Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc! (Matt. 5:44)
De prea multe ori lucrurile despre care vorbim cel mai mult sunt și cele pe care le înțelegem cel mai puțin. Acest pervers apofatism al abundenței discursive este cât se poate de vizibil în istoria teologiei și a filosofiei așa încât nici nu e de mirare că pozitivismul experienței religioase/evidențelor intelectului/simțurilor s-a transformat în apofatismul postmodern al tăcerii/modalităților indiferente ale multi-universurilor. Vremurile când puteam vorbi mult despre Dumnezeu au trecut în uitare, acum e vremea altui idol, cel toleranței ca evidență a progresului, a superiorității morale în fața unei alterități pe care, chipurile, o înțelegi, accepți și integrezi în cercul semnificațiilor vieții.
Concurența globală cu care fiecare, de la copilul de grădiniță până la Miss Univers, politicianul de la TV sau cel de la catedra de socio-umane, se străduie să joace cât mai bine dramaturgia socială a rostirii crezului toleranței mă face să cred că suntem într-o acerbă concurență a celor care rostesc în cor ieșirea din spiritul concurenței de sine. Așa discursul toleranței se transformă într-o hiperbolică inflație a celuilalt ca terapie isterică a unui sine negăsit, ros de angoase și vinovății. Ori eu cred că toleranța ar trebui să fie un semn al celebrării celuilalt, nu o cedare tremurândă a șantajului celuilalt, ar trebui să fie o evidență a tăriei de caracter, nicidecum o autoflagerare de sine. Toleranța nu este o problemă de act în sine cât de atitudine care determină actul (de aici și imposibilitatea etică a constrângerii ei printr-un act legislativ exterior). Ori aici modernitatea târzie și-a tăiat exact acele resorturi care ar fi dat consistență toleranței ca mijloc de coabitare a pluralității (transcendent, conștiință, principii etice obiective). În lipsa acestora, ceea ce avem acum este un tabú al toleranței și un teatru al ipocriziei!
Să fim seriosi/realiști: ”toleranța” este azi un lipici semiotic, un vehicul simbolic, un artificiu retoric care parazitează alteritatea: ”ești tolerant dacă spui/crezi/afirmi ce spun eu!” Toleranța este una dintre ultimele virtuți creștine care s-a secularizat și, ca orice act al dramaturgiei ipocriziei postmoderne, musai trebuie întors oedipian împotriva propriului părinte.
Un om tolerant își cere iertare, nicidecum nu dă cu pumnul! Un om tolerant poate rămâne ferm în convingerile sale dar nu-și afirmă mândria, nu-ți fluieră în ureche, nu caută ostentativ să se afișeze, este deschis posibilității de a fi greșit, dă dovadă de smerenie tocmai ca act de acceptare a demnității celuilalt. Ori găsesc interesant că aceste calități lipsesc tocmai celor care se auto-declară apostoli și învățători ai toleranței!
Spiritul adevăratei toleranțe este străin de impunere, violență, reclamare cu amenințare, etichetare grabită și definitivă, nu se auto-justifică și nicidecum nu este mândră de sine. Și nici nu-i face semne indecente celui diferit! Asta pentru ca toleranța este de fapt o formă de dependență de transcendent și a dreptății care trece dincolo de înțelegerea limitată pe care o avem unii față de alții. Toleranța este și o formă a dragostei, iar dragostea nu se mândrește ci poate să ierte, să sufere, să creadă nu în fatalism și “born this way” ci să înoiască ceea ce era stricat. Așa cum toleranța ipocrită este dinamică în propria băltire, entropie, adevarata toleranță este dinamica care transformă viciosul într-un sfânt, sau cel puțin într-un om mai bun.
Teatrul ipocriziei toleranței este cât se poate de evident atunci când un adversar cade, greșește, eșuează. Cum poți fi tolerant când te bucuri de căderea celuilalt, treci nepăsător, afundându-l chiar mai tare în viciu prin indiferență, voce superioară, satisfacție a eșecului, verdict implacabil, fără să ai milă, să îi spui și să faci ce trebuie spre recuperare? Căderea sfinților, bucuria nebunilor! Mă tot uit la reacțiile unor oameni ce ”se luptă” pentru toleranță, moderație, respect față de alteritate, iubirea celui căzut, non-violență, restaurare relațională, etc, și le văd ușurința împroșcării etichetelor ”fundamentalist”, ”taliban”, ”fanatic”, etc., vocea gravă a verdictelor definitive, mișcările spasmodice de separare violentară. Dacă ești plin de dragoste, de unde atâta savurare cinică și distantă a căderii umane? Unde este mâna întinsă a lui Isus către victima adusă în piața publică spre a fi linșată cu pietre? Nu cumva marea noutate a creștinismului este dragostea care oferă șansă oricărui păcătos spre a deveni un sfânt? Aici este cu adevărat puterea toleranței! În ultimă instanță Dumnezeu este modelul toleranței în judecată – ne suportă încă pe pământul ăsta cu toate răutățile noastre – cât și în mântuire – prin modelarea unui altfel de comportament, atitudini a inimii, viziuni referitoare la dinamica vieții umane – ”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc!” (Matt. 5:44)
Toleranța este imposibilă când este folosită doar pentru impunerea interesului de grup/trib. Atunci ea va opera cu discriminări, cu recuperea unor nedreptăți istorice prin producerea altora.
Isus Hristos depășește această mentalitate ”noi” versus ”ceilalți”. Dar pentru asta El nu ne oferă un discurs de Miss Universe al dragostei care sparge toate barierile și polarizările (așa cum sofiștii progresiști fac). El operează cu o realitate incomfortabilă și dureroasă: noi toți suntem vinovați, cu prejudecăți, violenți, buni de blamat și judecat. Ironic, Isus respinge categoric mișcarea decepțională fariseică postmodernă a auto-justificării neprihănirii ”Pride/Spread love”: ”Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14)
Când cineva vine să ofere ”dragostea” fără să accepte mai întâi realitatea că el este vrednic de vină și judecat pentru putrefacția și durerea lumii, atunci acea persoană nu vinde decât un paleativ, un simplu anestezic, un surogat, nicidecum leac care să vindece.
Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala. Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși:
Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă. (Ioan 12:24) (Exorcismul social postmodern)
PS.
O sa mai treacă ceva timp până când oftica junilor din România pe ”fanaticii religioși” și a lor putere va trece ca să vadă cât de amăgitoare a fost investiția de naivitate si prostie în ”apostolii toleranței, acceptării și deschiderii”, dovediți după ceva timp la fel de fanatici și setoși de putere ca cei pe care le-au făcut vânt de la butoanele puterii, împletindu-se între timp cu puterea și exercitînd-o discreționar, cenzurând, rupând destine, sufocând și controlând. Vor descoperi astfel că toleranța are culoarea cerului. Când e înșfăcată în mâinile noastre, folosită ca pretex pentru ”revoluțiile” orgoliului nostru de grup, atunci ea capătă culoarea sângelui, a ruperii Cain-ice de celălalt doar pentru a impune propria discriminare, putere și pofte bolnăvicioase…
Alonewithothers's Blog 