Creaţia din Geneza şi odihna din Evanghelia după Ioan (b. odihna lui Dumnezeu)

b) Odihna lui Dumnezeu

Dumnezeu avea povara păcatului creaţiei Sale ce aştepta peste milenii, în istorie, să fie ridicată de pe inima Sa de Dumnezeu, să poată rămâne El neprihănit şi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Fiul Său, Isus Hristos (Rom. 3:21-26). El este “Cel Îmbătrânit de zile” Care aştepta să se odihnească de povara Sa pe care o va lua Fiul Omului (Dan. 7:9; 9:24) [1].

Astfel, în Gen. 1:1-2:3 am putea avea în miniatură întreaga istorie a umanităţii, creaţia şi odihna lui Dumnezeu: El este Stăpân peste toate, în creaţie şi în răscumpărarea ei din păcat! Cum se explică odihna lui Dumnezeu faţă de o creaţie iniţial foarte bună?

Ca să ne ofere un răspuns, începând cu 2:4 autorul explică problema “oboselii”, a păcatului inserat în creaţia Sa de către diavol. Avem istoria umanităţii reluată cu crearea omului, porunca lui Dumnezeu dată primilor oameni, călcarea poruncii, căderea în păcat, blestemul şi începutul răscumpărării creaţiei. Această istorie pare a se sfârşi în Apoc. 21, unde avem o nouă creaţie, fără de păcat.

“Noaptea” păcatului, dintre ziua a şasea şi a şaptea (“ziua” în înţelesul biblic pe care îl avem în Ps. 90:4; 2 Petru 3:8) se sfârşeşte: “Acolo nu va mai fi noapte…” (Apoc. 22:5).  Ziua a şaptea poate fi considerată o imagine a zilei veşnice, fără de sfârşit, în care Dumnezeu Se va odihni o veşnicie întreagă cu cei plăcuţi Lui, poporul Său răscumpărat, fără de păcat, Mireasa lui Hristos (Apoc. 21-22). De aceea ziua a 7-a, în acest înţeles, nu are sfârşit, semnificaţia Sabatului este cu adevărat  o “lege veşnică”, această a şaptea zi nu se termină cu  “a fost o seară şi a fost o dimineaţă, aceasta a fost ziua a şaptea“! Aceasta este concluzia teologică din Genesa 1:31-2:3, care explică textul din Ioan 5:17 şi perspectiva “ceasului”de isprăvire a lucrării de mântuire din Evanghelia după Ioan. Este vorba de “ceasul” în care s-a inaugurat Yom Kippur în ceruri (Evrei 9:1-26), jertfa desăvârşită, care rezolva problema păcatului, fiind Mielul junghiat al lui Dumnezeu, Isus Hristos, adus ca jertfă la împlinirea vremurilor, în timpul istoric al lui Pilat din Pont. Acesta adevăratul Sabat, odihna lui Dumnezeu, în care suntem şi noi chemaţi să intrăm!

De atunci Yom Kippur, Ziua Ispăşirii din ceruri a devenit în sfârşit „ziua mântuirii”. “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea…” (Ps. 118:24 – contextul psalmului vorbeşte şi despre momentele de pe cruce ale lui Hristos şi despre învierea Lui), ea este ziua intrării în odihnă a lui Dumnezeu, a cărei umbră o avem în Sărbătoarea Ispăşirii pe care evreii o ţineau în fiecare an (Lev. 16:29-34), ca “o zi de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele”(Lev. 16: 31). Chiar dacă  Yom Kippur era o zi a ispăşirii păcatelor de peste an, ea era o zi tristă; bucuria nu era deplină, această zi de ispăşire era o zi de tristeţe pentru că se aştepta încă adevărata jertfă. Problema păcatului nu era rezolvată încă înaintea lui Dumnezeu, în Cortul Ceresc.

Dar să nu uităm că această zi a mântuirii era plănuită de Dumnezeu înainte de veşnicii, înainte de întemeierea lumii, prin hotărârea Fiului Său de a fi Mielul de jertfă [2], împlinită în istorie aşa cum citim în Evrei 9:11-12, 24-26, etc..

Există nenumărate afirmaţii în Scriptură care implică faptul că, încă înainte de întemeierea lumii, Fiul lui Dumnezeu a acceptat să devină Hristos-ul lui Dumnezeu, Mielul fără cusur şi fără prihană care să împlinească planul pe care Dumnezeu l-a alcătuit în Sine Însuşi:

În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Cristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ (Ef. 1:4-10, s. m, M. C.).

Pentru ca aceste lucruri să fie adevărate, Dumnezeu Tatăl a trebuit să întrebe încă în veşnicia trecută: „Pe cine să trimet, şi cine va merge pentru Noi?” (Is. 6:8). Tot înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu Fiul a trebuit să răspundă: „Iată-mă (în sulul cărţii – planul alcătuit de Dumnezeu în Sine însuşi – este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Ps. 40:7; Evrei 10:7).

În Apocalipsa 13:7-8 se afirmă că Fiarei

i s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat (s. n., vezi şi 17:8).

Iar apostolul Petru afirmă că:

Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi, care, prin El, sunteţi credincioşi în Dumnezeu, care L-a înviat din morţi, şi I-a dat slavă, pentru ca, credinţa şi nădejdea voastră să fie în Dumnezeu (1 Petru 1:17-21, s. m., M. C.).

La sfârşitul vremurilor, El a fost arătat pentru noi. Faptul că Întruparea şi Moartea au fost acceptate de Hristos Însuşi este afirmat de Însuşi Domnul Isus Hristos:

Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu (Ioan 10:17-18).

În capitolul 17 al Evangheliei după Ioan,  înainte de a merge spre propria moarte, a cărei ceas ştia că sosise, Isus se roagă Tatălui ceresc:

Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea (Ioan 17:5).

Această slavă de dinainte de întemeierea lumii trebuia să fie legată de cea de Miel pregătit pentru înjunghiere. În acest crud ceas Hristos se roagă pentru proslăvirea Sa, dovadă clară a încrederii şi dăruirii totale faţă de Tatăl ceresc şi planul Său.

În Efeseni se vorbeşte despre o înălţare a lui Isus Hristos mai pe sus de orice domnie şi de orice stăpânire. Apostolul Pavel afirmă că Dumnezeu

L-a înviat din morţi [pe Isus Hristos], şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare (Efes. 1:20-22).

Iar în Evrei se spune că El „S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8:1), ceea ce s-a întâmplat însă abia după ce a trăit pe pământ şi după ce a dezbrăcat domniile şi stăpânirile, ieşind biruitor asupra lor prin cruce (vezi Col. 2:16 şi Evrei 5:7-10).

Dreptatea, ura faţă de păcat şi dragostea lui Dumnezeu s-au arătat desăvârşit în Fiul Său venit pe pământ, trăind asemenea unui om, dar fără păcat. Acest reprezentant al vieţii de pe pământ a ajuns în cerurile slăvite ale lui Dumnezeu după ce a trăit în contextul păcatului fără să păcătuiască, a trăit în mijlocul urii, iubindu-i pe toţi, chiar şi pe vrăjmaşii Săi care-L urmăreau să-L omoare, etc..

După învierea Sa glorioasă iar apoi înălţarea la Tatăl, în cerurile slăvite ale lui Dumnezeu în care nimic spurcat nu poate intra, suntem socotiţi neprihăniţi

prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Cristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus (Romani 3:24-26).

Când ne uităm apoi în Apocalipsa la slava Celui care vine să facă judecată întregii creaţii, Îl vedem tocmai pe acest Miel al lui Dumnezeu cu slava Leului din seminţia lui Iuda, Cel mort şi înviat, Cuvântul lui Dumnezeu care are haina înmuiată în sânge (Apoc. 19:13, etc.). La judecata Lui, orice gură va fi astupată, Dumnezeu va fi găsit neprihănit şi proslăvit de orice făptură, din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ (Romani 3:4; Fil. 2:9-11; Apoc. 5, etc.).

Toate lucrurile pe care le făcuse Dumnezeu sunt deci foarte bune iar Dumnezeu se poate odihni, prin Hristosul Său, de tot ceea ce făcuse!


[1] Pentru mai multe detalii, vezi Beniamin Fărăgău, Daniel, vol. 2, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 1998, p. 44; 97-107.

[2] 1 Petru 1:19-20;  Rom. 8:22-39; 1 Cor. 2:7;  Ef. 1:4-14;  Apoc. 5:1-13; 13:8; pentru mai multe detalii vezi şi Beniamin Fărăgău, 1 Petru, vol. 1, Ed. Logos,  Cluj-Napoca, 1997,  p. 66-71.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: