Tag: M. Heidegger

Despre mesianismul mediatic (Naratologii postmoderne – 1)

Pentru că acum ne definim ca oameni liberi, atunci nu mai experimentăm staticul, înţeles ca finalitate-scop, ci schimbul, mişcarea, fluiditatea, procesul. Exemplele standard de identităţi “fluide”, foarte flexibile, sunt Madonna şi Michael Jackson. Suntem un continuu altceva pentru că nu mai avem un sine, un ceva propriu. Am devenit cameleoni ai modei, ai noutăţii! În ordinea acestui raţionament, să ne aducem aminte de uzatul (deja) principiu demolator al teleologiei: important nu este scopul, ci (doar) procesul.

Devenirea a împrumutat atributele lui Dumnezeu [1]. Prin pierderea lui Dumnezeu, omul a devenit un “subiect sfărâmat”, un haos semiotic ce se resemantizează şi resemnifică încontinuu într-o căutare spre nicăieri.

Vorbind într-un mod cât se poate de concret, acum nu se mai pune problema prezentării lui Dumnezeu ca dorinţă a sufletului, ca Cel ce mă poate face fericit, Cel bun, Atotputernic, etc.. Astăzi, chiar şi fără Dumnezeu (sau poate că tocmai de aceea, ar spune unii), viitorul sună bine! doar pentru că noi ştim ce este mai bun pentru tine! Tocmai de aceea banca noastră îţi împlineşte visele de o viaţă această ciocolată îţi dechide poarta paradisului, această maşină te face cel mai puternic, etc. Avem o realitate de vânzare (referire la subiectul filmului Vannila Sky)! Sau poate că avem o identitate de cumpărat! Cred că este o mare doză de adevăr în constatarea unui psihanalist (cel care a luat locul duhovnicului premodern – Luc Ferry) care spunea că în subconştientul unui american (dar nu exclusiv) găseşti numai slogane publicitare!

phantasy

Ca postmoderni (adică ducând până la capăt consecinţele şi direcţiile modernităţii), ne definim ca puncte de semnificare (chiar absolute) şi, cu conştiinţa superiorităţii prezentului, glisăm pe panta istoriei, relativizând şi deconstruind tot ceea ce ne iese în cale şi nu se potriveşte modelului nostru de gândire. În numele progresului ucidem semnificaţiile originare printr-o voită şi schingiuită distanţare istorico-culturală faţă de alte epoci istorice şi mai ales faţă de origini (creaţia lumii, mântuirea ei, etc.). Preluăm gratuit strategiile hermeneuticii filosofice ale lui M. Heidegger, H. G. Gadamer sau ale noii critici literare care proclamă moartea autorului şi a sensului prin relativizarea absolută, nesesizând că prin această adoptare a punctului lor de vedere le surpăm scheletul argumentativ (deci comunicarea este posibilă, sensul există)! Într-o inconştienţă parcă colectivă, suntem bucuroşi că ii determinăm pe alţii să ne accepte prin bravura aruncării identităţii ca un obiect de unică folosinţă. De dragul acceptării sociale suntem în stare să ne renegăm trecutul. Doar după ce “sterilizăm” copilăria, în numele progresului, suntem “în pas cu timpul”, neştiind însă că am început să suferim de “negăsire”.

Ne prefacem că devenim din ce în ce mai puternici (asemenea unui Fr. Nietzsche bolnăvicios care propovăduia voinţa de putere a supra-omului), mai sănătoşi şi mai frumoşi, ascunzându-ne slăbiciunile, bolile şi imperfecţiunea prin propaganda cremelor hidratante, a operaţiilor estetice, a curelor naturiste, etc. Bătrâneţea este o noţiune şi o realitate scoasă din cadrul mental şi vizual al postmodernului, iar atunci când ea apare, este doar un subiect care te face să schimbi canalul TV sau subiectul de discuţie! Nu este de mirare că acum este posibilă imaginarea unor scenarii ale unor viitoare comunităţi umane care îşi reciclează bătrânii (există suficiente filme ştiinţifico-fantastice pe această temă). Ba chiar mai mult: am devenit noi înşine subiecţii tehnologiilor de efecte vizuale (vezi programele computerizate care îţi permit schimbarea feţei, a culorii părului şi multe altele)!

Într-o crudă educaţie a apologiei cred doar ceea ce văd, ne prefacem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu într-o epocă ştiinţifică. Ne ascundem însă nevoia de mântuire din deşertăciunea creaţiilor civilizaţiei propriilor mâini tocmai prin infuzia basmelor credibile ale Hollywood-ului. Este suficient să amintim aici faptul că, la un moment dat, din primele 10 producţii cinematografice cu cele mai mari vânzări din istoria cinematografului mondial, 9 filme sunt de factură ştiinţifico-fantastică (Men in Black, Armageddon, Independence Day, ciclul Star Wars şi variantele heroic-phantasy: ciclul Harry Potter şi The Lord of the Rings). Respingerea Evangheliei lui Hristos ca “irelevantă” şi “depăşită istoric” este compensată de o foarte ciudată recuperare, diformă, a spiritualului prin “evanghelia” gnosticismului neo-păgân tehnologic şi primitivist, prin sincretismul asiatic panteist şi teosofic. O ilustraţie în acest sens este filosofia panteisto-animistă încapsulată într-una din reclamele popularului post TV Animal Planet: animals are better than humans!

Ne prefacem fericiţi prin zâmbetul binevoitor afişat în  fotografia de familie, ascunzându-ne alienarea de celălalt în şedinţele de psihoterapie, în droguri, băutură, desfrâu, avangardism artistic sau, pur şi simplu în domesticul refugiu al afacerilor şi al implicării sociale în exces, în detrimentul grijei familiei sau în inumana nepăsare. Lăsând la o parte maliţiozitatea de care ştim că francezii dau dovadă când e vorba de americani, tind să îi dau dreptate lui J. Baudrillard: americanii (eu aş adăuga că şi mulţi europeni deja) nu au identitate, dar ştiu să zâmbească!

Plictisiţi de stereotipia programului de muncă, a relaţiilor sociale strict convenţionale (să ne aducem aminte de replica definitorie a lui Truman Burbank din filmul The Truman Show: Buna dimineaţa şi, dacă nu vă mai văd, bună ziua, bună seară şi noapte bună!), plictisiţi şi de bunăstarea asistată de maşinăriile domestice (telefon, computer, televizor, cuptorul cu microunde, maşina de spălat, etc.), ne dedublăm viaţa sterilizată prin poveştile şi mărturisirile mediatizate:

Deseori, construirea identităţii implică confruntarea cu o maladie personală, un viciu, o anormalitate, un gest particular. Mii de oameni îşi afişează cu încântare instabilităţile emoţionale, făcând paradă de cele mai intime detalii la televiziune, în cărţi, reviste şi in conversaţii întâmplătoare cu persoane total străine. Cei mai stranii sunt invitaţi de posturile de televiziune şi încurajaţi să-şi spună poveştile, de obicei total lipsite de semnificaţie, despre copii care nu ascultă sau certuri între soţi. Ei fac acest lucru cu un sentiment de mândrie, iar publicul se simte obligat să-i asculte şi să simpatizeze cu ei (Mihaela Constantinescu, Post/postmodernismul. Cultura divertismentului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p.158).

postmodern metanarrativity


[1] Fr. Nietzsche, Voinţa de putere, paragraful 617.

Despre mesianismul mediatic (3. Jocul identităţilor)

Oamenii purced la drum şi se minunează de înălţimea munţilor,

de imensitatea talazurilor mării, de cursul prelung al râurilor,

de nemărginirea cuprinsului oceanelor,

de mişcarea circulară a astrelor;

şi trec unul pe lângă celălalt fără să se minuneze.

Sfântul Augustin

Întrebat ce este etica, filosoful evreu Emmanuel Levinas a răspuns:

E recunoaşterea sfinţeniei! Să mă explic: trăsătura fundamentală a fiinţei este preocuparea fiecărei fiinţe particulare de propria fiinţă. Plantele, animalele, ansamblul fiinţelor vii se agaţă de existenţa lor. Şi iată posibilitatea apariţiei în genul uman a unei absurdităţi ontologice: grija faţă de celălalt precumpăneşte asupra grijii faţă de sine. Aceasta numesc eu „sfinţenie”. Umanitatea noastră constă în a putea recunoaşte această prioritate a celuilalt. (E. Levinas: Dificila libertate, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 371)

Tot Emmanuel Levinas, în Totalitate şi infinit, teoretizează ideea raportului identitate-alteritate, ajungând în cele din urmă la o concluzie ce confirmă o linie de gândire mai veche: Sinele se defineşte (şi chiar există) prin Celălalt. Identitatea capătă sens prin alteritate!

Aici însă ni se oferă două posibilităţi de interpretare:

1. Expresia prin excelenţă a Celuilalt este Dumnezeu, expresie concretizată însă prin existenţa celuilalt (a omului de lângă mine, care îmi devine astfel semen).

Gândirea lumii ca fiind creaţia lui Dumnezeu, existenţa unor valori veşnice, a semnificaţiilor determinate în cadrul divinităţii, această gândire a fost evaluată ca fiind o gândire a verticalităţii, o gândire tare (G. Vattimo), a esenţelor. Dumitru Stăniloaie spunea (continuând filonul de gândire al Părinţilor Bisericii) că îl vede tot mai mult pe Dumnezeu în semenul său. Cu o anumită corijare (dar importantă), textul din Evanghelia după Matei confirmă această linie de gândire:

Adevărat vă spun că oridecâteori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut. (Mat. 25:40)

a) Celălalt nu-mi este străin, ci este creaţia lui Dumnezeu, asemenea mie şi chiar mai mult, el este un virtual copil al lui Dumnezeu, un posibil frate al Împărăţiei lui Dumnezeu şi beneficiar al binecuvântărilor veşnice.

b) Celălalt este un aproape, un semen, el are valoarea pe care i-o dă Dumnezeu, valoare pe care o acordă prin creaţie şi prin actul mântuirii în Isus Hristos. Rasismul şi înstrăinarea faţă de celălalt sunt imposibile de conceput în acest cadru.

c) Relaţionarea cu celălalt nu este arbitrară, convenţională, ci ea este supusă unei răsplătiri sau unei pedepse, ea este o relaţionare responsabilă.

d) Conflictele nu sunt ireconciabile, ci ele se pot rezolva prin apelul la aceeaşi autoritate ierarhică, la Dumnezeu şi Cuvântul Său.

e) Uniformizarea ar însemna aici tocmai suprimarea libertăţii semenului şi a valorii sale, ea este o acţiune contrară intenţiei Creatorului, o încercare de subminare a autorităţii Sale.

f) Dar în toată această diversitate, modelul unitar îl constituie chipul slavei lui Dumnezeu, Omul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

2. Celălalt este o pură diferenţă.

Filosofia europeană postmodernă este un “avort combinat”  al filosofiei (neo)pozitiviste şi al filosofiei de factură (neo)fenomenologică. Fenomenologia a fost întemeiată ca metodă mai întâi de Im. Kant (în binecunoscuta sa lucrare Critica Raţiunii Pure – 1781), consolidată de Ed. Husserl (sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX) şi apoi diseminată în diferitele ştiinţe specializate (în sec. XX). Fenomenologia se defineşte ca o metodă-ştiinţă a ceea ce “apare”, a ceea ce este “fenomen”, citind semnificaţiile fondatoare tocmai în semnele-realităţi concrete ale culturii şi ale civilizaţiei umane. Ea este exemplificată într-o formă foarte fidelă în fenomenologia fundamentală a lui M. Heidegger: pentru că nu putem cunoaşte Sein-ul (fiinţa în Sine, Dumnezeu – dar într-un mod impropriu şi nedorit de autorul german), atunci luăm spre analiză Da-Sein-ul (omul), studiind expresiile umanităţii sale: tehnica, limbajul, poezia, etc..

Iată-ne ajunşi la efectul ultim (pentru că duce într-o fundătură) al acestei linii de gândire: de-constructivismul. Prin dinamitarea articulaţiilor semnificative a gândirii “vechi” (interogaţii, inadecvări, contradicţii, exemplificări ale neajunsurilor istorice, etc.) şi prin simularea fondării (vezi imensitatea din ultimul timp a studiilor de istorie a ideilor şi a diferitelor domenii ale vieţuirii umane) se distrug tocmai  fundamentele acestei gândiri “clasice”, “vechi”.

Un exemplu fidel al acestei noi orientări este J. Derrida. Pentru un deconstructivist (filosofic de genul lui Derrida, cotidian de genul unui tânăr rebel, consumator al programelor de televiziune gen MTV, Atomic TV, etc.) identitatea nu se mai defineşte prin apelul la semnificaţii transcendente, ci prin simpla diferenţă de un altul. Identitatea este o pură diferenţă  şi nimic altceva – sau nimic în plus. Nu mai există original prototipal (de genul Creatorului, a lui Adam si Eva, care sunt consideraţi personaje ale metaficţiunilor cu semnificaţii strict politico-sociale ale societăţii pre-moderne), ci doar fondări variabile la infinit a simulărilor. Suntem doar nişte palide reprezentări a ceea ce noi numim omul şi nimic altceva!

Apofatismul de acest gen pare a fi o sustragere “inteligentă” din faţa responsabilităţii cunoaşterii Celui ce Este dar Care şi vorbeşte, asemenea descoperirii lui Moise în faţa rugului aprins. Apofatismul radical are ca şi consecinţe ateismul care, paradoxal, favorizează proliferarea politeismului.

Pentru că nu mai există un semnificat transcendental care să fondeze toate celelalte semnificaţii adiacente, pentru că Dumnezeu este un continuu altceva, atunci mă definesc ca om prin simplu fapt de a nu fi animal, sunt Marius pentru că sunt diferit de cel ce are numele Ion, etc.

Diferenţele dintre semnificaţii sunt pur arbitrare (moştenire de la Ferdinand de Saussure şi al său Cours de linguistique generale – 1916). Nu mai există o autoritate legitimă, ci doar una strict convenţională. Iată dar principiul democraţiei!

Devenim astfel părtaşi la democratizarea chiar şi a metafizicii şi a religiei: fiecare are dreptul la un Dumnezeu, la un idol, la o proprie filosofie fiindcă “moartea” necesităţii, a lui Dumnezeu, a unei gândiri şi a unei societăţi ierarhice “închise” a făcut posibilă infinitatea posibilităţilor, gândirea şi societatea “deschisă”. Într-adevăr, “dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este posibil”. Când doar întâmplarea devine necesară, atunci toate celelalte valori şi raporturi suferă transformările contingenţei, sunt lichide. Iată gândirea slabă, a postmodernităţii, gândirea lichidităţii, a esenţelor dizolvate şi a aparenţelor obiectivizate în simulacre. O gândire ce se defineşte doar prin negaţie. Însăşi libertatea – valoarea fundamentală a civilizaţiei europene – se defineşte prin ricoşeu, în contrast cu religia, instituţiile sociale, moralitatea, etc. Ceva de genul: sunt liber să nu vreau… şi să fac ceea ce mi se interzice…

Identity

a) Celălalt îmi este un străin, unul cu care trebuie să intru în competiţie pentru asigurarea siguranţei şi a spaţiului necesar. Viaţa este o imensă competiţie fără nici un scop (moartea teleologiei este compensată de minunile noutăţilor tehnologice!), ci doar cu răsplăţi pe parcursul ei (aşa cum maratoniştii primesc în timpul alergării lor sticle de apă pentru a se mai răcori). Welcome to the jungle a celor de la Guns n’ Roses simbolizează valoarea unei prescripţii general valabile.

b) Celălalt capătă valoare prin capacităţile sale, prin locul pe care îl ocupă în evoluţia speciei umane, prin comportament şi apartenenţa la o cultură, religie, status social, etc., prin modul de raportare faţă de mine. Valoarea sa nu este intrinsecă, ci ea este depozitată în expresiile concrete ale competenţelor mereu sporite. Cine ar aprecia în societatea noastră un Beethoven surd încă din vremea copilăriei sale? Valoarea unui om este strict convenţională, subiectivă şi neinterogabilă, de genul mie îmi place asta, mie nu-mi place asta. Şi atât! Ba mai mult, prea mulţi ne plângem că am ajuns singuri în mijlocul mulţimii. Anonimatul ne depersonalizează! De aceea vrem să căpătăm “valoare” prin simplul fapt de a fi celebri, măsurându-ne semnificaţia în cele 15 minute de popularitate enunţate de Andy Warhol ca fiind suficiente.

c) Relaţia cu celălalt este judecată în termenii profitului, a convenţiilor sociale şi, de multe ori, în afara acestor convenţii, în forme extreme, violente (verbale, psihice, sentimentale, fizice – exemplificările le găsiţi la emisiunile de actualităţi). Toate acestea pot fi puse în legătură cu proliferarea drepturilor omului, fără corolarul indispensabil al acestora, al îndatoririlor şi al responsabilităţilor. Noţiunea de responsabilitate este mai mult, dacă nu exclusiv, legată  de spaţiul profesiilor (ca o rubrică uzuală a contractului de muncă) şi un subiect de dispută în cadrul teoriilor despre deontologiile profesionale. În timp ce revendicarea propriilor drepturi a devenit o adevărată ştiinţă (a devenit ceva obişnuit să vezi un copil cum îşi învaţă părinţii care îi sunt drepturile şi cum să le respecte, ameninţându-i cu procese pentru orice încălcare a lor). Declararea responsabilităţilor, atunci când ea are loc, este trâmbiţată ca o acţiune de-a dreptul eroică. Reclamarea responsabilităţilor poate produce tensionarea relaţiilor sociale şi este catalogată ca aparţinând unui profil uman de-a dreptul tiranic.

d) Conflictele sunt acum ireconciabile. Când nu mai există un singur adevăr, bine şi rău, când nu mai există un Dumnezeu, atunci suntem sortiţi relativismului, nu mai există o autoritate legitimă, ci doar una strict convenţională. Autoritatea impusă de legile şi de organele de justiţie au ajuns un simplu şi neînsemnat palimpsest al autorităţii divine de odinioară. Acum toţi vom avea dreptate pentru că de fapt nimeni nu greşeşte. Când nu mai există oameni buni sau răi, când nu mai există fapte bune sau rele (pentru că nu mai avem etaloane pentru astfel de diferenţieri), atunci nu mai există nici o justiţie reală. Într-o societate “orizontală” suntem paraleli unii faţă de alţii, comunicăm în semantici diferite. Orice soluţie oferită ca şi compromis este permanent supusă redefinirilor, iscând noi conflicte.

e) Paradoxul unei societăţi deschise este că propovăduieşte libertatea de expresie, oferind însă ca matrice a formării seriale modelul omului occidental. Şi din păcate, cam întreaga lume se năpusteşte ca o turmă sălbatică spre a savura uniformismul modelului american, al prosperităţii şi banalităţii tâmpe. Chiar şi formele de rebeliune au ajuns ceva prea convenţional şi uniform! Devii însă reacţionar când ai o altă concepţie faţă de majoritatea care declară cultul respectării diversităţii ideilor şi astfel tulburi somnul mediatic al conformismului.

f) Modelul uman este omul banal, “recent” (H.-R. Patapievici), postmodern, cel ce se defineşte tocmai prin încăpăţânarea de a nu fi strigat pe nume, prin lipsa unei definiri.

În virtutea originalităţii pe care o vânăm direct proporţional cu stima de sine, avem clipe de luciditate când observăm cât de mult suntem amprentaţi de bogăţia sau sărăcia celor din jurul nostru.

%d bloggers like this: