Caut sub piele bătaia de inimă şi reţeaua de gânduri în care să-mi topesc dorinţele ascunse şi zâmbetele publice. Fug însă repede de nebuloasa incomodă a întrebărilor. Sunt anesteziat de sentimentele anodine ale egoismului prudent. În cele din urmă, mă afund în reţeaua de zâmbete protocolare. Cred astfel că bucuria şi durerea s-au împletit în viaţă conform unor fractali teribil de ironici. Uite aşa îmi dau seama că mă bântuie terorismul eroismului, al unicităţii fiinţei mele.
Nu sunt străin de complexul frustrant al vulnerabilităţilor, înfăşurate în sclipirile de o clipă ale jucăriilor profane cotidiene: oglindă, cremă, pieptene, şampon, McDonald’s, iPod…
Iscodirea retinei: slabă consolare pentru iarmarocul de voci şi feţe plasticoase care plagiază suspinul Evei, cea izgonită.
Nesaţietatea urechii: o victorie urâtă pentru urmaşii lui Adam, cel fugind de vocea lui Dumnezeu.
Ademenit de plimbări bolnave prin circularitatea morţii şi a absurdităţii vieţuirii umane.
Închis în staniolul cercului deşertăciunii.
Un altfel de Autoportret:
În Betleem, într-o dimineaţă mută, M-am înfăşurat în nervi, ţesuturi şi oase. Am atâta viaţă să aduc în lume, o lume translucidă în plictiseala ei cotidiană. Dar trec pe lângă Mine aşa de mulţi oameni care, paradoxal, aşteaptă toată viaţa să se întâmple ceva. Au inventat luneta, dar nu văd abisul din propria inimă. Nu Mă văd pentru că sunt atât de multe argumente. Argumente pentru a nu te dezlipi de depresiile absurde, de cadavrul libertăţii sau de ciudăţenia egofobiei narcisiste.
Ştiu că sunt un paradox pentru raţiunea umană îndumnezeită: fiind Dumnezeu, totuşi vreau să devin om, sunt puternic şi totuşi plin de iertare, creator al vieţii şi totuşi născut pentru a muri. Şi asta nu e literatură ieftină. E doar o convocare la confruntarea cu speranţele deşarte, mizeria crasă şi deziluziile îmbietoare cu care oamenii îşi mângâie nihilismul. Trebuie ceva curaj ca să treci graniţa confortului, să ieşi din singurătatea ta şi să te întâlneşti cu Cel care pune întrebările!
Mă nasc om ca să reconvertesc simplitatea şi să fac de ruşine vanitatea înţelepţilor.
Ies din infinit şi caut un sălaş în care să Mă odihnesc: o inimă pe care să o încălzesc, o conştiinţă pe care să o luminez, un trup în care să locuiesc. Mă dezbrac de Mine ca să te îmbrac cu nemurire. O nemurire pe care poţi să o arunci la coşul de gunoi al unei lumi imunde.
Nu sunt deloc străin de vulnerabilităţile oamenilor, aceşti familiari atât de străini: iesle, sărăcie, respingere, foame, durere, plâns, ţintă a invidiei şi urii, moarte.
Eu cobor să rup circularitatea, să caut pe cei pierduţi, să unesc pe cei rătăciţi în singularitatea colectivă, …, să redefinesc bucuria, …
Îmi place să cred că am ajuns să văd lumea ca o sală de clasă şi fiecare zi drept o lecţie nouă. Dar cel mai bogat “material” de studiu sunt oamenii pe care îi întânesc (şi evident propriul sine, de altfel un teren foarte sinuos de exploatat). Chiar dacă sunt “condamnat” să rămân în sfera trăirilor umane, de multe ori doresc să evadez, măcar un pic, din captivitatea condiţionărilor socio-culturale. Cred că exerciţiul critic este un astfel de prilej (iluzoriu?) de eliberare.
Uite aşa, camuflându-mă în torentul de dorinţe sezoniere, am ajuns să mă întâlnesc cu un obsedant marxist bărbos, îmbrăcat într-un roşu strident şi care a adus omenirea într-un sclavagism dulceag, promiţând tuturor cadouri “for free”! Neîncrezător în astfel de gratuităţi, am trecut pe la oficiul de cazier al bibliotecilor, comandând datele personale ale acestui personagiu suspicios.
Locul şi data naşterii din certificatul de naştere al lui Moş Crăciun nu sunt clar precizate: zămislirea sa în măruntaiele istoriei pare să fluctueze de la bizantina şi călduroasa Licia (Sfântul Nicolae, caritabilul de prin secolul IV d. Hr.) până la îngheţata Islandă (Odin voiajor cu cei 8 cai ai săi zburători în timpul sărbătorii păgâne nordice Yule; fiind zeu, Odin este trans-epocal, chiar dacă a cam iesit la pensie prin Evul Mediu). Mixajul cultural şi religios hiperecumenic din care s-a născut Moş Crăciun ar face invidios orice activist gălăgios al corectitudinii politice din timpurile noastre. Legitimat în galeria anarhetipurilor colective cu nume ca Pere Noel, Kris Kringle, Sinterklaas, Santa Claus, Sfântul Nicolae, etc., Moş Crăciun are atât de mulţi părinţi încât îi pot înţelege complexul de a juca rolul de bunel/moş pentru atât de mulţi copii. Undeva, în natură, există o lege a compensaţiei!
Elful (St. Nick cel pitic – în varianta de lucru a new-yorkezilor de la începutul secolului XIX) s-a luptat pentru supremaţie, pentru puţin timp, cu imaginea durduliului Old Santeclaus (de insipiraţie olandeză şi filtrată nord-american, de prin aceeaşi perioadă). În cele din urmă, juriul istoriei a decis că un moş mai grăsuţ este total inofensiv pentru copii. Ceea ce mă miră este faptul că dorinţa moşului de a face cadouri copiilor nu a ridicat niciun semn de îndoială imaginaţiei virgine de atunci.
În fine, după o astfel de copilărie chinuită, Moş Crăciun (care inaugurează mitul răsturnat al tinereţii fără bătrâneţe – să rămâi bătrân atât de multe secole!) capătă consistenţa fiorului asteptării sale inopinate, prin coşul de fum, de către copiii lăsaţi în voia fanteziilor de către părinţi tot mai ocupaţi de cuceririle industrializării. Fericirea instant a copiilor cu minimum de efort, dar maximum de tensiune ideatică – iată cockteil-ul perfect pentru părinţii din ce în ce mai comozi! Uite aşa se externalizează serviciile relaţiilor afective. Iar Coca-Cola a fost doar prima companie care a ştiut să stoarcă fiecare strop de fericire din voiajul visurilor copiilor via buzunarul părinţilor. De aici, nu a trebuit să treacă decât câteva decenii de educaţie consumeristă pentru a se ajunge la pânda umplerii şosetelor, ameţeala cromatică şi sonoră a paradelor de Crăciun, safariuri prin mall-uri, fotografii cu moşul, scrisori languroase, umărite prin GPS până la Polul Nord, etc.. Iată cum braţele lungi ale satisfacţiei burţii, tradusă în pompoase tendinţe şi cifre de vânzări, au cucerit până şi redutele intime ale imaginaţiei, aparent inocente, a copiilor (imaginaţie care ar fi fost absolut inocentă dacă nu ar fi sedusă de o nestăpânită/needucată dorinţă de semnificare).
Odată cu evoluţia şi dezvoltarea poveştii lui Moş Crăciun în cultura occidentală a ultimelor două secole, observăm procesul de laicizare a naturii narative a soteriologiei umane. Poveştile ne oferă ceva în care să credem: cumpărăturile! Nu mai este vorba de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu născut pentru mântuirea oamenilor, ci este vorba de povestea unei religiozităţi laice, neparticipative în sensul responsabilităţii moral-religioase dar participative în sensul raporturilor sociale (a infatuării bunelor intenţii) şi în sensul mântuirii de sine (a materializării spiritului).
Cei care resping puterea de condiţionare a publicităţii (şi a mass-media în general) nu sesizează logica aparte a eficienţei lor. Nu e vorba de o logică a enunţului şi dovezii, ci de una a povestirii şi a aderării la ea. Nu credem în poveşti, dar ţinem la ele. “Demonstrarea” produsului nu convinge pe nimeni; nu face decât să raţionalizeze cumpărarea, care oricum precede sau depăşeşte motivele raţionale. Cu toate acestea, fără să “credem” în produs, credem în publicitatea care vrea să ne facă să credem în el. E povestea lui Moş Crăciun: copiii nu-şi mai pun deloc întrebări asupra existenţei lui, şi nu trec de la această existenţă la cadourile primite, cum trecem de la cauză la efect; credinţa în Moş Crăciun e o improvizaţie raţionalizantă ce ne îngăduie să păstrăm în cea de-a doua copilărie relaţia miraculoasă a cadourilor primite de la părinţi (şi îndeosebi de la mamă), pe care am cunoscut-o în prima copilărie. Această relaţie miraculoasă, pierdută ca fapt, se interiorizează într-o credinţă care e prelungirea ei ideală. Un romanesc neartificial: el se bazează pe interesul reciproc pe care-l au cele două părţi în păstrarea relaţiei. În toate acestea, Moş Crăciun nu are nicio importanţă, iar copilul crede în el doar de aceea. Prin această imagine, ficţiune, alibi, el consumă jocul solicitudinii parentale miraculoase şi grija părinţilor de a fi complicii poveştii – lucru în care va crede şi când va înceta să creadă în el. Cadourile nu fac decât să confirme acest compromis (Jean Baudrillard: Sistemul obiectelor, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 109).
Navigând printre diversele curente şi direcţii de cercetare ştiinţifică, de multe ori am avut impresia că orice formă “savantă” de studiere a istoriei şi morfologiei religiilor mă va obliga să adopt o poziţie din ce în ce mai relativistă, că voi pierde fărâmele de credinţă în oceanul de mecanisme explicative de care se va îndrăgosti orgoliul meu intelectual. Inhibat de sofisticările academice ale celor creditaţi ca fiind autorităţi incontestabile, credeam că o cercetare mai serioasă a istoriei religiilor mă va îndepărta de orizontul credinţei.
Nu am ajuns la statura unui cercetător capabil de un travaliu intelectual savant, erudit şi aproape autosuficient, dar am început să “întind o mână în afara” credinţei mele (ca să folosesc o expresie din vocabularul consilierii psihanalitice). Lectura mai bogată mi-a oferit prilejul dărâmării unor prejudecăţi şi mitologii, pe care le consideram ştiinţifice, indubitabile şi de care îmi era frică, ezitând să le supun cercetării (până şi industria cunoaşterii ştiinţifice poate fi cauzatoare de mitologii, supertiţii şi prejudicii ale onestităţii).
În Căderea în ritual, I. Ţon surprinde inconsecvenţele ştiinţifice şi primejdiile interpretării ideologice a istoriei religiilor, aşa cum a făcut-o pozitivismul evoluţionist la cumpăna secolelor XIX-XX. În analiza sa, cercetătorul român porneşte de la
– evoluţionismul etnocentrist al teoriei animismului primordial al lui Edward Burnett Tylor (Primitive Cultures: Research into Development of Mythology, Philosophy, Religion, Art and Custom – 1871), J. G. Frazer (The golden bough – 1890) şi Lucien Levy-Bruhl (Mental Functions in Primitive Societies – 1910, Primitive Mentality – 1922, The Soul of the Primitive – 1927, The Supernatural and the Nature of the Primitive Mind – 1931, Primitive Mythology – 1935, The Mystic Experience and Primitive Symbolism – 1938) (ca să nu-i mai pomenim şi pe Max Muller – Lectures on the Origin and Growth of Religion as Illustrated by the Religions of India – 1878, colegul lui Tylor de la Oxford şi Herbert Spencer – Principles of Sociology – 1877) şi
– ajunge la demenţa hermeneutică psihanalitică a lui Sigmund Freud (Totem and Taboo – 1913).
În concepţia acestora religia este o formă de evoluţie a conştiinţei omeneşti de la superstiţiile şi divinizările actelor naturii (animism), trecând apoi prin politeism şi monoteism, urmând a ne elibera conştiinţa de rămăşiţele preştiinţifice, mitologice şi religioase. Pentru Freud, mecanismul adoraţiei religioase vine dintr-o interzicere a consumării totemice a tatălui primordial, ucis ca efect al complexului oedipian.
Istoria ulterioară ne-a demonstrat că “dulceaţa” teoriilor antropologiei evoluţioniste şi psihanalitice otrăveşte irecuperabil decenţa şi rigurozitatea cercetării empirice, oferind însă premise psudoştiinţifice pentru aroganţe rasiste, religioase şi culturale, ceea ce acum este condamnat tocmai de către urmaşii acestor teorii (multiculturaliştii politically correctness).
În amalgamul superficialităţilor docte ale pozitivismului, la modă atunci, este foarte interesant ce spune Sir Flinders Petrie, “părintele” egiptologiei moderne:
Were the conception of a god only an evolution from such spirit worship, we should find the worship of many gods preceding the worship of one god…. What we actually find is the contrary to this, monotheism is the first stage traceable in theology… (Petrie, Flinders, The Religion of Ancient Egypt, Constable, London,1908, p. 3-4).
Cam în acelaşi context academic, iată ce scria Stephen Langdon, cercetător de seamă al culturii antice asiriene:
I may fail to carry conviction in concluding that both in Sumerian and Semitic religions, monotheism preceded polytheism…. The evidence and reasons for this conclusion, so contrary to accepted and current views, have been set down with care and with the perception of adverse criticism. It is, I trust, the conclusion of knowledge and not of audacious preconception.
Determinismul biologic, cel sociologic şi cel cultural, de factură pozitivistă, devin periculoase când ajung la viziunea autosuficientă a închiderii unei societăţi în limitele trasate de antropologi. Aceste explicaţii reducţioniste sunt răsturnate de funcţionalismul britanic, grupat în jurul studiilor inovatoare ale lui Bronislaw Malinowski (Argonauts of the Western Pacific – 1922). Antropologul britanic are admiraţia pentru observaţia participantă („observarea ştiinţifică a societăţilor“), demersul contextual şi perceperea culturii ca un ansamblu organic care trebuie cercetat în armonia sa. El descoperă structura raţională a “primitivilor”, tasând terenul pentru o viitoare recuperare a originilor religioase a umanităţii, fără să cadă în capcana teoretizării brute şi superficiale, aşa cum au făcut ceilalţi cercetători “albi” cu privire la “primitivi”.
A început astfel să fie luată în seamă posibilitatea dovedirii ştiinţifice a primordialităţii monotesimului: multe studii de etnologie şi antropologie dinamică pot sprijini ideea că la început a fost monoteismul, iar politeismul este o decădere de la credinţa într-un singur Dumnezeu al cerului şi al pământului.
Studiile lui A. W. Howitt (The native tribes of South-East Australia – 1904), Andrew Lang (The making of religion – 1909), Wilhelm Schmidt (Primitive revelation – 1939, The origin and grouth of religion, facts and theories – 1931) şi Don Richardson (Eternity in their hearts – 1981) ne oferă suficiente exemple pentru a recunoaşte primordialitatea monoteismului şi, în multe cazuri, asocierea religiei cu legea morală şi apoi involuţia degenerativă, răvăşitoare în sfera religioasă şi morală, ajungându-se, ca un efect al acestei involuţii, la magie. Atenţie, vorbim de monoteism şi structuri mentale mesianice descoperite la popoare care le manifestau înainte de contactul cu europenii creştini:
– triburile Australiei de sud-est, etc (pentru exemplificare, pe lângă operele citate mai sus, mai puteţi găsi AICI câteva referinţe bibliografice).
Pentru exemplificarea efortului acestor antropologi şi etnologi de a cuprinde natura religioasă a oamenilor “neinfectaţi” de sindromul religiei comercializate, vă recomand Baraka (1992). Baraka (binecuvântat) este un film ce desfăşoară secvenţe vizuale de spiritualitate într-o manieră cât se poate de explicit new-age. Surprinde regia colajului de imagini ce se preling simetric cu intonaţiile Lisei Gerrard pe o muzică eterică, creând senzaţia detaşării de animalitatea urbană, frustrantă şi nebună a civilizaţiei (din filmografia aceluiaşi regizor, Ron Fricke, mai puteţi viziona Chronos, un poem audio-video despre timp, eternitate şi efemeritate).
În învălmăşeala acuzelor şi a strigătelor cotidiene care ne camuflează ura, mulţi dintre noi ajungem să mimăm, o dată pe an, corul sentimentelor umane copleşite de dulceaţa faptelor bune şi a dorinţelor glazurate cu o iertare convenţională. Alţii, strecurându-se printre capriciile indiferenţelor, îşi strâng mâinile într-o rugă pentru o lume mai bună, sentimente mai adevărate şi curate şi un strop de bucurie reală.
În orice formă a revoltei postmoderne ne-am schiţa profilul, cu siguranţă că fiecare dintre noi ar dori acolo, în intimitatea inimii rănite şi temătoare, să audă corul unor îngeri care vestesc pacea pe pământ.
Casting Crowns – Peace on Earth (2008)
I heard the bells on Christmas day
Their old familiar carols play
And mild and sweet their songs repeat
Of peace on earth good will to men
And the bells are ringing
Like a choir they’re singing
In my heart I hear them
Peace on earth, good will to men
And in despair I bowed my head
There is no peace on earth I said
For hate is strong and mocks the song
Of peace on earth, good will to men
But the bells are ringing
Like a choir singing
Does anybody hear them?
Peace on earth, good will to men
Then rang the bells more loud and deep
God is not dead, nor doth He sleep
The wrong shall fail, the right prevail
With peace on earth, good will to men
Then ringing singing on its way
The world revolved from night to day
A voice, a chime, a chant sublime
Of peace on earth, good will to men
And the bells they’re ringing
Like a choir they’re singing
And with our hearts we’ll hear them
Peace on earth, good will to men
Do you hear the bells they’re ringing?
The life the angels singing
Open up your heart and hear them
Peace on earth, good will to men
Peace on earth, Peace on earth
Peace on earth, Good will to men
Sunt printre noi pretenţioşi, mai mult sau mai puţin diplomaţi în expresia propriilor convingeri, care resping spectacolul religios din societate. Aceştia îşi clamează superioritatea printr-o poziţie de Homo Indifferens. Chiar şi în aceste cazuri, resursele combinatorii ale raţiunii şi discursului nu pot masca complet statutul natural de Homo Religious. Opţiunile subiective, oricât de emancipatoare se vor a fi prezentate, nu pot decât să trădeze frustrarea şi tendinţele deicidare pe care le manifestă un om înrădăcinat în dualismul acceptării sau respingerii unui sistem de valori, al unei viziuni de viaţă şi al unui principiu explicativ. Aşadar, indiferent de indigestiile filosofico-religioase “nobile” pe care le reclamăm unii dintre noi, suntem cu toţii în aceeaşi barcă, a religiozităţii naturii umane, chiar dacă vâslim în direcţii diferite!
Ei bine, în întâmpinarea dorinţei de cunoaştere a statutului nostru ca fiinţe religioase vine şi cartea Căderea în ritual. Nu pot decât să salut încercarea dr. Iosif Ţon de a clarifica anumite filiaţii istorice ale religiozităţii noastre, asumate mai mult sau mai puţin conştient şi responsabil de către fiecare dintre noi.
Autorul cărţii “pendulează” între un optimism exprimat în sintagma suntem liberi să alegem ce să credem, libertate care vine dintr-o cunoaştere a alegerii şi o alegere a cunoaşterii şi un realism pesimist, oferit de glisarea istorică ce surprinde decadenţa şi degradarea creştinismului. Această viziune realist-pesimistă suprinde determinismul filosofic, cultural şi politic care se manifestă în comunităţile creştine care instituţionalizează credinţa.
Necesitatea analizei fenomenului de “cădere” la ritualism porneşte de la o consecinţă importantă a integrării României în Uniunea Europeană. În această “integrare” se desfăşoară o veritabilă întâlnire cu sine şi cu alţii, a structurii spirituale naţionale cu cea europeană. Astfel, păgânismul precreştin al corpului social românesc, specific unei societăţi involute (aşa cum este încă, în bună parte, cea românească) se întâlneşte cu păgânismul new age, free-thinking sau al animismului ştiinţific fasonat al europenilor deschişi către experienţele diferenţei (este vorba de diferenţa faţă de moştenirea creştină a Europei, acuzată de opresiune ideologică şi viziune etnocentristă retrogradă).
Structura argumentării desfăşurate de-a lungul cărţii este clară şi bine documentată (poate că ar fi fost mai fericită prezentarea ei într-o altă formă vizuală, cu o taxonomie mai rigidă a editării capitolelor şi subcapitolelor). Îmi permit trasarea câtorva linii directoare:
a) este falsă presupoziţia evoluţionistă (pe care o învaţă dogmatic fiecare dintre noi, în lipsa unei informări decente) care afirmă că desfăşurarea diacronică a religiei porneşte de la animism, trece prin magie şi politeism, pentru a ajunge la monoteism. Evident însă că monoteismul, în virtutea evoluţiei ştiinţifice, trebuie abandonat în favoarea unor inginerii mentale (autodivinizatorii – de sorginte orientală sau organizaţională, sau înrobitoare, a tranformării într-un număr anonim într-un mecanism social – de sorginte distopică);
b) oricând în istorie, dar mai ales în vremurile decadente din punct de vedere moral, ritualul (definit ca operaţiune mecanică de manipulare a unor forţe, zeităţi) este preferat unei relaţii cu Dumnezeu, bazate pe ascultare şi împlinirea unor condiţii morale (a nu se confunda totuşi viaţa devoţională şi credinţa în Dumnezeu doar cu pietismul emoţional şi moralitatea rigidă, aşa cum fac mulţi apologeţi ortodocşi când descalifică – câteodată pe bună dreptate – relaţia protestanţilor cu Dumnezeu, relaţie căreia îi lipseşte “fiorul tainei” şi al liturghiei);
c) istoria oferă exemplul căderii în ritual atât al poporului evreu, cât şi a creştinilor.
În prelungirea eforturilor lui I. Ţon, aş schiţa posibile articulaţii ale mecanismului decadenţei creştinismului ritualic:
– sub efectul veneraţiei cinstite a lui Dumnezeu se cade în respectul halucinogen al preacinstirii celor care Îl venerează (transformarea martirilor şi doxologilor în sfinţi mijlocitori);
– sub efectul dorinţei de comunicare socială, a închegării unei apologetici şi teologii creştine, se ajunge, printr-o exacerbare a raţionalităţii discursive, la subminarea autorităţii revelaţiei lui Dumnezeu. Subminarea Sfintei Scripturi este împletită cu o recuperare a filosofiei greceşti, ca stimul intelectual al acestei raţionalităţi discursive (transformarea întrebărilor filosofice în apofatismul şi mistagogia sfintelor taine, transformarea istorică a filtrării exegetice şi omiletico-devoţională a învăţăturilor biblice în sfânta tradiţie, mai sfântă şi mai preţuită decât învăţăturile pe care vrea să le tălmăcească);
– sub efectul socializării “corecte politic”, se ajunge la un puternic sincretism religios, dictat de cerinţe politico-culturale;
d) soluţia în faţa acestei contrafaceri masive a creştinismului este o reîntoarcere la învăţăturile Scripturii şi provocarea lui Dumnezeu de a răsplăti cu frumuseţea trăirii Evangheliei pe cel care o crede.
Cartea Căderea în ritual poate fi o reală provocare pentru tinerii cercetători evanghelici de a disemina în mediul academic studii scrise cu o atitudine a unei inimi smerite, dar care să împlinească exigenţa erudiţiei atâtor Nebucadneţari falnici din intelectualitatea românească. În acelaşi timp, cartea oferă suficiente resurse şi puncte de analiză pentru a deconspira păgânismul care se ascunde sub datinile şi tradiţiile populare româneşti, prea blagoslovite de Ortodoxie.
