Creaţia din Geneza şi odihna din Evanghelia după Ioan (a. oboseala lui Dumnezeu)

Notă

Am citit via Dănuţ Mănăstireanu prezentarea, de către un blogger evanghelic dar într-adevăr lucid (cât de greu am ajuns să alăturăm anumite atribute), a unei cărţi despre Sfinţii Părinţi, originea şi destinul cosmosului şi al omului. Pentru că păstrez încă anumite reminescenţe ale formatului teologiei răsăritene, care respinge monopolul epistemologiei scolastice apusene, dar care totuşi încearcă să înveţe şi din plusul pe care îl aduce alteritatea occidentală, cu o formă de disciplinare a minţii mele răsărite, încercând să valorizez metodologia (însufleţită cu Duhul, nu doar cu slova) apropierii de Scripturi, redau în cele ce urmează câteva rânduri pe care le-am scris prin 2004 ca parte dintr-un studiu al Evangheliei după Ioan (PRELIMINARII, B. Perspective asupra Evangheliei după Ioan, 3. Perspectiva ceasului). Chiar dacă o revenire asupra unui text scris acum 6 ani ar fi un prilej de îmbunătăţiri necesare (acum am alte disponibilităţi bibliografice, şi nu numai), îmi păstrez adeziunea faţă de linia ideatică,  considerată atunci în biserica mea deloc conformă cu dispensaţionalismul importat de la anglo-americani. Observ acum însă că interpretarea mea converge, într-o anumită măsură, cu ceea ce putem citi în prezentarea cărţii despre Sfinţii Părinţi, creaţia şi destinul omului.

Perspectiva ceasului în Evanghelia după Ioan

În prezentarea creaţiei din Genesa, Cel ce este „la început“ este şi Cel ce „sfârşeşte lucrarea“ (Gen. 1:1; 2:2).

În mântuirea creaţiei de sub blestemul păcatului şi al morţii, Acelaşi „Cel ce este de la început” (Ioan 1:1) este şi  Cel  ce rosteşte „s-a sfârşit“ (Ioan 19:30).

Genesa:

La început Dumnezeu …       … a făcut …           … Şi-a sfârşit lucrarea şi s-a odihnit.

1:1                                             1:2-31                                                    2:2

Evanghelia după Ioan:

La început era Cuvântul …   … Tatăl Meu lucrează până acum;       … S-a sfârşit.

şi Eu de asemenea lucrez …..

1:1                                                    5:17                                                    19:30

Aceasta este perspectiva “ceasului“, a acelui “S-a sfârşit“, a schimbării legămintelor (Mt. 26:1-2,17-28), a intrării lui Dumnezeu în Sabat şi a oferirii posibilităţii de a intra şi noi în Sabatul Lui (Rom. 3:21-26; Evrei 4:9-16; 9:26-28; etc.)!

12:23-32

Ioan 2:4;  4:21, 23;  5:25;  13:1;  16:32                                                       17:1

19:30

c  e  a  s  u  l

În Ioan 5 avem mărturia lui Isus Hristos cu privire la două „ceasuri”:

– un „ceas” al mântuirii (5:15), finalizat în „S-a isprăvit” din Ioan 19:30, pe cruce, la Golgota. Acest „ceas” este strict legat de funcţia lui Isus ca Mare Preot, ca Mântuitor;

– un „ceas” al judecăţii (5:28-30), care va veni în viitor, „ceas” care Îl prezintă pe Isus Hristos ca Împărat, ca Judecător, acest moment al judecăţii este oficializat tot printr-un „S-a isprăvit”(Apoc. 16:17; 21:6-8).

În cele ce urmează, ne vom referi la „ceasul” mântuirii, al isprăvirii lucrării de mântuire a creaţiei. Vorbind despre Săptămâna Patimilor, John Stott afirmă:

Joia acestei ultime săptămâni a fost într-o privinţă şi ajunul Paştelor, dar şi Paştele. Isus ştia că „ceasul” Său despre care a spus mereu că nu era „încă”, a sosit în cele din urmă. Trebuia să fie un ceas de suferinţă fără seamăn şi totuşi ceasul „proslăvirii” Lui, prin care avea să fie revelat pe deplin şi prin care se va împlini mântuirea, chiar şi a neamurilor (Ioan 12:20-33) [1].

Limbajul folosit de Domnul Isus despre „lucrare” (Ioan 4:32,34; 5:17; 6:27,29; 9:4) şi despre „isprăvirea” lucrării (Ioan 19:30) ne obligă să luăm în considerare textul din Genesa 1-2. Observând tendinţa Domnului Isus de a-Şi justifica învăţătura şi lucrarea mai întâi pe baza Vechiului Testament, ar trebui să ne aplecăm cu smerenie în faţa scrierilor inspirate ale Vechiului Testament ca să pricepem mai bine harul şi adevărul descoperite în Isus Hristos, în Noul Testament.

Pentru a înţelege mai bine semnificaţia „ceasului” astral al omenirii, “ceasul” mântuirii realizat pe cruce, va trebui să facem un excurs exegetic prin scrierile Vechiul Testament şi apoi să vedem lumina pe care o aduce în Noul Testament Domnul Isus Hristos şi sfinţii apostoli.

Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă:  aceasta a fost ziua a şasea. Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor.

În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse (Genesa 1:31-2:3).

Acest text este fundamental pentru înţelegerea semnificaţiei Sabatului şi aduce o lumină asupra textelor din Evanghelia după Ioan, mai ales asupra lui Ioan 5:17:

Dar Isus le-a răspuns: “Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5:17).

Trecând de lectura de suprafaţă, simplistă şi superficială a textului, acest pasaj din Gen. 1:31-2:1-3 ridică cel puţin următoarele întrebări:

1. Dacă textul insistă că în ziua a şasea creaţia a fost terminată (1:31; 2:1), la ce anume se referă  “Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea“ din 2:2?

2. De ce trebuia să Se odihnească Dumnezeu? Ce anume L-a obosit?

3. De ce ziua a şaptea nu are aceeaşi procesualitate ca în celelalte zile, adică de ce nu se specifică la  ziua a şaptea că  “a fost o seară şi a fost o dimineaţă, aceasta a fost ziua a şaptea“?

seară

dimineaţă                ziua întâi

seară

dimineaţă                ziua a doua

seară

dimineaţă                ziua a treia

seară

dimineaţă                ziua a patra

seară

dimineaţă                ziua a cincea

seară

dimineaţă                ziua a şasea

seară

dimineaţă                ziua a şaptea (???)

seară (????)

Un principiu hermeneutic biblic de bază este acela de a explica un pasaj confuz prin alte pasaje mai clare. Considerând pasajul din Genesa 1:31-2:3 destul de confuz, va trebui să purcedem la căutarea răspunsurilor detaliind contextul imediat, al primelor 5 capitole din Genesa. Apoi trebuie să probăm aceste răspunsuri prin respectarea altui principiu hermeneutic biblic, acela că Dumnezeu nu Se contrazice.

a) Oboseala

Destinatarii Genesei au fost cei din a doua generaţie a poporului Israel eliberat din Egipt, aflaţi în câmpia Moabului, în faţa ţării promise şi cărora Moise le reaminteşte, prin scrierea Genesei, destinul istoric pe care îl au, acela de a fi poporul lui Dumnezeu. De aceea, în primele 5 capitole din Genesa, avem relatată problema începuturilor din 3 perspective, aceasta ducându-ne la concluzia că autorul a ordonat cartea nu într-o ordine strict cronologică, ci într-o ordine tematică, comunicând un înţeles tocmai prin această aranjare a cărţii.

Avem astfel trei istorii ale creaţiei (conform observaţiilor făcute de D. W. Gooding): o primă relatare “La început…” o găsim în 1:1; a doua “Iată istoria cerurilor şi a pământului…” în 2:4 şi a treia în 5:1 “Iată cartea neamurilor lui Adam. În ziua când a făcut Dumnezeu…“. Aceste 3 perspective diferite ce pornesc de la momentul creaţiei, intenţionate de Moise (dacă îl credităm ca fiind autorul cărţii), se rezumă astfel:

– primul reportaj cuprinde creaţia lui Dumnezeu în primele 6 zile şi odihna Sa din ziua a 7-a, repetând insistent că lucrurile au fost create de Dumnezeu ca fiind bune şi chiar foarte bune (1:4, 10, 12, 18, 21, 25, 31). Cu toată această insistenţă asupra stării iniţiale a creaţiei, Dumnezeu a trebuit să Se odihnească. Concluzia simplă a acestei secvenţe este că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor, că El le-a făcut foarte bune şi că nu El este originea răului.

– al doilea reportaj este o reluare a istoriei creaţiei, dar din perspectiva creării omului, a legiferării poruncii din Eden, a căderii în păcat şi a blestemului adus peste oameni şi peste creaţie. Diavolul este sursa răului, el l-a atras pe om de partea sa în răzvrătirea faţă de Dumnezeu. Astfel se explică blestemul lumii în care ne naştem. Dar pasajul insistă din 4:1 pe o aşteptare mesianică, a “seminţei” promise, asistând însă şi la primele piedici din partea diavolului, prin fratricidul lui Cain, de a stopa această linie mesianică (Apoc. 12:1-5). Observăm un început de reabilitare a speciei umane prin urmaşii lui Set care încep să cheme Numele Domnului. În crud blestem, mai este o speranţă!

– al treilea reportaj cuprinde  intensificarea aşteptării mesianice, a împlinirii proto-evangheliei din 3:15, aşteptarea „seminţei” („Adam a născut pe…”, „Set a născut pe…”). Asistăm însă la un nou pericol: răutatea oamenilor ce atrage judecata lui Dumnezeu prin potop. Speranţa însă este continuată prin Noe, iar apoi prin Avraam şi poporul Israel, din care trebuia să vină după trup, Hristosul (Rom.9:4-5).

Oare ce “lucrare” a sfârşit Dumnezeu în Genesa 2:2, chiar dacă în 1:31 şi 2:1 ni se spune că Dumnezeu terminase deja creaţia la sfârşitul zilei a 6-a? Şi de ce odihna lui Dumnezeu este legată de acest  “sfârşit” al lucrării din 2:2, 3?

Oare Dumnezeu a obosit din cauza creării tuturor lucrurilor? Atunci ar fi un Dumnezeu neputincios! Vorbind despre Dumnezeu ca şi Creator, despre cum a creat El toate lucrurile, textul din Isaia 40:28 ne spune că Domnul  “…nu oboseşte, nici nu osteneşte…”.  Deci, cu siguranţă că nu primele 6 zile ale creaţiei L-au obosit pe Dumnezeu!

Tot în Isaia ni se spune că nelegiuirile şi nerecunoştinţa oamenilor faţă de El, Creatorul lor Îl oboseşte şi Îi sunt o povară. Pe Dumnezeu Îl oboseşte necinstirea Sa şi nelegiuirea oamenilor (Isaia 1:13-14; 7:12-13; 43:24-25; Mal. 2:17), ce atrag mânia şi judecata Lui (Rom. 1:18). Îl obosea faptul că ceea ce a fost “foarte bun”, creaţia Sa, a ajuns, prin păcat, să fie “stricată” de diavol.

Oare un pictor sau un sculptor se simte liniştit atunci când pictura sa reuşită este mâzgălită, sau statuia distrusă, schimonosită? Dumnezeu nu-Şi mai recunoştea creaţia, ea devenise prin neascultare exponenta răzvrătirii luciferice. Diavolul avea împotriva lui Dumnezeu cel puţin 3 acuzaţii:

1. Dumnezeu nu doreşte să ofere libertate creaţiei Sale de a-Şi alege Stăpânul;

2. când omul a ales păcatul (posibilitate inserată în “programul” alegerilor eligibile ale libertăţii cu care a fost creat omul) şi a fost blestemat de Dumnezeu, El S-a dovedit a fi ca unul care nu ştie să creeze ceva bun: “foarte bun”- ul lui Dumnezeu a fost  ceva relativ;

3. răzvrătirea omului trebuia pedepsită cu moartea, datorită caracterului Său sfânt, fapt ce ar fi întărit astfel a doua acuzaţie.

Dar mai mult decât acuzaţiile diavolului, Dumnezeu era împovărat de tensiunea ce o avea din partea onoarei Sale de Dumnezeu şi de Creator, de dreptatea şi dragostea Sa.

---

[1] Stott, John: Să  înţelegem Biblia, Romanian Aid Fund, 1993, p. 104.