Despre mesianismul mediatic (3. Jocul identităţilor)

Oamenii purced la drum şi se minunează de înălţimea munţilor,

de imensitatea talazurilor mării, de cursul prelung al râurilor,

de nemărginirea cuprinsului oceanelor,

de mişcarea circulară a astrelor;

şi trec unul pe lângă celălalt fără să se minuneze.

Sfântul Augustin

Întrebat ce este etica, filosoful evreu Emmanuel Levinas a răspuns:

E recunoaşterea sfinţeniei! Să mă explic: trăsătura fundamentală a fiinţei este preocuparea fiecărei fiinţe particulare de propria fiinţă. Plantele, animalele, ansamblul fiinţelor vii se agaţă de existenţa lor. Şi iată posibilitatea apariţiei în genul uman a unei absurdităţi ontologice: grija faţă de celălalt precumpăneşte asupra grijii faţă de sine. Aceasta numesc eu „sfinţenie”. Umanitatea noastră constă în a putea recunoaşte această prioritate a celuilalt. (E. Levinas: Dificila libertate, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 371)

Tot Emmanuel Levinas, în Totalitate şi infinit, teoretizează ideea raportului identitate-alteritate, ajungând în cele din urmă la o concluzie ce confirmă o linie de gândire mai veche: Sinele se defineşte (şi chiar există) prin Celălalt. Identitatea capătă sens prin alteritate!

Aici însă ni se oferă două posibilităţi de interpretare:

1. Expresia prin excelenţă a Celuilalt este Dumnezeu, expresie concretizată însă prin existenţa celuilalt (a omului de lângă mine, care îmi devine astfel semen).

Gândirea lumii ca fiind creaţia lui Dumnezeu, existenţa unor valori veşnice, a semnificaţiilor determinate în cadrul divinităţii, această gândire a fost evaluată ca fiind o gândire a verticalităţii, o gândire tare (G. Vattimo), a esenţelor. Dumitru Stăniloaie spunea (continuând filonul de gândire al Părinţilor Bisericii) că îl vede tot mai mult pe Dumnezeu în semenul său. Cu o anumită corijare (dar importantă), textul din Evanghelia după Matei confirmă această linie de gândire:

Adevărat vă spun că oridecâteori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut. (Mat. 25:40)

a) Celălalt nu-mi este străin, ci este creaţia lui Dumnezeu, asemenea mie şi chiar mai mult, el este un virtual copil al lui Dumnezeu, un posibil frate al Împărăţiei lui Dumnezeu şi beneficiar al binecuvântărilor veşnice.

b) Celălalt este un aproape, un semen, el are valoarea pe care i-o dă Dumnezeu, valoare pe care o acordă prin creaţie şi prin actul mântuirii în Isus Hristos. Rasismul şi înstrăinarea faţă de celălalt sunt imposibile de conceput în acest cadru.

c) Relaţionarea cu celălalt nu este arbitrară, convenţională, ci ea este supusă unei răsplătiri sau unei pedepse, ea este o relaţionare responsabilă.

d) Conflictele nu sunt ireconciabile, ci ele se pot rezolva prin apelul la aceeaşi autoritate ierarhică, la Dumnezeu şi Cuvântul Său.

e) Uniformizarea ar însemna aici tocmai suprimarea libertăţii semenului şi a valorii sale, ea este o acţiune contrară intenţiei Creatorului, o încercare de subminare a autorităţii Sale.

f) Dar în toată această diversitate, modelul unitar îl constituie chipul slavei lui Dumnezeu, Omul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

2. Celălalt este o pură diferenţă.

Filosofia europeană postmodernă este un “avort combinat”  al filosofiei (neo)pozitiviste şi al filosofiei de factură (neo)fenomenologică. Fenomenologia a fost întemeiată ca metodă mai întâi de Im. Kant (în binecunoscuta sa lucrare Critica Raţiunii Pure – 1781), consolidată de Ed. Husserl (sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX) şi apoi diseminată în diferitele ştiinţe specializate (în sec. XX). Fenomenologia se defineşte ca o metodă-ştiinţă a ceea ce “apare”, a ceea ce este “fenomen”, citind semnificaţiile fondatoare tocmai în semnele-realităţi concrete ale culturii şi ale civilizaţiei umane. Ea este exemplificată într-o formă foarte fidelă în fenomenologia fundamentală a lui M. Heidegger: pentru că nu putem cunoaşte Sein-ul (fiinţa în Sine, Dumnezeu – dar într-un mod impropriu şi nedorit de autorul german), atunci luăm spre analiză Da-Sein-ul (omul), studiind expresiile umanităţii sale: tehnica, limbajul, poezia, etc..

Iată-ne ajunşi la efectul ultim (pentru că duce într-o fundătură) al acestei linii de gândire: de-constructivismul. Prin dinamitarea articulaţiilor semnificative a gândirii “vechi” (interogaţii, inadecvări, contradicţii, exemplificări ale neajunsurilor istorice, etc.) şi prin simularea fondării (vezi imensitatea din ultimul timp a studiilor de istorie a ideilor şi a diferitelor domenii ale vieţuirii umane) se distrug tocmai  fundamentele acestei gândiri “clasice”, “vechi”.

Un exemplu fidel al acestei noi orientări este J. Derrida. Pentru un deconstructivist (filosofic de genul lui Derrida, cotidian de genul unui tânăr rebel, consumator al programelor de televiziune gen MTV, Atomic TV, etc.) identitatea nu se mai defineşte prin apelul la semnificaţii transcendente, ci prin simpla diferenţă de un altul. Identitatea este o pură diferenţă  şi nimic altceva – sau nimic în plus. Nu mai există original prototipal (de genul Creatorului, a lui Adam si Eva, care sunt consideraţi personaje ale metaficţiunilor cu semnificaţii strict politico-sociale ale societăţii pre-moderne), ci doar fondări variabile la infinit a simulărilor. Suntem doar nişte palide reprezentări a ceea ce noi numim omul şi nimic altceva!

Apofatismul de acest gen pare a fi o sustragere “inteligentă” din faţa responsabilităţii cunoaşterii Celui ce Este dar Care şi vorbeşte, asemenea descoperirii lui Moise în faţa rugului aprins. Apofatismul radical are ca şi consecinţe ateismul care, paradoxal, favorizează proliferarea politeismului.

Pentru că nu mai există un semnificat transcendental care să fondeze toate celelalte semnificaţii adiacente, pentru că Dumnezeu este un continuu altceva, atunci mă definesc ca om prin simplu fapt de a nu fi animal, sunt Marius pentru că sunt diferit de cel ce are numele Ion, etc.

Diferenţele dintre semnificaţii sunt pur arbitrare (moştenire de la Ferdinand de Saussure şi al său Cours de linguistique generale – 1916). Nu mai există o autoritate legitimă, ci doar una strict convenţională. Iată dar principiul democraţiei!

Devenim astfel părtaşi la democratizarea chiar şi a metafizicii şi a religiei: fiecare are dreptul la un Dumnezeu, la un idol, la o proprie filosofie fiindcă “moartea” necesităţii, a lui Dumnezeu, a unei gândiri şi a unei societăţi ierarhice “închise” a făcut posibilă infinitatea posibilităţilor, gândirea şi societatea “deschisă”. Într-adevăr, “dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este posibil”. Când doar întâmplarea devine necesară, atunci toate celelalte valori şi raporturi suferă transformările contingenţei, sunt lichide. Iată gândirea slabă, a postmodernităţii, gândirea lichidităţii, a esenţelor dizolvate şi a aparenţelor obiectivizate în simulacre. O gândire ce se defineşte doar prin negaţie. Însăşi libertatea – valoarea fundamentală a civilizaţiei europene – se defineşte prin ricoşeu, în contrast cu religia, instituţiile sociale, moralitatea, etc. Ceva de genul: sunt liber să nu vreau… şi să fac ceea ce mi se interzice…

a) Celălalt îmi este un străin, unul cu care trebuie să intru în competiţie pentru asigurarea siguranţei şi a spaţiului necesar. Viaţa este o imensă competiţie fără nici un scop (moartea teleologiei este compensată de minunile noutăţilor tehnologice!), ci doar cu răsplăţi pe parcursul ei (aşa cum maratoniştii primesc în timpul alergării lor sticle de apă pentru a se mai răcori). Welcome to the jungle a celor de la Guns n’ Roses simbolizează valoarea unei prescripţii general valabile.

b) Celălalt capătă valoare prin capacităţile sale, prin locul pe care îl ocupă în evoluţia speciei umane, prin comportament şi apartenenţa la o cultură, religie, status social, etc., prin modul de raportare faţă de mine. Valoarea sa nu este intrinsecă, ci ea este depozitată în expresiile concrete ale competenţelor mereu sporite. Cine ar aprecia în societatea noastră un Beethoven surd încă din vremea copilăriei sale? Valoarea unui om este strict convenţională, subiectivă şi neinterogabilă, de genul mie îmi place asta, mie nu-mi place asta. Şi atât! Ba mai mult, prea mulţi ne plângem că am ajuns singuri în mijlocul mulţimii. Anonimatul ne depersonalizează! De aceea vrem să căpătăm “valoare” prin simplul fapt de a fi celebri, măsurându-ne semnificaţia în cele 15 minute de popularitate enunţate de Andy Warhol ca fiind suficiente.

c) Relaţia cu celălalt este judecată în termenii profitului, a convenţiilor sociale şi, de multe ori, în afara acestor convenţii, în forme extreme, violente (verbale, psihice, sentimentale, fizice – exemplificările le găsiţi la emisiunile de actualităţi). Toate acestea pot fi puse în legătură cu proliferarea drepturilor omului, fără corolarul indispensabil al acestora, al îndatoririlor şi al responsabilităţilor. Noţiunea de responsabilitate este mai mult, dacă nu exclusiv, legată  de spaţiul profesiilor (ca o rubrică uzuală a contractului de muncă) şi un subiect de dispută în cadrul teoriilor despre deontologiile profesionale. În timp ce revendicarea propriilor drepturi a devenit o adevărată ştiinţă (a devenit ceva obişnuit să vezi un copil cum îşi învaţă părinţii care îi sunt drepturile şi cum să le respecte, ameninţându-i cu procese pentru orice încălcare a lor). Declararea responsabilităţilor, atunci când ea are loc, este trâmbiţată ca o acţiune de-a dreptul eroică. Reclamarea responsabilităţilor poate produce tensionarea relaţiilor sociale şi este catalogată ca aparţinând unui profil uman de-a dreptul tiranic.

d) Conflictele sunt acum ireconciabile. Când nu mai există un singur adevăr, bine şi rău, când nu mai există un Dumnezeu, atunci suntem sortiţi relativismului, nu mai există o autoritate legitimă, ci doar una strict convenţională. Autoritatea impusă de legile şi de organele de justiţie au ajuns un simplu şi neînsemnat palimpsest al autorităţii divine de odinioară. Acum toţi vom avea dreptate pentru că de fapt nimeni nu greşeşte. Când nu mai există oameni buni sau răi, când nu mai există fapte bune sau rele (pentru că nu mai avem etaloane pentru astfel de diferenţieri), atunci nu mai există nici o justiţie reală. Într-o societate “orizontală” suntem paraleli unii faţă de alţii, comunicăm în semantici diferite. Orice soluţie oferită ca şi compromis este permanent supusă redefinirilor, iscând noi conflicte.

e) Paradoxul unei societăţi deschise este că propovăduieşte libertatea de expresie, oferind însă ca matrice a formării seriale modelul omului occidental. Şi din păcate, cam întreaga lume se năpusteşte ca o turmă sălbatică spre a savura uniformismul modelului american, al prosperităţii şi banalităţii tâmpe. Chiar şi formele de rebeliune au ajuns ceva prea convenţional şi uniform! Devii însă reacţionar când ai o altă concepţie faţă de majoritatea care declară cultul respectării diversităţii ideilor şi astfel tulburi somnul mediatic al conformismului.

f) Modelul uman este omul banal, “recent” (H.-R. Patapievici), postmodern, cel ce se defineşte tocmai prin încăpăţânarea de a nu fi strigat pe nume, prin lipsa unei definiri.

În virtutea originalităţii pe care o vânăm direct proporţional cu stima de sine, avem clipe de luciditate când observăm cât de mult suntem amprentaţi de bogăţia sau sărăcia celor din jurul nostru.