Inhabitatio Dei – preliminarii

Studiind Evanghelia dupa Ioan şi un anumit tipar care se conturează în cursivitatea textelor din Evanghelie cu cele din întreaga Biblie, am observat că după păcătuire, Adam şi Eva sunt izgoniţi din grădina Eden la răsărit, unde sunt puşi heruvimi păzitori (Gen 3:24).

După păcătuire, Cain  “a  ieşit  din  Faţa  Domnului şi a locuit  în ţara Nod la răsărit de Eden” (Gen. 4:16, s. n.).

Izgonirea spre răsărit pare a fi o paradigmă a alungării de la Faţa Domnului, a omenirii căzute în păcat. Aceeaşi relaţie organică dintre păcătuire şi fuga de Faţa Domnului spre răsărit o găsim şi în evocarea episodului din Genesa 11, a construirii turnului Babel (Genesa 11:2).

Locuinţa umanităţii pare a fi însăşi refugiul continuu spre răsărit, departe de ochii de foc ai Creatorului Prea Sfânt. În aria semnificaţiilor biblice, răsăritul este spaţiul alienării, culcuşul plin de coşmare al noului om, post-adamic. Caracterizat într-un mod cât se poate de simplu, păcatul are ca efecte despărţirea de Dumnezeu (Is. 59:2) şi moartea (Rom. 6:23). Tocmai de aceea, “rezolvarea” păcatului ar fi însemnat apropierea oamenilor de Dumnezeu şi revenirea la viaţă.

O dată cu patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeu iniţiază reintrarea în relaţie cu creatura mâinilor Sale căzute în păcat şi neascultare. De atunci chemările Creatorului se aud peste veacuri, în istorie, cu o intensitate din ce în ce mai puternică!

Primind din partea lui Dumnezeu instrucţiunile privitoare la facerea Cortului, care este numit Cort al Întâlnirii, Moise primeşte porunci foarte clare cu privire la Curtea Cortului:

Înspre partea de răsărit, pe lângă cei cincizeci de coţi pentru lăţimea curţii, să mai fie cincisprezece coţi de pânză pentru o aripă, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor, şi cincisprezece coţi de pânză pentru a doua aripă, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor. Pentru poarta curţii cortului, să fie o perdea lată de douăzeci de coţi, albastră, purpurie şi cărămizie, şi de in subţire răsucit, lucrată la gherghef, cu patru stâlpi şi cele patru picioare ale lor (Exod 27:9-16).

Cortul (şi apoi Templul de la Ierusalim) avea poarta de intrare îndreptată înspre răsărit (Exod 27:13-16) ca soluţie a lui Dumnezeu de a “repara“ distanţarea de Faţa Lui, ca o chemare de a ne apropia de El şi de a avea viaţă.

Cel ce este în sânul Tatălui a ales să-L facă de cunoscut, locuind (punându-şi cortul) printre noi plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14). El a ales să se facă trup, să vină printre noi şi să intre apoi spre Tatăl (Ioan 7:28-33) prin cruce, pentru ca să ne dea posibilitatea de a merge şi noi pe calea care ne-a deschis-o (Ioan 14:1-7). El a venit ca să ne aducă dinspre “răsărit“, din păcat şi moarte spre Faţa Domnului, a Tatălui Ceresc, într-o nouă grădină, fără de păcat (Apoc. 21-22).

Interesant este faptul că şi Apocalipsa are o desfăşurare progresivă a lucrurilor care au să se întâmple în curând, lucruri legate de a doua venire a lui Isus Hristos. Evanghelia după Ioan ne prezintă prima venire a lui Isus, punerea Cortului lui Dumnezeu printre oameni. Apocalipsa ne încurajează să biruim pentru a fi Cortul lui Dumnezeu cu oamenii.

Atât în Evanghelia după Ioan cât şi în Apocalipsa, evenimentele se petrec în aria semnificaţiilor ce ţin de prezenţa lui Dumnezeu, de Cortul/Templul Lui. Mântuirea şi viaţa veşnică prezentate de Domnul Isus în Evanghelia după Ioan ţin de revelarea lui Dumnezeu prin Fiul Său, întruparea funcţiilor Cortului Prezenţei lui Dumnezeu, realitate prefigurată în Vechiul Testament. Apocalipsa ne vorbeşte de o Zi a Domnului şi despre o judecată, aceasta fiind prezentată în strictă dependenţă de evenimentele care se petrec în Templul din ceruri.

Asemănările structurale dintre cele două cărţi sunt uşor de observat în teologia ioanină a progresului, a prezentării divinităţii lui Isus Hristos şi a acelui ceas de mântuire mult aşteptat în Evanghelia după Ioan şi a prezentării Zilei Domnului în Apocalipsa. Observăm că aceste prezentări progresive sunt încadrate, în ambele cărţi, de un prolog care se ocupă de prezentarea foarte clară a divinităţii lui Isus, ca Unul de o fiinţă cu Tatăl şi cu un epilog în care ni se afirmă credibilitatea celui care a scris aceste lucruri, de maximă importanţă pentru cei ce le citesc.

Avem făcută o chemare de a crede în Isus ca fiind Hristos-ul, Fiul lui Dumnezeu, ca să avem viaţa veşnică (Evanghelia după Ioan) şi o chemare de a birui ca să domnim şi să ne bucurăm de binecuvântarea veşnică a Mielului care a biruit (Apocalipsa).

Cuvântul care era de la început cu Dumnezeu a ales să fie cu oamenii, să se întrupeze într-o secvenţă istorică (Ioan mărturiseşte că  “Cel ce vine după mine este înaintea mea pentru că era înainte de mine“- Ioan 1:15) pentru a ne redeschide perspectiva veşniciei lui Dumnezeu Tatăl. De aceea El şi-a pus cortul printre noi (Ioan 1:14a) şi a adus harul şi adevărul pe care Legea lui Moise doar le prefigura (Ioan 1:17). El a împlinit ca realitate umbra din Vechiul Testament.