1. Unde am ajuns sau cum putem” învinge (România) împreună”
Se împlinesc 20 de ani de când ne tot trădăm istoria! 20 de ani în care i-am răspuns cu o prostie încrâncenată zâmbetului lui Dumnezeu cu care a luminat, într-un decembrie cenuşiu, o ţară întreagă!
Mă gândesc la acel decembrie ’89 ca la o mană cerească într-un pustiu al inimilor împietrite şi deznădăjduite. Nicio megacampanie de evanghelizare a “specialiştilor” în marketing religios nu a adunat (şi) atâţia atei, ca în decembrie 1989. Oameni care să îngenunchieze în faţa eliberării de jugul de fier, rostind Tată Nostru laolaltă cu femei, bătrâni, tineri, foarte mulţi tineri!
Atunci s-au rupt barierile prudente pe care, de obicei, le aşezăm minuţios între sacru şi profan. Se ştie că în faţa gloanţelor nu există atei. Atunci, în decembrie 1989, puterea harului a înfrânt stihiile şi mecanismele diabolice ale cenzurii de orice fel, ale manipulării, constrângerilor şi lipsurilor. Atunci, Dumnezeu a zâmbit şi, asemnea unor copii, ne-am lăsat molipsiţi de bucuria Lui!
Au trecut însă anii. Am “crescut”, ne-am “maturizat”. Dar am uitat de noi, de ei şi am uitat de El! Am uitat de noi în fuga după ceva ce credem că vom deveni! Am uitat de ei pentru că nu erau ca noi! Am uitat de Dumnezeu, pentru că s-a ascuns dincolo de perdeua de nori, iar pentru această discreţie, I-am păstrat locul doar pentru duminică (în cazul în care nu avem de făcut alte chestiuni mai “importante”).
Eliberaţi de dictatură, cei mai mulţi dintre noi ne-am luat soarta în mâini şi ne-am înfăşurat cu o grămadă de patimi. Cum să faci o carieră, eventual pe spinarea altora, cum să te cocoţi cât mai sus într-un top al nesimţirii epatante dar profitabile, cum să îţi faci o casă chiar cu riscul de a neglija căminul/familia. Am pornit într-o goană a devenirii sociale şi materiale, vrând parcă să recuperăm cei 40 de ani de “ascetism” comunist.
Am ajuns după 20 de ani îmbuibaţi dar totuşi flămânzi, bogaţi şi totuşi mai săraci, mai informaţi şi totuşi mai ignoranţi. Iar deasupra tuturor acestor insuficienţe, ne reclamăm religiozitatea noastră în spaţiul public pentru a ne ascunde mizeria spaţiului privat, profanat şi păgânizat de tot felul de patimi (parcă nu s-a schimbat nimic din relevanţa afirmaţiei lui Octavian Goga când vorbea despre spiritualitatea românilor: o intelectualitate atee, un popor superstiţios şi un cler afon).
În ultimele săptămâni ale lui 2009, ca într-un priveghi al propriilor speranţe deşarte, ne-am aşezat, ca naţie, în faţa oglinzilor înşelătoare ale televizioarelor, întrebându-ne: “Oglindă, oglinjoară, cine e mai rău în ţară?”
O clasă politică este o foarte bună expresie a poporului care îl reprezintă. Acolo ne vedem defectele dar şi ipocriziile personale supradimensionate. Furtişagurile minore cotidiene ajung să fie reprezentate la vârf de hoţii monumentale. Minciunile cu care ne mai înfăşurăm banalităţile devin ipocriziile respingătoare ale celor pe care îi devorăm la televizor. Totodată, pasiunile politice devin supape de refulare şi metode terapeutice pentru atitudini bolnăvicioase şi idolatre. Nimic mai familiar pentru oamenii obişnuiţi ca circul minciunilor, al trădărilor şi dezgustului generalizat cu care infectează societatea elitele politice.
Drept exemplu al circului degustător schiţat mai sus, să privim la răspunsul la următoarea întrebare: oare ce au de a face “libertatea” şi “bunul simţ” liberal cu violenţa bâtei şi obezitatea avariţiei, marcă “social-democrată”? Par a avea în comun un slogan: “învingem împreună” şi un caracter – ipohondria interesului îngust care hrăneşte ipocrizia şi ura viscerală faţă de propriul popor, faţă de decenţă şi faţă de Dumnezeu.
Dar oare acestea nu sunt “calităţi” pe care zilnic le lucrăm la filigran? Oare nu cumva ne regăsim intenţiile ascunse în interesele meschine ale celor care se pun la înfruptat din avuţia unei ţări, atât cât i-a dat Dumnezeu? Oare câţi dintre noi nu ne putem recunoaşte în absurdul teatru al măştilor sociale ale unui comunist neîmblânzit care “păstoreşte” un miliardar corupt, un papagal fermecat de propriile sofisme, un golan care reclamă altora bunul simţ care-i lipseşte şi un parvent agramat, cocoţat în conştiinţa socială drept profesor al succesului facil? În faţa unei astfel de alchimii de caractere, orice conjuraţie de imbecili devine invidioasă. Trist este că nici alternativa nu-i ruptă din rai, având aceleaşi slăbiciuni, chiar dacă a manifestat o mai mare voinţă în propria reformare.
Cel ce deţine monopolul “bunului simţ” în România, înjurând memoria predecesorilor săi liberali şi călcând onoarea unor adevăraţi domni de la care ar fi putut învăţa decenţa – I. Raţiu şi C. Coposu – a declarat că “Ion Iliescu este de apreciat pentru că în anii ’90 nu a pus armata să împuşte oameni în Piaţa Universităţii (puteţi citi AICI mulţumirile” victimelor mineriadelor pentru acestă mostră de “bun simţ” iar AICI găsiţi o reîmprospătare a memoriei cu ceea ce s-a întâmplat in iunie 1990). Groaznică regresie intelectuală şi morală după atâţia ani!
Astfel am ajuns la crudul moment de sinceritate că am risipit bogăţia de libertate şi bune intenţii pe care ni le-a dăruit Dumnezeu într-un decembrie cenuşiu din 1989. Corpul social din 2009 poartă rănile cu care ne-am mutilat în toţi aceşti 20 de ani. Se împlinesc astfel toate resursele combinatorii cu care ne-a “răsfăţat” istoria: suntem la fel de dezbinaţi ca dacii, orgolioşi ca romanii, fanatici în idei şi expresii ca orientalii şi încarceraţi într-un tradiţionalism tâmp şi prost înţeles, asemenea ruşilor. Pe lângă toate aceste aspecte, cred că sărăcia izbânzilor vine şi din neputinţa acceptării eşecului şi a învăţămintelor pe care acesta le aduce (H. R. Patapievici a surprins magistral inconsecvenţele logice şi morale ale acestui aspect în articolul Delir şi urâţenie).
2. Licitaţia naivităţilor?
Nu pot decât să mă rog ca bunul Dumnezeu să se miluiească de o ţară şi un popor care Îl necinsteşte şi cu buzele şi cu faptele, recunoscând că de prea multe ori am fost părtaş acestor păcate. Nu pot decât să-mi recunosc neputnicia şi limitarea pe care o am în a împrăştia mai multă lumină şi adevăr în dragostea Lui. Nu pot decât să încerc să mă conving că modelele umane nu trebuie căutate în lumina reflectoarelor şi în partizanatul ipocriziilor.
În mintea şi inima fiecăruia dintre noi răsare speranţe de mai bine dar preferăm, de cele mai multe ori, ca altcineva să plătească preţul realizării lor.
Nu pot decât să recunosc similitudinea cu o situaţie în care Dumnezeu îi îndeamnă pe evreii ajunşi în Babilon să se roage pentru binele cetăţii în care i-a aşezat:
“Zidiţi case, şi locuiţi-le; sădiţi grădini şi mâncaţi din roadele lor! Luaţi-vă neveste, şi faceţi fii şi fiice; însuraţi-vă fiii, şi măritaţi-vă fetele, să facă fii şi fiice, ca să vă înmulţiţi acolo unde sunteţi, şi să nu vă împuţinaţi.
Urmăriţi binele cetăţii, în care v-am dus în robie, şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!
Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri, care sunt în mijlocul vostru, nici de ghicitorii voştri; n-ascultaţi nici de visătorii voştri, ale căror visuri voi le pricinuiţi! Căci ei vă prorocesc minciuni în Numele Meu. Eu nu i-am trimis, zice Domnul.”
Dar iată ce zice Domnul: „De îndată ce vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi, şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta. Căci Eu ştiu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul” (Ieremia 29:5-13a).
Vom avea bucuria unui viitor mai luminos pentru ţara şi poporul ăsta doar în măsura în care ne vom spăla de mâinile pătate de sânge pe care le avem prin ura, invidia, avariţia, răutatea, avorturile, crimele cu fapta, vorba şi gândul!
Nu pot decât să sper că vom învinge cu adevărat doar atunci când mai întâi ne vom învinge pe noi înşine!
