The end is in the beginning and yet you go on. (Samuel Beckett, Endgame)
1. Vortexul sfârșiturilor
Uimitoarea aventură a vieții umane este că deși toți îi știm sfârșitul, detaliile drumului înspre acolo ne diferențiază teribil. Ca specie umană suntem prinși undeva între încarcerarea legalistă în finalități pre-concepute și tortura presupusei epuizări a creativității în actul finalizat. Portretele umane variază de la familiaritatea stearpă a staticului la cicatricile nebuloaselor ce tot fug de momentul despărțirii de familiarul nedefinitului și întâmplătorului. Ne cam plimbăm între aroganța clamărilor finale și cea a refuzului oricărei dări de socoteală. Ironia face însă ca lejeritatea unora în cunoașterea finalităților să îi împingă pe aceștia la muncă asiduă în timp ce boemia drumului altora îi chinuie cu o continuă și epuizantă căutare în gol.
Și totuși, în toată această tensiune a drumului, extremele se atrag și vorbesc despre importanța acestui intinerariu. Chipul fără de pată al unui copil se poate odihni în mâna obosită a unui bătrân încercat de toate – iată odihna de înainte și după toate oboselile vieții! Tocmai pentru a nu ne permanentiza ipocrizia luciferică cu care am fost contaminați în Eden, un început al cuvântărilor senine se cere testat de un sfârșit al oftatului celui care le-a și prins carnalitatea înfăptuirii lor, a filtrării poruncilor prin nervii și trăirile lui. Ori aici vine pedagogia istoriei – oricât am învăța din eșecul și victoriile altora, ne va veni și nouă momentul confruntării lor.
2. Nu despre etica ci despre decenţa interpretării
Sfârşitul unui lucru nu e automat mai bun decât începutul lui! De altfel onestitatea eșecurilor atâtor vieți umane de pe paginile Scripturii este un argument în favoarea autenticității și caracterului ei supra-uman. Într-o epocă a pedantismelor narcisiste, Scriptura prezintă portrete incomode, căderi, de-conversii și apostazii laolaltă cu recuperări si reintalniri. Chiar Dumnezeu se pune în lumini proaste pentru nervii și sensibilitățile noastre tocmai pentru a ne scoate din “decența” moralistă a judecătorului distant și a ne boteza în vârtejul gândurilor, atitudinilor, orgoliilor, faptelor și visărilor de sine.
Căderea umană este portativul pe care ne scriem propriile note. Avem aici atât certitudinea unui sfârșit (care nu este epuizare și teroare a banalului, ci se cere continuat de un nou început) cât și uimitoarea atracție a neprevăzutului testării, a conjucturilor diferite care validează alegeri umane.
Ştiu că pentru mulţi contemporani “luminaţi”, textele Vechiului Testament sunt de o obscuritate deloc atractivă. Şi eu am trecut prin scepticismul doct atunci când era vorba de scrierile acestui “trib de înapoiaţi”, ai căror urmaşi, totuşi, conduc lumea azi. Acum recunosc că superioritatea pe care o clamam atunci acoperea fanatic o ignoranţă crasă. (O cerinţă fundamentală a ştiinţei hermeneuticii reclamă intrarea în orizontul istoric, lingvistic, psihologic, cultural, valoric-ideatic al unei opere, pentru a o înţelege şi de abia apoi este posibilă ieşirea din acel orizont prin explicaţie, respingere sau adeziune, etc.).
Cu timpul însă, am început să mă apropii de Vechiul Testament conştient că înţelegerea lui este absolut indispensabilă înţelegerii Noului Testament. Aşa am descoperit o bogăţie imensă de resurse pentru trăirea de astăzi. În ultimă instanţă, tunelul timpului ne induce în eroare. Cocoţaţi în vârful istoriei, uităm că de fapt nu e nimic nou în lume, ce a fost va mai fi: suntem aceleaşi fiinţe oarbe dar doritoare de lumină, mâncate de invidie şi ranchiună dar flămânde de o atingere a dragostei, bezmetici într-un imediat năucitor de îngust, asemenea unui cavou, şi totuşi sperând la ceva mai multă libertate şi eliberare de imanenţă. În multe dintre relatările Bibliei mi-am descoperit această natura paradoxală, dezgolită de superficialităţile pudice cotidiene.
O privire atentă în Cuvânt se dovedeşte a fi o privire în oglindă! Însă depinde de fiecare dacă urăşte oglinda datorită propriei înfăţişări. Harul cel mare este că scrierile Bibliei, pe care eu le cred inspirate, nu sunt spre chinuirea noastră de către un Dumnezeu sadic şi cinic. Dimpotrivă, ele au menirea de a conştientiza nebunia propriei îndumnezeiri, de care suferim cu toţii, şi ne ajută să ne deschidem orizontul către Celălalt/celălalt. În ultimă înstanţă, Biblia ne relevă natura omului şi natura lui Dumnezeu precum şi dinamica dintre cei doi parteneri, dinamică care creează ceea ce noi numim istorie.
Unfinished Painting by Keith-Haring (1989)
3. 1 Cronici 16:11 ca oglindă postmodernă
Pentru că valorează mai mult sfârşitul decât începutul unui lucru şi pentru că creştinii sunt îndemnaţi să se uite la înaintaşii lor şi la sfârşitul vieţii lor, găsesc ilustrativ pasajul din 1 Împăraţi 15 şi istoria împăratului Asa al Iudeii de prin secolul 9 Î. Hr. pentru a explica suma succeselor noastre, urmate însă de crunte eşecuri.
Măreţul David nu a construit Templul, Casa Domnului, cu toate că a făcut toate pregătirile necesare (1 Cron. 22 : 2 -29: 9), la fel cum Moise a adus poporul până la Iordan, dar nu a intrat în ţara promisă (Deut. 34: 1-5). Iosua şi Solomon au avut menirea de a împlini ceea ce Moise şi David au început. Domnia lui Solomon pare a fi apogeul împărăţiei lui Iuda dar atunci când facem o lectură paralelă a 1 Împ. 1-11 cu 2 Sam. 1-11, observăm că 2 Sam. 1-10 redă ascensiunea lui David iar 2 Sam.1 1 căderea lui, pe când 1 Împ.1-10 redă ascensiunea lui Solomon iar capitolul 11 căderea lui. Like father, like son! Observăm că rădăcinile degradării şi căderii lui Solomon se află în chiar perioada sa de ascensiune glorioasă. În 1 Împăraţi 3 ni se spune că Solomon s-a încuscrit cu Faraon, luând-o ca soţie pe fata Faraonului. Emanciparea şi multiculturalismul militant au o miză politică cu un cost moral, cauzalitate valabilă atât atunci, pe vremea lui Solomon, cât şi acum, în mileniul trei!
Dar în contextul apostaziei lui Solomon ne sunt inserate evenimentele din 1 Împăraţi 11:14-28. În Biblie găsim modelul negativ al “duşmanilor” care cresc în putere atunci când sfinţii îşi leapădă mărturia curată pentru interese economice şi politice (cazul lui Solomon). Tot în Biblie ne sunt oferite şi modelele pozitive al unor oameni care hotărăsc să se sfinţească şi să se dedice Dumnezeului Prea Sfânt, “vrăjmaşii” lor devenind îmblânziţi şi binevoitori (a se vedea cazurile lui Daniel, Neemia, etc.). Oare nu din cauza decăderii şi ipocriziei poporului lui Dumnezeu, Cel Prea Sfânt scoate în jurul nostru tot mai mulţi vrăjmaşi, cu inima tot mai împietrită? Un creştin ipocrit echipează ateul cu tot arsenalul distructiv de care acesta are nevoie pentru a-şi justifica exact lucrurile pentru care creştinul e acuzat de ipocrizie! “De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruieşte pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte“ (Habacuc 1:4).
În cele din urmă, imperiul glorios al lui Solomon ajunge în ruină, rupt în două: Iuda şi Israel. Din 1 Împăraţi 12 se pot observa conflictele dintre linia genealogică a lui David, a împăraţilor Iudei cu împăraţii Israelului, cei care nu recunosc această linie genealogică, contestând astfel pe unsul lui Dumnezeu şi urmaşii săi (14 :30; 15 :7,16). În acest context, pericolele pentru Iuda au fost:
a) nesocotirea funcţiilor Casei Domnului prin ritualuri seci (legalism/închidere entropică) şi
b) contaminarea păcatului dinspre Israel: »trăirea în Iuda ca în Israel« (progresism/deschidere entropică).
Oare să nu fie nicio asemănare cu situaţia multor biserici de astăzi?
În cursivitatea textului putem observa logica desfăşurării vieţii împăraţilor Iudei după un anumit tipar:
– Roboam, fiul lui Solomon, a umblat 3 ani pe calea lui David şi a lui Solomon din cei 17 câţi a domnit (2 Cron. 11 :8 ); restul de 14 ani mulţumindu-se cu o religie zădarnică (Iacov 1 :26 ). Apoi «Roboam a adormit cu părinţii săi«.
– Abiam «s-a dedat la toate păcatele tatălui său« (1 Împ. 15 :3) şi apoi «Abiam a adormit cu părinţii lui« (1 Împ. 15 :8).
– Acelaşi tipar este păstrat şi în viaţa lui Asa.
După faptele şi vorbirile lor din viaţa, ei au adormit cu părinţii lor (nu au murit ci «au adormit»!!!), în aşteptarea judecăţii lui Dumnezeu de la învierea morţilor (Dan. 12 :2 ; Ioan 5 :28-30).
În logica acestei dinamici, scanând viaţa lui Asa din perspectiva 2 Cron. 16:11, putem observa următorul chiasm:
Faptele dintâi:
- a făcut ce e plăcut înaintea Domnului timp de 35 de ani (2 Cron. 14 :1-15 :19 ). Pornind de la o situaţie de criză, de la un război cu etiopienii (2 Cron. 14), Asa s-a alipit de Domnul:
- a făcut legământ cu Domnul (2 Cron 15 :2),
- a pus în Casa Domnului aur, argint şi vase (2 Cron. 15 :8 ; 1 Împ. 15 :15),
- adună tot poporul pentru Legământ cu Domnul.
Faptele de pe urmă:
- pornind de la un alt război, cel cu Baeşa, împăratul lui Israel cel apostat, Asa nu a mai căutat pe Domnul în ultimii 6 ani ai domniei (2 Cron. 16 :1-14):
- a făcut legământ cu împăratul Siriei (1 Împ. 15 :18-19 ; 2 Cron 16 :2-3);
- scoate din Casa Domnului argint şi aur (1 Împ.15 :16; 2 Cron 16 :2);
- a strâns tot Iuda pentru lucrarea de întărire a Ghebei şi a Miţpei.
Apoi «Asa a adormit cu părinţii lui« (1 Împ. 15 :24).
La sfârşitul vieţii observ la Asa o devoţiune total răsturnată! Trist este faptul că cerința imediatului, tragerea cortinei peste cer pentru a-și oferi siguranța și comfortul prezentului, a palpabilului, toate aceste indicii ale apostaziei celui ce crezuse în Dumnezeu reclamă prozelitism, prăvălirea apostaziei peste cât mai mulți. Și cu cât poziția celui căzut este tot mai înaltă, acoperită de tot mai multe titulaturi sociale, intelectuale, chiar morale, cu atât numărul celor atrși în amăgirea căderii lui este tot mai mare. Iar tot acest dezastru se face pe cheltuiala Casei Domnului, pe pervertirea, sărăcirea și vânzarea funcțiilor ei.
Orice asemănare a istoriei lui Asa cu vieţile reale nu este pur întâmplătoare! Ce s-a întâmplat între faptele dintâi şi cele de pe urmă? Oare nu-i aşa că este obositor să dai socoteală unui Dumnezeu care aparent nu este, şi poate că nici nu este drept în răsplătirile şi judecăţile Sale (Evrei 11:6)? Oare nu e cam “neprofitabil” să-L crezi fără să-L vezi şi să Îl iubeşti fără să-l fi văzut? Aici este răscrucea drumului credinţei: al umblării întru lucrurile nădăjduite şi care nu se văd sau al căderii în patologia autonomiilor savuroase, dar decadente! Acest text este unul dintre numeroasele biografii ale de-conversiei generatiei celor ce au obosit în a-L urma pe Domnul.
În măsura în care nu-L judecăm noi pe Dumnezeu şi Îl punem în boxa acuzaţiilor (a se citi God in the Dock de C. S. Lewis), oare cum este judecată viaţa unui om în faţa lui Dumnezeu? În lumina acestei istorii a lui Asa, putem să ne gândim la Apocalipsa 14 :12-13. Rămâne de văzut în ce măsură exemplele acestor împăraţi radiografiază şi viaţa noastră!
PS.
Am ales ca ilustrare a dinamicii vieții lui Asa tocmai un tablou al lui Keith Haring, un artist activist al drepturilor LGBT ce a murit de SIDA. Unfinished Painting dă seama tocmai de prăpastia ce se dechide atunci când rupi legătura dintre începuturi și sfârșit, atunci când fracturezi datul ce te pre-condiționează, te lași absorbit de re-interpretarea egocentrică a tot ceea ce îți lipsește pentru a absolvi de orice responsabilitate deciziile ce-ți stau la îndemână și, nu în ultimă instanță, teribilul fatalism al celor ce reclamă tocmai eliberarea de condiționalități de tot felul. Speranța creștină împletește siguranța nu a doctrinei ci a relației (cu Cel despre care vorbesc doctrinele) cu suprinzătoarele descoperiri a ceea ce va urma, este o veritabilă tensiune optimistă a calmului ce vine din siguranța caracterului lui Hristos cu energia investită de cel ce se lasă surprins de finalitate:
Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi în ziua lui Isus Hristos (Filipeni 1:6)
iar pentru cel ce are nădejdea vederii celui ce este Începutul și Sfârșitul
știm că, atunci când Se va arata El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curață, după cum El este curat. (1 Ioan 1:2-3)
