului şi a autorităţilor sale religioase, mai ales în Templul de la Ierusalim şi în preajma marii sărbători de Paşte! Să pui sub semnul întrebării un sistem atât de bine pus la punct în toate detaliile sale, sistem religios ce mângâia orgoliul şi nevoia de semnificaţie a poporului, sistem religios care era, totodată, un mijloc de căpătuire pentru unii şi sursa puterii şi a autorităţii pentru alţii!

    Dar oare cine este cel ce-şi permite să deranjeze behăitul oilor şi mugetul boilor pregătiţi pentru jertfă, sunetul arginţilor şi bucuria profitorilor? Un tânăr de vreo treizeci de ani, un tâmplar din Nazaret! Nu avea nici măcar vârsta şi perii albi, onorabili, ai învăţătorilor, nu făcea parte din nici o şcoală teologică, nu avea nici un mentor şi nici un magistru printre învăţaţii lui Israel şi, în plus, venea dintr-o cetate famată! Care este identitatea acestui tânăr care îşi permite să tulbure liniştea tradiţiei seculare de la Templu?

    Ca un răspuns la toate aceste întrebări, gesturile incomode ale lui Isus au fost urmate de cuvinte incendiare:

    Şi a zis celor ce vindeau porumbei:

    ” – Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din Casa Tatălui Meu o casă de negustorie.” (Ioan 2:16)

    Autorul Evangheliei face o precizare deloc întâmplătoare:

    “Şi a zis celor ce vindeau porumbei” (Ioan 2:16a).

    Dacă cu cei care vindeau boi, oi şi cu cei care schimbau bani nici nu mai stă de vorbă, ci îi scoate afară din Templu, Isus le reproşează însă celor ce vindeau porumbei că au făcut din casa lui Dumnezeu o casă de negustorie.

    Negustorii de porumbei aveau însă justificări biblice: la indicaţiile privind jertfele pentru ispăşirea păcatelor din cartea Levitic, Domnul a dat porunci clare cu privire la cei ce nu-şi permiteau să aducă ca jertfe oi sau capre. Aceşti oameni mai săraci puteau aduce turturele sau pui de porumbei ca jertfă de ispăşire şi ca ardere de tot. (Lev. 5:7-10; 12:6,8; 14:21.22, 30-32).

    Problema era însă că un mijloc de sfinţire a devenit un scop în sine. Textul Evangheliei ne spune că atunci când Isus a intrat în Templu, nu L-a găsit pe Domnul Dumnezeu domnind şi şezând pe scaunul Său de domnie, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci a găsit domnind vânzătorii de oi, boi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând jos nestingheriţi (Ioan 2:14)!

    Istoria ne învaţă un trist paradox: dorinţa maselor de oameni de a-L face mai accesibil pe Dumnezeu este convertită de furnizorii serviciilor religioase (clerul) într-un întreg aparat auxiliar, al mijloacelor care devin, cu timpul, scopuri în sine (dar care justifică activitatea şi autoritatea clerului). În acest mod s-a ajuns la reinstaurarea unei preoţii leviticale caricaturale, a mijlocitorilor post-mortem, etc., în Biserica Ortodoxă şi în cea Catolică. Aceeaşi procesualitate a dus la condiţionarea mântuirii de studierea Bibliei sau de vorbirea în limbi, etc., în unele biserici protestante. Când transformi un mijloc de cunoaştere şi de relaţionare cu Dumnezeu într-un scop în sine, ajungi să nu-L mai recunoşti pe Dumnezeul Cel Adevărat şi să cazi astfel în pericolul de a fi alungat de la Faţa Lui pe vecie!

    Când problema relaţiei cu Dumnezeu devine o problemă de marketing şi de profit economic, cu siguranţă că acea activitate religioasă şi acea casă a Domnului devin o simplă plapumă pentru acoperirea păcatelor nemărturisite şi neiertate.

    [1] În Curtea Neamurilor, o curte largă care împrejmuia clădirea Templului. Acolo se putea cumpăra şi vinde animale ca o convenţie pentru pelerinii din afara Ierusalimului.

  • Inhabitatio Dei – preliminarii

    Studiind Evanghelia dupa Ioan şi un anumit tipar care se conturează în cursivitatea textelor din Evanghelie cu cele din întreaga Biblie, am observat că după păcătuire, Adam şi Eva sunt izgoniţi din grădina Eden la răsărit, unde sunt puşi heruvimi păzitori (Gen 3:24).

    După păcătuire, Cain  “a  ieşit  din  Faţa  Domnului şi a locuit  în ţara Nod la răsărit de Eden” (Gen. 4:16, s. n.).

    Izgonirea spre răsărit pare a fi o paradigmă a alungării de la Faţa Domnului, a omenirii căzute în păcat. Aceeaşi relaţie organică dintre păcătuire şi fuga de Faţa Domnului spre răsărit o găsim şi în evocarea episodului din Genesa 11, a construirii turnului Babel (Genesa 11:2).

    Locuinţa umanităţii pare a fi însăşi refugiul continuu spre răsărit, departe de ochii de foc ai Creatorului Prea Sfânt. În aria semnificaţiilor biblice, răsăritul este spaţiul alienării, culcuşul plin de coşmare al noului om, post-adamic. Caracterizat într-un mod cât se poate de simplu, păcatul are ca efecte despărţirea de Dumnezeu (Is. 59:2) şi moartea (Rom. 6:23). Tocmai de aceea, “rezolvarea” păcatului ar fi însemnat apropierea oamenilor de Dumnezeu şi revenirea la viaţă.

    O dată cu patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeu iniţiază reintrarea în relaţie cu creatura mâinilor Sale căzute în păcat şi neascultare. De atunci chemările Creatorului se aud peste veacuri, în istorie, cu o intensitate din ce în ce mai puternică!

    Primind din partea lui Dumnezeu instrucţiunile privitoare la facerea Cortului, care este numit Cort al Întâlnirii, Moise primeşte porunci foarte clare cu privire la Curtea Cortului:

    Înspre partea de răsărit, pe lângă cei cincizeci de coţi pentru lăţimea curţii, să mai fie cincisprezece coţi de pânză pentru o aripă, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor, şi cincisprezece coţi de pânză pentru a doua aripă, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor. Pentru poarta curţii cortului, să fie o perdea lată de douăzeci de coţi, albastră, purpurie şi cărămizie, şi de in subţire răsucit, lucrată la gherghef, cu patru stâlpi şi cele patru picioare ale lor (Exod 27:9-16).

    Cortul (şi apoi Templul de la Ierusalim) avea poarta de intrare îndreptată înspre răsărit (Exod 27:13-16) ca soluţie a lui Dumnezeu de a “repara“ distanţarea de Faţa Lui, ca o chemare de a ne apropia de El şi de a avea viaţă.

    Cel ce este în sânul Tatălui a ales să-L facă de cunoscut, locuind (punându-şi cortul) printre noi plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14). El a ales să se facă trup, să vină printre noi şi să intre apoi spre Tatăl (Ioan 7:28-33) prin cruce, pentru ca să ne dea posibilitatea de a merge şi noi pe calea care ne-a deschis-o (Ioan 14:1-7). El a venit ca să ne aducă dinspre “răsărit“, din păcat şi moarte spre Faţa Domnului, a Tatălui Ceresc, într-o nouă grădină, fără de păcat (Apoc. 21-22).

    Interesant este faptul că şi Apocalipsa are o desfăşurare progresivă a lucrurilor care au să se întâmple în curând, lucruri legate de a doua venire a lui Isus Hristos. Evanghelia după Ioan ne prezintă prima venire a lui Isus, punerea Cortului lui Dumnezeu printre oameni. Apocalipsa ne încurajează să biruim pentru a fi Cortul lui Dumnezeu cu oamenii.

    Atât în Evanghelia după Ioan cât şi în Apocalipsa, evenimentele se petrec în aria semnificaţiilor ce ţin de prezenţa lui Dumnezeu, de Cortul/Templul Lui. Mântuirea şi viaţa veşnică prezentate de Domnul Isus în Evanghelia după Ioan ţin de revelarea lui Dumnezeu prin Fiul Său, întruparea funcţiilor Cortului Prezenţei lui Dumnezeu, realitate prefigurată în Vechiul Testament. Apocalipsa ne vorbeşte de o Zi a Domnului şi despre o judecată, aceasta fiind prezentată în strictă dependenţă de evenimentele care se petrec în Templul din ceruri.

    Asemănările structurale dintre cele două cărţi sunt uşor de observat în teologia ioanină a progresului, a prezentării divinităţii lui Isus Hristos şi a acelui ceas de mântuire mult aşteptat în Evanghelia după Ioan şi a prezentării Zilei Domnului în Apocalipsa. Observăm că aceste prezentări progresive sunt încadrate, în ambele cărţi, de un prolog care se ocupă de prezentarea foarte clară a divinităţii lui Isus, ca Unul de o fiinţă cu Tatăl şi cu un epilog în care ni se afirmă credibilitatea celui care a scris aceste lucruri, de maximă importanţă pentru cei ce le citesc.

    Avem făcută o chemare de a crede în Isus ca fiind Hristos-ul, Fiul lui Dumnezeu, ca să avem viaţa veşnică (Evanghelia după Ioan) şi o chemare de a birui ca să domnim şi să ne bucurăm de binecuvântarea veşnică a Mielului care a biruit (Apocalipsa).

    Cuvântul care era de la început cu Dumnezeu a ales să fie cu oamenii, să se întrupeze într-o secvenţă istorică (Ioan mărturiseşte că  “Cel ce vine după mine este înaintea mea pentru că era înainte de mine“- Ioan 1:15) pentru a ne redeschide perspectiva veşniciei lui Dumnezeu Tatăl. De aceea El şi-a pus cortul printre noi (Ioan 1:14a) şi a adus harul şi adevărul pe care Legea lui Moise doar le prefigura (Ioan 1:17). El a împlinit ca realitate umbra din Vechiul Testament.

  • Psalmul 22

    Am trecut printr-o nouă săptămână în care, ca în multe altele, discernământul şi limpezimea gândurilor mi-au fost asaltate de imagini, cuvinte şi zgomotele bizare ale acestei lumi închisă în sfera ei profană. Am simţit cum toate acestea se metamorfozează într-o cortină ce mă învăluie şi mă ţine prizonier într-o hidoasă sală a oglinzilor.

    Am încercat să sfâşii această perdea de imagini caricaturale ale acestei lumi, a zgomotelor surde şi a cuvintelor inutile, dar zădarnică mi-a fost truda. Neputinţă  omenească!

    Rob al neputinţei am fost până când în iarmarocul cuvintelor în care vindem şi cumpărăm semnificaţii, m-am îndreptat spre acel singur lucru pur, dumnezeiesc, din universul acesta palpabil cu mâinile noastre, spre Cuvântul lui Dumnezeu. Am auzit dintr-o dată din mulţimea de zgomote, un glas. Şi, asemenea apostolului Ioan din Apocalipsa 1 :12, m-am întors să văd glasul şi L-am văzut pe Dumnezeul coborât în creaţia Sa, luându-şi locul de cinste… , murind pe o cruce:

    Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără să asculţi plângerile mele ? (Psalmul 22:1) [1].

    Oare de ce acest psalm, plin de strigăte, de durerea despărţirii, a rupturii sufleteşti, emoţionale, trebuia cântat ca rjh tlya – aijeleth shahor – cerboaica zorilor – ? Cu această întrebare în minte, m-am oprit asupra unei semnificaţii deosebite ce domină Vechiul Testament de la Genesa la Habacuc: identificarea cerboaicei/cerb cu Mesia, proces de identificare ce culminează în Cântarea Cântărilor, Mesia fiind prea-iubitul aşteptat de fecioara Israel. Chiar în Genesa putem prefigura alăturarea semnificaţiei cerboaicei cu o persoană masculină, această imagine suprapunându-se cu greutatea binecuvântării rostite de Iacov:

    Neftali este o cerboaică slobodă … (Gen. 49:21).

    În Psalmi şi în Habacuc este exprimată o dorinţă:

    El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor … (Ps. 18:33; Hab. 3:19),

    dorinţă a cărei exprimare atinge apogeul în Cântarea Cântărilor:

    Prea iubitul meu seamănă cu o căprioară (C. c. 2 :9).

    Iubitule, sai ca o căprioară… (C. c. 2 :17).

    Vino repede, iubitule, ca o căprioară … (C. c. 8 :14).

    Pentru iudei shahor – zorile – reprezintă salvarea, mântuirea de suferinţă şi de robie:

    De aceea nenorocirea va veni peste tine, fără să-i  vezi zorile … (Isaia 47:11, etc.).

    Cerboaica zorilor, care sare peste munţii ce ne despart (C. c. 2:17), când  se arată zorile fiindcă aduce de fapt zorile, aceasta este o parafrază caldeeană [2] şi reprezintă sacrificiul zilnic de dimineaţă. Iudeii considerau cerboaica zorilor ca fiind Shechinach (Slava Domnului sau Maiestate divină), dar în strânsă legătură cu sacrificiul zilnic de dimineaţă.

    Aijeleth shahor – cerboaica zorilor – este sacrificiul zilnic adus de rostogolirea veacurilor în persoana celui pe care Ioan Botezătorul Îl indica: Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29), sacrificiul de dimineaţă. Să ne aducem aminte că:

    – dimineaţa a fost adus Isus ca jertfă, răstignit pe cruce la cel de al treilea ceas din zi (ora 9 dimineaţa – Marcu 15:25), iar vineri spre seară, când mieii de Paşte erau junghiaţi, Isus, Paştele nostru, murea pe cruce (Ex. 12:6; Marcu 15:42-44) ;

    – El este dimineaţa, zorile pe care ar fi trebuit să le aştepte poporul Israel;

    – El este strălucitoarea stea de dimineaţă (Apoc 22:16),

    – soarele dreptăţii (Mal. 4:2; Luca 1:78);

    – lumina lumii (Ioan 8:12) ;

    – ajutorul de dimineaţă, ajutorul la timpul potrivit şi în ziua mântuirii (Isaia 49:8);- tot spre dimineaţă El a înviat din morţi (Matei 28:1; Marcu 16:9; Ioan 20:1-14), semn că sacrificiul Său a fost primit de Dumnezeu din cauza jertfei Sale fără pată pentru a ne face neprihăniţi în Faţa Tatălui (Rom. 4:23-25).

    Oare ce fel de zile aş trăi dacă primele gânduri de dimineaţă ar fi îndreptate spre crucificarea şi învierea Domnului Isus?

    Acest psalm era cântat de David pe drumurile fugii sale din faţa lui Saul sau a propriului fiu Absalom, precum şi în  nedreptăţile celor bogaţi asupra celor săraci şi în colbul dureroaselor drumuri ale pustiei din robia  poporului Israel părăsit de Dumnezeu.

    Dar semnificaţia sa majoră este dată de rostirea primului verset de către Isus Hristos pe cruce, la Golgota.  Oare cum a ajuns Isus pentru ai Săi un proscris, tocmai El, Cel la care tot poporul alerga spre tămăduire? Sau cum se explică despărţirea de Dumnezeul Său, Cel care L-a însufleţit şi mandatat pe tot timpul misiunii Sale?

    Părăsit de oameni şi de Dumnezeu, de cei cărora le făcuse numai bine şi de Cel pe Care nu L-a necinstit niciodată – iată necunoscutele între care Isus Hristos, pe cruce, caută soluţia.

    Isus, trădat de Iuda din lăcomie (şi totuşi lui i-a întins până la capăt pâinea prieteniei); tăgăduit de Petru, cel ce a declarat cu putere că şi-ar da viaţa pentru învăţătorul Său. Dat la moarte de iudei din invidie, nesocotit şi nedreptăţit de Pilat din frică şi din ambiţia ce i-a orbit dreapta judecată. Iată-L pe Cel părăsit de oameni din lăcomie, slăbiciune, invidie, frică, ambiţie oarbă – oare toate acestea nu sunt constitutive demnităţii umane în care ne regăsim şi noi?

    Expunând răutatea oamenilor, crucificarea lui Isus relevă planul lui Dumnezeu Tatăl de a birui răul din om. În faţa crucii  putem atinge întunericul din noi în lumina  acelui Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!

    Isus a fost crucificat pe dealul Căpăţânii, ca loc unde umanitatea, din prea plinul gândurilor sale înfierbântate L-a întronat în suferinţă. Să ne amintim că apostolul Petru ne spune că prin rănile Lui suntem tămăduiţi (1 Petru 2:24c): străpungerea mâinilor Sale s-a făcut pentru răscumpărarea faptelor noastre moarte, crucificarea picioarelor pentru ispăşirea umbletelor noastre rătăcite, încoronarea cu cununa de spini ca mântuire de gândurile noastre murdare iar coasta străpunsă pentru restaurarea unei altfel de coaste. Singurele fiinţe umane ce trăiau agonia crucificării Mântuitorului au fost, în faţa coastei străpunse, sângerânde, un altfel de coastă, suspinând, femeile mironosiţe de la piciorul crucii.

    Dar dincolo de suferinţa trupească pe cruce, agonia lui Isus ascundea o taină inaccesibilă privitorilor simpli de atunci, era suferinţa sufletească a despărţirii de Tatăl.

    Dumnezeule! Dumnezeule!

    Domnul Isus aduce o notă de intimitate pe care David nu o are: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! (Matei 24:46). Yahwe era Dumnezeul lui Hristos Isus, I-a pregătit trupul de natură umană, L-a uns cu undelemn de bucurie. Isus S-a rugat Lui, a crezut în El, L-a iubit şi I-a fost ascultător. Tot Lui Îi adresează durerile Sale fierbinţi, fapt ce denotă intimitatea relaţiei. Plinătatea dumnezeirii era în El (Coloseni 1:19).

    Pentru ce m-ai părăsit?

    Evangheliştii ne spun că Isus s-a simţit cuprins de o întristare de moarte; episodul din grădina Ghetsimani arată de altfel că ucenicii nu au înţeles taina suferinţei Lui şi că pe cărarea suferinţei trebuie să meargă de unul singur. El a început să se înspăimânte foarte mult când privea cu teamă şi groază la chinul ce urma, de a bea paharul mâniei lui Dumnezeu (Matei 26:38). Cu toate că nu avea păcat, Tatăl L-a făcut păcat pentru noi (2 Cor. 5:21). Tatăl L-a părăsit pentru că trebuia de unul singur să bea acest pahar până la ultima picătură, restabilind astfel justiţia lui Dumnezeu în faţa universului şi a îngerilor. Groaza şi spaima sufletului Său se datora intrării în contact a sufletului Său pur cu grozăvenia păcatelor noastre. Acest strigăt nu era o obiecţie împotriva dragostei lui Dumnezeu Tatăl, ci era strigătul din mijlocul suferinţei tocmai către Cel ce Îl putea izbăvi de aceasta. Paradoxal poate, dar acest strigăt repeta încrederea Lui în Dumnezeu ce reiese din v. 8. Cu adevărat nu putea să mântuiască pe alţii şi să Se mântuiască pe Sine în acelaşi timp! Este sugestiv să ne uităm cum s-au împlinit atunci v. 5-8 din Isaia 50.

    De ce te depărtezi de mine

    – de mântuirea Mea din suferinţă, din moarte şi

    de ce nu-mi asculţi plângerile?

    – pe care le făcea conform Evrei 5:7? Dumnezeu S-a depărtat de Isus ca să se apropie de noi, împreună cu El şi prin El de noi. Plângerile Lui erau ascultate, dar El trebuia să-şi ducă ascultarea până la capăt, spre acel S-a sfârşit! (Ioan 19 :30), croindu-ne astfel tiparul mântuirii. Ceea ce a semănat Isus prin plânsete, noi culegem cu bucurie veşnică!

    şi tot nu am odihnă !

    Era de fapt ziua mâniei aprinse a lui Dumnezeu peste El, atunci trăia iadul pentru noi, iadul  înfricoşătoarei tăceri a lui Dumnezeu (Efeseni 4:9). Să ne amintim că, dacă la naşterea Sa în Bethlehem a apărut o lumină în plină noapte, la chinurile morţii de pe cruce, în plină zi pământul a fost cuprins de întuneric (Matei 27 :45). Iar în Apocalipsa, afară – adică în iadul cel veşnic –  este întunericul, plânsul şi scrâşnirea dinţilor, tăcerea lui Dumnezeu, a rupturii de El (Apocalipsa 21:8 ; 22:15).

    Totuşi Tu eşti Cel Sfânt

    Diferenţa dintre iadul trăit de Isus şi cel ce va fi experimentat de oameni este că Dumnezeu L-a ascultat pe Fiul Său din pricina smeririi şi a ascultării din timpul vieţii Sale desăvârşite, fără de păcat (Evrei 5:7). Dumnezeu este sfânt, drept şi credincios, El a promis că va asculta pe cel care-L cheamă în ziua necazului. Dumnezeu este drept în toate căile Sale şi sfânt în toate lucrările Sale.

    Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.

    A doua modalitate a tăcerii lui Dumnezeu din Apocalipsa este tăcerea Sa pentru a se auzi laudele şi închinarea sfinţilor Săi. Acestea vor fi roadele suferinţelor lui Isus cel înviat (v.22-25).

    Primele 3 versete analizate reflectă în miniatură structura întregului psalm, desfăşurarea lui indicându-ne modul cum lucrează Dumnezeu cu sfinţii în suferinţă: Dumnezeu nu ne mântuie de necaz, ci din necaz ca să slujim de laudă slavei Sale!

    Cel ce se poate bucura de Domnul, se încrede în puterea Domnului şi consideră că binecuvântarea cea mai mare este relaţia cu Dumnezeu (Psalmul 21), acela va şti să strige din toată inima sa către Cel ce poate să-l izbăvească din necaz, această izbăvire având drept consecinţă imediată lauda Domnului în mijlocul celor credincioşi (Psalmul 22). După realizarea mântuirii, Domnul îl va călăuzi ca un păstor spre desfătarea cu Dumnezeul mântuirii sale (Psalmul 23), pregătindu-se de venirea Domnului, a Împăratului slavei care va veni să împărăţească (Psalmul 24).

    [1] The Expositor’s Bible Commentary [Zondervan Reference Software, 1998, computer file] propune o structură simetrică (sub forma unui chiasm) a acestui psalm:

    A. Abandonul lui Dumnezeu, domnia Sa şi lauda lui Israel (v. 1-5)

    B. Priveliştea publică (v. 6-8)

    C. Responsabilităţile legământului lui Dumnezeu (v. 9-11)

    C’. Abandonul şi rugăciunea pentru graţia legământului (v. 12-21)

    B’. Lauda publică (v. 22-24)

    A’. Prezenţa şi domnia lui Dumnezeu: lauda lui Israel şi a neamurilor (v. 25-31)

    Perspectiva pe care ne-am sumat-o în acest succint comentariu se va ocupa de comentarea primelor trei versete, pe care le-am considerat a fi sinteza întregului psalm. Astfel, structura primelor trei versete va îngloba secvenţele întregului psalm:

    1. v. 1-2 părăsirea psalmistului de către Dumnezeu, împotrivirea oamenilor şi strigătele din mijlocul suferinţelor (v. 4-18);

    2. v. 3a încredinţarea că Dumnezeu este sfânt  şi că-l va izbăvi tocmai ca să fie o pricină de laudă pentru Dumnezeu (v. 19-24);

    3. v. 3b locuirea lui Dumnezeu în mijlocul adunării Sale (v. 25-31).

    Propunerea noastră poate fi suplinită şi de o observaţie a aceluiaşi comentariu, The Expositor’s Bible Commentary [Zondervan Reference Software, 1998, computer file], care insistă asupra unor termeni contrastanţi cu privire situaţia psalmistului şi la cea a lui Dumnezeu:

    Dumnezeul său l-a părăsit (v. 1a)

    Dumnezeul lui Israel este întronat (v. 3a)

    Dumnezeul său este departe de mântuirea sa (v. 1b)

    Dumnezeul lui Israel este Cel Sfânt (v.3b)

    Dumnezeul său nu îi răspunde plângerilor sale (v. 1c)

    Dumnezeul lui Israel primeşte laudele lui Israel (v. 3c)

    [2] Aşa cum apare în Septuanginta (LXX, ed. A. Rahlfs, 1935), căprioară înseamnă şi ajutor, ceea ce ar putea constitui o posibilă explicaţie a modului de interpretare al acestui psalm, ţinând cont tocmai de strigătele de durere pe care le conţine. Totodată, expresia mai poate însemna şi o modalitate melodică pentru a cânta acest psalm. Asocierea căprioarei cu zeul soarelui, Sahar, conform datelor arheologice culese din Anatolia, a sugerat unor comentatori asocierea titlului psalmului cu zeul soarelui, aşa cum este cunoscut din textele ugaritice (ZAW – Zeitschrift fur die alttestamentliche Wissenschaft – 65 [1953], p. 85–86). Pentru mai multe informaţii, a se consulta: Peter C. Craigie: Psalm 22. A Liturgy for One Threatened with Death. (Psalms 1-50), Word Biblical Commentary, volume 19, Word Books, Publisher, Dallas, Texas, 1983, p. 194.