b) Odihna lui Dumnezeu

Dumnezeu avea povara păcatului creaţiei Sale ce aştepta peste milenii, în istorie, să fie ridicată de pe inima Sa de Dumnezeu, să poată rămâne El neprihănit şi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Fiul Său, Isus Hristos (Rom. 3:21-26). El este “Cel Îmbătrânit de zile” Care aştepta să se odihnească de povara Sa pe care o va lua Fiul Omului (Dan. 7:9; 9:24) [1].

Astfel, în Gen. 1:1-2:3 am putea avea în miniatură întreaga istorie a umanităţii, creaţia şi odihna lui Dumnezeu: El este Stăpân peste toate, în creaţie şi în răscumpărarea ei din păcat! Cum se explică odihna lui Dumnezeu faţă de o creaţie iniţial foarte bună?

Ca să ne ofere un răspuns, începând cu 2:4 autorul explică problema “oboselii”, a păcatului inserat în creaţia Sa de către diavol. Avem istoria umanităţii reluată cu crearea omului, porunca lui Dumnezeu dată primilor oameni, călcarea poruncii, căderea în păcat, blestemul şi începutul răscumpărării creaţiei. Această istorie pare a se sfârşi în Apoc. 21, unde avem o nouă creaţie, fără de păcat.

“Noaptea” păcatului, dintre ziua a şasea şi a şaptea (“ziua” în înţelesul biblic pe care îl avem în Ps. 90:4; 2 Petru 3:8) se sfârşeşte: “Acolo nu va mai fi noapte…” (Apoc. 22:5).  Ziua a şaptea poate fi considerată o imagine a zilei veşnice, fără de sfârşit, în care Dumnezeu Se va odihni o veşnicie întreagă cu cei plăcuţi Lui, poporul Său răscumpărat, fără de păcat, Mireasa lui Hristos (Apoc. 21-22). De aceea ziua a 7-a, în acest înţeles, nu are sfârşit, semnificaţia Sabatului este cu adevărat  o “lege veşnică”, această a şaptea zi nu se termină cu  “a fost o seară şi a fost o dimineaţă, aceasta a fost ziua a şaptea“! Aceasta este concluzia teologică din Genesa 1:31-2:3, care explică textul din Ioan 5:17 şi perspectiva “ceasului”de isprăvire a lucrării de mântuire din Evanghelia după Ioan. Este vorba de “ceasul” în care s-a inaugurat Yom Kippur în ceruri (Evrei 9:1-26), jertfa desăvârşită, care rezolva problema păcatului, fiind Mielul junghiat al lui Dumnezeu, Isus Hristos, adus ca jertfă la împlinirea vremurilor, în timpul istoric al lui Pilat din Pont. Acesta adevăratul Sabat, odihna lui Dumnezeu, în care suntem şi noi chemaţi să intrăm!

De atunci Yom Kippur, Ziua Ispăşirii din ceruri a devenit în sfârşit „ziua mântuirii”. “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea…” (Ps. 118:24 – contextul psalmului vorbeşte şi despre momentele de pe cruce ale lui Hristos şi despre învierea Lui), ea este ziua intrării în odihnă a lui Dumnezeu, a cărei umbră o avem în Sărbătoarea Ispăşirii pe care evreii o ţineau în fiecare an (Lev. 16:29-34), ca “o zi de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele”(Lev. 16: 31). Chiar dacă  Yom Kippur era o zi a ispăşirii păcatelor de peste an, ea era o zi tristă; bucuria nu era deplină, această zi de ispăşire era o zi de tristeţe pentru că se aştepta încă adevărata jertfă. Problema păcatului nu era rezolvată încă înaintea lui Dumnezeu, în Cortul Ceresc.

Dar să nu uităm că această zi a mântuirii era plănuită de Dumnezeu înainte de veşnicii, înainte de întemeierea lumii, prin hotărârea Fiului Său de a fi Mielul de jertfă [2], împlinită în istorie aşa cum citim în Evrei 9:11-12, 24-26, etc..

Există nenumărate afirmaţii în Scriptură care implică faptul că, încă înainte de întemeierea lumii, Fiul lui Dumnezeu a acceptat să devină Hristos-ul lui Dumnezeu, Mielul fără cusur şi fără prihană care să împlinească planul pe care Dumnezeu l-a alcătuit în Sine Însuşi:

În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Cristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ (Ef. 1:4-10, s. m, M. C.).

Pentru ca aceste lucruri să fie adevărate, Dumnezeu Tatăl a trebuit să întrebe încă în veşnicia trecută: „Pe cine să trimet, şi cine va merge pentru Noi?” (Is. 6:8). Tot înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu Fiul a trebuit să răspundă: „Iată-mă (în sulul cărţii – planul alcătuit de Dumnezeu în Sine însuşi – este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Ps. 40:7; Evrei 10:7).

În Apocalipsa 13:7-8 se afirmă că Fiarei

i s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat (s. n., vezi şi 17:8).

Iar apostolul Petru afirmă că:

Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi, care, prin El, sunteţi credincioşi în Dumnezeu, care L-a înviat din morţi, şi I-a dat slavă, pentru ca, credinţa şi nădejdea voastră să fie în Dumnezeu (1 Petru 1:17-21, s. m., M. C.).

La sfârşitul vremurilor, El a fost arătat pentru noi. Faptul că Întruparea şi Moartea au fost acceptate de Hristos Însuşi este afirmat de Însuşi Domnul Isus Hristos:

Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu (Ioan 10:17-18).

În capitolul 17 al Evangheliei după Ioan,  înainte de a merge spre propria moarte, a cărei ceas ştia că sosise, Isus se roagă Tatălui ceresc:

Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea (Ioan 17:5).

Această slavă de dinainte de întemeierea lumii trebuia să fie legată de cea de Miel pregătit pentru înjunghiere. În acest crud ceas Hristos se roagă pentru proslăvirea Sa, dovadă clară a încrederii şi dăruirii totale faţă de Tatăl ceresc şi planul Său.

În Efeseni se vorbeşte despre o înălţare a lui Isus Hristos mai pe sus de orice domnie şi de orice stăpânire. Apostolul Pavel afirmă că Dumnezeu

L-a înviat din morţi [pe Isus Hristos], şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare (Efes. 1:20-22).

Iar în Evrei se spune că El „S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8:1), ceea ce s-a întâmplat însă abia după ce a trăit pe pământ şi după ce a dezbrăcat domniile şi stăpânirile, ieşind biruitor asupra lor prin cruce (vezi Col. 2:16 şi Evrei 5:7-10).

Dreptatea, ura faţă de păcat şi dragostea lui Dumnezeu s-au arătat desăvârşit în Fiul Său venit pe pământ, trăind asemenea unui om, dar fără păcat. Acest reprezentant al vieţii de pe pământ a ajuns în cerurile slăvite ale lui Dumnezeu după ce a trăit în contextul păcatului fără să păcătuiască, a trăit în mijlocul urii, iubindu-i pe toţi, chiar şi pe vrăjmaşii Săi care-L urmăreau să-L omoare, etc..

După învierea Sa glorioasă iar apoi înălţarea la Tatăl, în cerurile slăvite ale lui Dumnezeu în care nimic spurcat nu poate intra, suntem socotiţi neprihăniţi

prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Cristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus (Romani 3:24-26).

Când ne uităm apoi în Apocalipsa la slava Celui care vine să facă judecată întregii creaţii, Îl vedem tocmai pe acest Miel al lui Dumnezeu cu slava Leului din seminţia lui Iuda, Cel mort şi înviat, Cuvântul lui Dumnezeu care are haina înmuiată în sânge (Apoc. 19:13, etc.). La judecata Lui, orice gură va fi astupată, Dumnezeu va fi găsit neprihănit şi proslăvit de orice făptură, din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ (Romani 3:4; Fil. 2:9-11; Apoc. 5, etc.).

Toate lucrurile pe care le făcuse Dumnezeu sunt deci foarte bune iar Dumnezeu se poate odihni, prin Hristosul Său, de tot ceea ce făcuse!

---

[1] Pentru mai multe detalii, vezi Beniamin Fărăgău, Daniel, vol. 2, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 1998, p. 44; 97-107.

[2] 1 Petru 1:19-20;  Rom. 8:22-39; 1 Cor. 2:7;  Ef. 1:4-14;  Apoc. 5:1-13; 13:8; pentru mai multe detalii vezi şi Beniamin Fărăgău, 1 Petru, vol. 1, Ed. Logos,  Cluj-Napoca, 1997,  p. 66-71.

Notă

Am citit via Dănuţ Mănăstireanu prezentarea, de către un blogger evanghelic dar într-adevăr lucid (cât de greu am ajuns să alăturăm anumite atribute), a unei cărţi despre Sfinţii Părinţi, originea şi destinul cosmosului şi al omului. Pentru că păstrez încă anumite reminescenţe ale formatului teologiei răsăritene, care respinge monopolul epistemologiei scolastice apusene, dar care totuşi încearcă să înveţe şi din plusul pe care îl aduce alteritatea occidentală, cu o formă de disciplinare a minţii mele răsărite, încercând să valorizez metodologia (însufleţită cu Duhul, nu doar cu slova) apropierii de Scripturi, redau în cele ce urmează câteva rânduri pe care le-am scris prin 2004 ca parte dintr-un studiu al Evangheliei după Ioan (PRELIMINARII, B. Perspective asupra Evangheliei după Ioan, 3. Perspectiva ceasului). Chiar dacă o revenire asupra unui text scris acum 6 ani ar fi un prilej de îmbunătăţiri necesare (acum am alte disponibilităţi bibliografice, şi nu numai), îmi păstrez adeziunea faţă de linia ideatică,  considerată atunci în biserica mea deloc conformă cu dispensaţionalismul importat de la anglo-americani. Observ acum însă că interpretarea mea converge, într-o anumită măsură, cu ceea ce putem citi în prezentarea cărţii despre Sfinţii Părinţi, creaţia şi destinul omului.

Perspectiva ceasului în Evanghelia după Ioan

În prezentarea creaţiei din Genesa, Cel ce este „la început“ este şi Cel ce „sfârşeşte lucrarea“ (Gen. 1:1; 2:2).

În mântuirea creaţiei de sub blestemul păcatului şi al morţii, Acelaşi „Cel ce este de la început” (Ioan 1:1) este şi  Cel  ce rosteşte „s-a sfârşit“ (Ioan 19:30).

Genesa:

La început Dumnezeu …       … a făcut …           … Şi-a sfârşit lucrarea şi s-a odihnit.

1:1                                             1:2-31                                                    2:2

Evanghelia după Ioan:

La început era Cuvântul …   … Tatăl Meu lucrează până acum;       … S-a sfârşit.

şi Eu de asemenea lucrez …..

1:1                                                    5:17                                                    19:30

Aceasta este perspectiva “ceasului“, a acelui “S-a sfârşit“, a schimbării legămintelor (Mt. 26:1-2,17-28), a intrării lui Dumnezeu în Sabat şi a oferirii posibilităţii de a intra şi noi în Sabatul Lui (Rom. 3:21-26; Evrei 4:9-16; 9:26-28; etc.)!

12:23-32

Ioan 2:4;  4:21, 23;  5:25;  13:1;  16:32                                                       17:1

19:30

c  e  a  s  u  l

În Ioan 5 avem mărturia lui Isus Hristos cu privire la două „ceasuri”:

– un „ceas” al mântuirii (5:15), finalizat în „S-a isprăvit” din Ioan 19:30, pe cruce, la Golgota. Acest „ceas” este strict legat de funcţia lui Isus ca Mare Preot, ca Mântuitor;

– un „ceas” al judecăţii (5:28-30), care va veni în viitor, „ceas” care Îl prezintă pe Isus Hristos ca Împărat, ca Judecător, acest moment al judecăţii este oficializat tot printr-un „S-a isprăvit”(Apoc. 16:17; 21:6-8).

În cele ce urmează, ne vom referi la „ceasul” mântuirii, al isprăvirii lucrării de mântuire a creaţiei. Vorbind despre Săptămâna Patimilor, John Stott afirmă:

Joia acestei ultime săptămâni a fost într-o privinţă şi ajunul Paştelor, dar şi Paştele. Isus ştia că „ceasul” Său despre care a spus mereu că nu era „încă”, a sosit în cele din urmă. Trebuia să fie un ceas de suferinţă fără seamăn şi totuşi ceasul „proslăvirii” Lui, prin care avea să fie revelat pe deplin şi prin care se va împlini mântuirea, chiar şi a neamurilor (Ioan 12:20-33) [1].

Limbajul folosit de Domnul Isus despre „lucrare” (Ioan 4:32,34; 5:17; 6:27,29; 9:4) şi despre „isprăvirea” lucrării (Ioan 19:30) ne obligă să luăm în considerare textul din Genesa 1-2. Observând tendinţa Domnului Isus de a-Şi justifica învăţătura şi lucrarea mai întâi pe baza Vechiului Testament, ar trebui să ne aplecăm cu smerenie în faţa scrierilor inspirate ale Vechiului Testament ca să pricepem mai bine harul şi adevărul descoperite în Isus Hristos, în Noul Testament.

Pentru a înţelege mai bine semnificaţia „ceasului” astral al omenirii, “ceasul” mântuirii realizat pe cruce, va trebui să facem un excurs exegetic prin scrierile Vechiul Testament şi apoi să vedem lumina pe care o aduce în Noul Testament Domnul Isus Hristos şi sfinţii apostoli.

Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă:  aceasta a fost ziua a şasea. Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor.

În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse (Genesa 1:31-2:3).

Acest text este fundamental pentru înţelegerea semnificaţiei Sabatului şi aduce o lumină asupra textelor din Evanghelia după Ioan, mai ales asupra lui Ioan 5:17:

Dar Isus le-a răspuns: “Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5:17).

Trecând de lectura de suprafaţă, simplistă şi superficială a textului, acest pasaj din Gen. 1:31-2:1-3 ridică cel puţin următoarele întrebări:

1. Dacă textul insistă că în ziua a şasea creaţia a fost terminată (1:31; 2:1), la ce anume se referă  “Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea“ din 2:2?

2. De ce trebuia să Se odihnească Dumnezeu? Ce anume L-a obosit?

3. De ce ziua a şaptea nu are aceeaşi procesualitate ca în celelalte zile, adică de ce nu se specifică la  ziua a şaptea că  “a fost o seară şi a fost o dimineaţă, aceasta a fost ziua a şaptea“?

seară

dimineaţă                ziua întâi

seară

dimineaţă                ziua a doua

seară

dimineaţă                ziua a treia

seară

dimineaţă                ziua a patra

seară

dimineaţă                ziua a cincea

seară

dimineaţă                ziua a şasea

seară

dimineaţă                ziua a şaptea (???)

seară (????)

Un principiu hermeneutic biblic de bază este acela de a explica un pasaj confuz prin alte pasaje mai clare. Considerând pasajul din Genesa 1:31-2:3 destul de confuz, va trebui să purcedem la căutarea răspunsurilor detaliind contextul imediat, al primelor 5 capitole din Genesa. Apoi trebuie să probăm aceste răspunsuri prin respectarea altui principiu hermeneutic biblic, acela că Dumnezeu nu Se contrazice.

a) Oboseala

Destinatarii Genesei au fost cei din a doua generaţie a poporului Israel eliberat din Egipt, aflaţi în câmpia Moabului, în faţa ţării promise şi cărora Moise le reaminteşte, prin scrierea Genesei, destinul istoric pe care îl au, acela de a fi poporul lui Dumnezeu. De aceea, în primele 5 capitole din Genesa, avem relatată problema începuturilor din 3 perspective, aceasta ducându-ne la concluzia că autorul a ordonat cartea nu într-o ordine strict cronologică, ci într-o ordine tematică, comunicând un înţeles tocmai prin această aranjare a cărţii.

Avem astfel trei istorii ale creaţiei (conform observaţiilor făcute de D. W. Gooding): o primă relatare “La început…” o găsim în 1:1; a doua “Iată istoria cerurilor şi a pământului…” în 2:4 şi a treia în 5:1 “Iată cartea neamurilor lui Adam. În ziua când a făcut Dumnezeu…“. Aceste 3 perspective diferite ce pornesc de la momentul creaţiei, intenţionate de Moise (dacă îl credităm ca fiind autorul cărţii), se rezumă astfel:

– primul reportaj cuprinde creaţia lui Dumnezeu în primele 6 zile şi odihna Sa din ziua a 7-a, repetând insistent că lucrurile au fost create de Dumnezeu ca fiind bune şi chiar foarte bune (1:4, 10, 12, 18, 21, 25, 31). Cu toată această insistenţă asupra stării iniţiale a creaţiei, Dumnezeu a trebuit să Se odihnească. Concluzia simplă a acestei secvenţe este că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor, că El le-a făcut foarte bune şi că nu El este originea răului.

– al doilea reportaj este o reluare a istoriei creaţiei, dar din perspectiva creării omului, a legiferării poruncii din Eden, a căderii în păcat şi a blestemului adus peste oameni şi peste creaţie. Diavolul este sursa răului, el l-a atras pe om de partea sa în răzvrătirea faţă de Dumnezeu. Astfel se explică blestemul lumii în care ne naştem. Dar pasajul insistă din 4:1 pe o aşteptare mesianică, a “seminţei” promise, asistând însă şi la primele piedici din partea diavolului, prin fratricidul lui Cain, de a stopa această linie mesianică (Apoc. 12:1-5). Observăm un început de reabilitare a speciei umane prin urmaşii lui Set care încep să cheme Numele Domnului. În crud blestem, mai este o speranţă!

– al treilea reportaj cuprinde  intensificarea aşteptării mesianice, a împlinirii proto-evangheliei din 3:15, aşteptarea „seminţei” („Adam a născut pe…”, „Set a născut pe…”). Asistăm însă la un nou pericol: răutatea oamenilor ce atrage judecata lui Dumnezeu prin potop. Speranţa însă este continuată prin Noe, iar apoi prin Avraam şi poporul Israel, din care trebuia să vină după trup, Hristosul (Rom.9:4-5).

Oare ce “lucrare” a sfârşit Dumnezeu în Genesa 2:2, chiar dacă în 1:31 şi 2:1 ni se spune că Dumnezeu terminase deja creaţia la sfârşitul zilei a 6-a? Şi de ce odihna lui Dumnezeu este legată de acest  “sfârşit” al lucrării din 2:2, 3?

Oare Dumnezeu a obosit din cauza creării tuturor lucrurilor? Atunci ar fi un Dumnezeu neputincios! Vorbind despre Dumnezeu ca şi Creator, despre cum a creat El toate lucrurile, textul din Isaia 40:28 ne spune că Domnul  “…nu oboseşte, nici nu osteneşte…”.  Deci, cu siguranţă că nu primele 6 zile ale creaţiei L-au obosit pe Dumnezeu!

Tot în Isaia ni se spune că nelegiuirile şi nerecunoştinţa oamenilor faţă de El, Creatorul lor Îl oboseşte şi Îi sunt o povară. Pe Dumnezeu Îl oboseşte necinstirea Sa şi nelegiuirea oamenilor (Isaia 1:13-14; 7:12-13; 43:24-25; Mal. 2:17), ce atrag mânia şi judecata Lui (Rom. 1:18). Îl obosea faptul că ceea ce a fost “foarte bun”, creaţia Sa, a ajuns, prin păcat, să fie “stricată” de diavol.

Oare un pictor sau un sculptor se simte liniştit atunci când pictura sa reuşită este mâzgălită, sau statuia distrusă, schimonosită? Dumnezeu nu-Şi mai recunoştea creaţia, ea devenise prin neascultare exponenta răzvrătirii luciferice. Diavolul avea împotriva lui Dumnezeu cel puţin 3 acuzaţii:

1. Dumnezeu nu doreşte să ofere libertate creaţiei Sale de a-Şi alege Stăpânul;

2. când omul a ales păcatul (posibilitate inserată în “programul” alegerilor eligibile ale libertăţii cu care a fost creat omul) şi a fost blestemat de Dumnezeu, El S-a dovedit a fi ca unul care nu ştie să creeze ceva bun: “foarte bun”- ul lui Dumnezeu a fost  ceva relativ;

3. răzvrătirea omului trebuia pedepsită cu moartea, datorită caracterului Său sfânt, fapt ce ar fi întărit astfel a doua acuzaţie.

Dar mai mult decât acuzaţiile diavolului, Dumnezeu era împovărat de tensiunea ce o avea din partea onoarei Sale de Dumnezeu şi de Creator, de dreptatea şi dragostea Sa.

---

[1] Stott, John: Să  înţelegem Biblia, Romanian Aid Fund, 1993, p. 104.