Mergând la Ierusalim să Se închine, Isus
În Templu [1] a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei, şi pe schimbătorii de bani şezând jos (Ioan 2:14).
Câtă diferenţă între intenţia lui Dumnezeu şi modalitatea de înţelegere şi de acţiune a oamenilor! Câtă diferenţă între semnificaţia sărbătorii şi prăznuirea efectivă a ei! Întreaga teologie a Paştelor, a curăţirii şi a jertfelor devenise doar un bun pretext al unor afaceri profitabile. Aşa s-a întâmplat întotdeauna în istorie! Chiar închinarea şi relaţia cu adevăratul Dumnezeu au fost transformate într-un sistem religios, contractual, premisă a unor afaceri imense. „Valutişti” care transformau banii celor ce veneau din toate colţurile lumii în şekelii de la Templu, inspectorii veterinari „incoruptibili” care respingeau cu stil impardonabil animalele „cu defecte” (chiar şi când ele împlineau cerinţele Legii) aduse de unii pelerini pentru a-i forţa pe aceştia să cumpere animale „bune de jertfă” ale comercianţilor de la Templu, etc, toate acestea erau făcute în Numele Domnului, spre propăşirea spirituală a poporului şi pentru păstrarea sfintei tradiţii. Oare nu ne sună destul de familiar toate acestea?
Orice sistem religios îşi are profitorii săi! Doar într-un sistem religios poţi vorbi despre Dumnezeul ascuns!
Iată dar Paştele live, on-line, o sărbătoare anonimă, poleită cu numele Dumnezeului Celui Viu.
Îmbulzeala, negocierile şi înşelările în Numele Domnului au luat sfârşit în cele din urmă, pentru că
A făcut un bici de ştreanguri, şi i-a scos pe toţi afară din Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii schimbătorilor şi le-a răsturnat mesele.
Şi a zis celor ce vindeau porumbei:
” – Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din Casa Tatălui Meu o casă de negustorie.” (Ioan 2:15-16)
Cât curaj să faci aceste gesturi tocmai în faţa poporului şi a autorităţilor sale religioase, mai ales în Templul de la Ierusalim şi în preajma marii sărbători de Paşte! Să pui sub semnul întrebării un sistem atât de bine pus la punct în toate detaliile sale, sistem religios ce mângâia orgoliul şi nevoia de semnificaţie a poporului, sistem religios care era, totodată, un mijloc de căpătuire pentru unii şi sursa puterii şi a autorităţii pentru alţii!
Dar oare cine este cel ce-şi permite să deranjeze behăitul oilor şi mugetul boilor pregătiţi pentru jertfă, sunetul arginţilor şi bucuria profitorilor? Un tânăr de vreo treizeci de ani, un tâmplar din Nazaret! Nu avea nici măcar vârsta şi perii albi, onorabili, ai învăţătorilor, nu făcea parte din nici o şcoală teologică, nu avea nici un mentor şi nici un magistru printre învăţaţii lui Israel şi, în plus, venea dintr-o cetate famată! Care este identitatea acestui tânăr care îşi permite să tulbure liniştea tradiţiei seculare de la Templu?
Ca un răspuns la toate aceste întrebări, gesturile incomode ale lui Isus au fost urmate de cuvinte incendiare:
Şi a zis celor ce vindeau porumbei:
” – Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din Casa Tatălui Meu o casă de negustorie.” (Ioan 2:16)
Autorul Evangheliei face o precizare deloc întâmplătoare:
“Şi a zis celor ce vindeau porumbei” (Ioan 2:16a).
Dacă cu cei care vindeau boi, oi şi cu cei care schimbau bani nici nu mai stă de vorbă, ci îi scoate afară din Templu, Isus le reproşează însă celor ce vindeau porumbei că au făcut din casa lui Dumnezeu o casă de negustorie.
Negustorii de porumbei aveau însă justificări biblice: la indicaţiile privind jertfele pentru ispăşirea păcatelor din cartea Levitic, Domnul a dat porunci clare cu privire la cei ce nu-şi permiteau să aducă ca jertfe oi sau capre. Aceşti oameni mai săraci puteau aduce turturele sau pui de porumbei ca jertfă de ispăşire şi ca ardere de tot. (Lev. 5:7-10; 12:6,8; 14:21.22, 30-32).
Problema era însă că un mijloc de sfinţire a devenit un scop în sine. Textul Evangheliei ne spune că atunci când Isus a intrat în Templu, nu L-a găsit pe Domnul Dumnezeu domnind şi şezând pe scaunul Său de domnie, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci a găsit domnind vânzătorii de oi, boi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând jos nestingheriţi (Ioan 2:14)!
Istoria ne învaţă un trist paradox: dorinţa maselor de oameni de a-L face mai accesibil pe Dumnezeu este convertită de furnizorii serviciilor religioase (clerul) într-un întreg aparat auxiliar, al mijloacelor care devin, cu timpul, scopuri în sine (dar care justifică activitatea şi autoritatea clerului). În acest mod s-a ajuns la reinstaurarea unei preoţii leviticale caricaturale, a mijlocitorilor post-mortem, etc., în Biserica Ortodoxă şi în cea Catolică. Aceeaşi procesualitate a dus la condiţionarea mântuirii de studierea Bibliei sau de vorbirea în limbi, etc., în unele biserici protestante. Când transformi un mijloc de cunoaştere şi de relaţionare cu Dumnezeu într-un scop în sine, ajungi să nu-L mai recunoşti pe Dumnezeul Cel Adevărat şi să cazi astfel în pericolul de a fi alungat de la Faţa Lui pe vecie!
Când problema relaţiei cu Dumnezeu devine o problemă de marketing şi de profit economic, cu siguranţă că acea activitate religioasă şi acea casă a Domnului devin o simplă plapumă pentru acoperirea păcatelor nemărturisite şi neiertate.
[1] În Curtea Neamurilor, o curte largă care împrejmuia clădirea Templului. Acolo se putea cumpăra şi vinde animale ca o convenţie pentru pelerinii din afara Ierusalimului.
Alonewithothers's Blog 