Tag: postmodern

Lumile din bibliotecă (2)

3.  Izbăveşte-ne de rău – Ravi Zacharias

Cu o claritate de invidiat, în Izbăveşte-ne de rău, Ravi Zacharias descrie istoria decadenţei şi a nihilismului occidental, industria culturală şi, mai ales, “inocenţa” otrăvită care este injectată tinerilor din ziua de azi prin cultura postmodernă. Misterul răului nu devine unul demn de admirat, aşa cum suntem instruiţi prin prozelitismul aşa zisei emancipări moderne şi postmoderne ci, dimpotrivă, devine garanţia derivei. De altfel, foarte multe dintre dezbaterile ştiinţifice, literar-artistice şi cele din mass-media ne arată că semnele culturale ale acestei descompuneri umane probează filiaţiile dintre cultură, natură umană şi ceea ce numim rău.

Tot acest tăvălug al răului poate fi oprit numai printr-o întoarcere la Isus Hristos, la lumina revelaţiei, fapt ce ar împlini cu adevărat exigenţele unui căutător de bine, adevăr şi frumos.

Cartea lui Ravi Zacharias este un model de scriitură pentru cel care are ceva de spus cetăţii în mijlocul căreia trăieşte, scriitură ce exprimă echilibrul dintre precizia diagnosticării problemei şi condescendenţa iubitoare cu care este oferită soluţia la problema descoperită.

4. Raţiunea în cumpănă – Phillip E. Johnson

Un eminent profesor de filosofie şi de ştiinţe politice, John Gray, constata în cartea sa Câini de paie (Humanitas, 2009) că “în prezent, credincioşii sunt mai neconformişti. Împinşi spre marginea unei culturi în care ştiinţa pretinde autoritate asupra a tot ceea ce înseamnă cunoaştere umană, ei au fost nevoiţi să-şi cultive capacitatea de a se îndoi. Prin contrast, credincioşii laici, încorsetaţi de înţelepciunea convenţională a acelor vremuri, se află sub influenţa dogmelor necercetate”. Cartea lui Phillip E. Johnson probează din plin observaţiile profesorului britanic, cu observaţia că autorul este un foarte respectat şi competent profesor de drept de la Universitatea Berkeley.

Aşadar, dacă aveţi o doză de nonconformism, luciditate şi îndoială, probaţi-le, împreună cu autorul, în câmpul prejudecăţilor cu diplomă.

Profesorul american urmăreşte modalităţile prin care naturalismul metodologic dă naştere metanaraţiunii evoluţioniste, relativismului etic şi corectitudinii politice, vizibile deja în aberaţiile sistemului de educaţie şi de justiţie din Statele Unite. Toate acestea sunt însă acceptate în cultura populară pe baza sofismelor autorităţii, iar în lumea academică pe baza apartenenţei la majoritatea comodă. Dar dacă fundamentele naturaliste sunt greşite iar conspiraţia elitei culturale împotriva “ignoranţei” şi “superstiţiei” teismului creştin ascunde de fapt propria ignoranţă?

Lecturând Raţiunea în cumpănă veţi constata un  lucru care este absolut normal pentru cei care studiază istoria ştiinţei şi anume că până şi industria cunoaşterii ştiinţifice poate fi cauzatoare de mitologii, superstiţii şi prejudicii ale onestităţii. Ceea ce este tragic în tot acest carnaval pitoresc este pericolul pe care îl prezintă mania certitudinii atunci când ignoranţa şi cunoaşterea interesată, părtinitoare, îşi îmbracă goliciunea cu puterea legiuitoare şi cea politică. Sunt semnale de alarmă pe care Phillip E. Johnson le indică celor care dispun încă de o vie dorinţă de cunoaştere.

Raţiune şi senzualitate – un posibil dialog între Isus, Pascal şi Oscar Wilde

Ravi Zacharias nu mai are nevoie de nici o prezentare (pentru curioşi însă, le recomand un voiaj prin agora ideilor de la The Veritas Forum). Mă bucur de apariţia în limba română a unei serii de dialoguri (imaginare) între Isus şi personaje istorice (Hitler – Mielul şi Fuhrerul), culturale (Oscar Wilde – Raţiune şi senzualitate) şi religioase (Buddha – Lotusul şi crucea). Aici se văd atât de clar cele două amprente ale formării cultural-spirituale ale lui Ravi: rigurozitatea logică occidentală împletită cu scriitura sapienţială simplă, dar plină de imaginaţie, specific orientală, oferind astfel cititorului interogaţii pertinente, atât de familiare, dar şi răspunsuri clare şi demne de validat în viaţa fiecăruia.

În cele ce urmează mă voi opri asupra scriiturii din Raţiune şi senzualitate. Îl găsim pe Oscar Wilde aflat într-un moment în care sclipirile orgolioase nu mai pot impresiona pe nimeni. Ba dimpotrivă. În faţa morţii, omul ajunge pentru alţii un pretext de fulguraţii mentale cu privire la moarte, deşertăciunea vieţii şi recompensarea crudă a tăcerii morţii pentru toate aroganţele zgomotoase ce par inepuizabile de-a lungul vieţii.

Dialogul imaginar al lui Oscar Wilde cu Isus şi Blaise Pascal are ca motive de dezbatere:

  • problema artei pentru artă, a aşa zisei autonomii totale a artei, pretext timpuriu al secularizării feroce de astăzi şi
  • senzualitatea ca expresie a unei libertăţi adolescentine, dezbărate de chingile legilor, ale moralităţii.

Nimic mai actual, aş putea spune. Discuţia nu are nimic de a face cu preferinţa pentru o modă culturală, cu prejudecata pe care o avem noi, postmodernii, că orice problemă şi personaj al trecutului ne incomodează prezentul, furându-ne bucuria de a trăi. Dialogul este relevant şi transpus tocmai într-o manieră transistorică pentru că urmăreşte zbateri umane valabile în orice epocă istorică, în orice context cultural.

Mecanismul argumentativ pervers al pedagogiilor prejudecăţilor antipuritane este cât se poate de explicit în filme ca American Beauty şi Little Children. Prin educarea aculturală a culturii de masă, apetenţa spre senzualitatea entropică şi descrierea minuţioasă a patologiei răului a devenit nu doar apanajul criticilor de artă şi film, ci şi a  nevoilor “omului simplu”. Refuzăm excesul “utopiei” bunelor intenţii ale religiei creştine, ale politicii, moralităţii şi bunei educaţii printr-un exces al orgoliului rănit, refugiat în baladele decadente ale distopiilor postmoderne, post-artă, post-industriale, post-creştine, etc.

Tocmai de aceea  nu cred că greşesc dacă aş proiecta modelul serialităţii omuleţului postmodern în liniile personalităţii lui Oscar Wilde: narcisist impetuos, orgolios, lasciv şi senzual, relativist ce-şi acoperă incoerenţele în ceaţa “estetică” a sofismelor.

Însă cât de strălucitoare este adevărata umanitate a lui Isus Hristos, Cel care şi-a probat libertatea de alegere nu în panoplia patimilor, ci în iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni! Cel care, trăind într-un spirit neîntinat, a simţit durerea umană mai mult ca oricare dintre noi.

În scurte cuvinte voi relata istoria lui Dorian Gray, o capodoperă (auroreferenţială) a lui Oscar Wilde. În simple linii narative putem spune că este povestea unui tânăr deosebit de atrăgător, căruia un artist i-a pictat portretul. Pentru că tânărul era obsedat de narcisismul său, a dorit ca frumuseţea lui să dureze veşnic, iar orice urmă de destrăbălare să fie proiectată exclusiv asupra tabloului. Şi aşa cum se întâmplă de obicei în viaţă, dorinţa  laşă a lui Dorian s-a împlinit. Chipul i-a rămas la fel de fermecător, în virtutea nelegiuirilor şi senzualităţilor pe care  şi le  oferea din plin.  Însă, asemenea legilor naturii, acţiunile şi alegerile sale rele se imprimau din ce în ce mai pregnant pe portretul său, ascuns într-un ungher al podului casei sale. În timp ce figura frumoasă a lui Dorian fermeca privirile pătimaşe sau invidioase, departe de nebunia teatrului relaţiilor sociale, chipul pictat devenea tot mai desfigurat şi mai hidos.

Wilde: Ei bine, a venit şi ziua când artistul i-a făcut o vizită lui Dorian. Va trebui să citeşti tu însuţi relatarea, Monsieur Pascal. Nu vei reuşi să-i pătrunzi profunzimea doar din rezumatul pe care ţi-l fac eu acum.

Pascal: Aşa spune orice autor!

Wilde: Povestirea asta este atât de bogată!

Desigur, artistul a fost peste măsură de uluit când a văzut portretul. L-a implorat pe Dorian să se îndrepte: “Oare nu scrie undeva: <<De vor fi păcatele voastre roşii ca purpura, se vor face ca lâna?>>”.

Pascal: Mă întrebi pe mine, Monsieur Wilde?

Wilde: Nu, nu, asta i-a spus artistul lui Dorian. Dar Dorian, în loc să-l asculte, a apucat un cuţit şi l-a înjunghiat pe artist. Şi apoi s-a întâmplat ceva cumplit. Am văzut sângele prelingându-se pe tablou. (…) Dorian a smuls cuţitul şi l-a înfipt în tablou. Atunci, cu un ţipăt îngrozitor, s-a prăbuşit mort la pământ.

Ei bine, după aceea pictura îşi recapătă frumuseţea iniţială, pe când faţa lui Dorian se schimonoseşte de ticăloşia şi de urmele unei vieţi desfrânate.

Isus: Iată o povestire cu adevărat impresionantă, retrăită zilnic de mintea cuiva. Foarte realistă. De ce ai scris-o?

Wilde: E artă.

Isus: Dacă e doar artă, de ce te-ai simţit jignit când nu demult cineva te-a văzut ieşind din teatru şi a murmurat: “Uite-l pe Dorian”?

Wilde: Fiindcă… fiindcă am făcut cu viaţa mea ceea ce povestirea conţinea doar ca artă. Dar ei ar fi trebuit să păstreze distincţia dintre artă şi viaţă!

Isus: Te-ai gândit vreodată că, în ce te priveşte, viaţa şi arta nu mai sunt separate? Ştii de ce adevărul este mai ciudat decât ficţiunea?

Wilde: Fiindcă am creat o ficţiune care să ni se potrivească.

Isus: Nu ai putut să vezi deloc că regulile pe care le-ai refuzat în viaţă au sfârşit prin a-ţi distruge viaţa. Când arta şi frumosul nu sunt guvernate de reguli, se prăbuşesc.

Wilde: Da, însă eu am continuat să joc. Am fost întotdeauna un împătimit al jocurilor de noroc. Am jucat împotriva tuturor sorţilor de izbândă. Dar vezi, când am scris cartea, intenţia mea a fost să ating însă şi latura morală, însă doar ca un nivel secundar în raport cu latura ei dramatică. Am vrut ca oamenii să aprecieze frumuseţea povestirii, nu latura ei morală.

Isus: Ai trăit ca şi cum viaţa ta ar fi fost un vis şi ca şi cum personajele tale ar fi fost reale. Dar când te-ai “trezit”, ai descoperit că este adevărat tocmai opusul a ceea ce credeai tu. Profetul Meu Isaia vorbeşte despre un om care era flămând care a visat într-o noapte că se satură la un banchet, doar pentru a se trezi în faţa realităţii că totul nu fusese decât un vis. A rămas şi pe mai departe tot flămând. Isaia mai vorbeşte şi despre un însetat care s-a culcat seara şi a visat că bea dintr-un izvor cu apă limpede şi rece, dar când s-a trezit a descoperit că încă îi mai era sete. Sub o iluzie asemănătoare trăieşte şi generaţia care flirtează cu frumosul şi cu arta şi care crede că acestea sunt mai presus de adevăr. Dar se vor trezi într-o zi şi vor descoperi că visul i-a lăsat neîmpliniţi. Vezi, aici este pericolul. Mai întâi arta imită viaţa. Apoi viaţa imită arta. Şi în cele din urmă arta devine însuşi scopul vieţii, şi atunci viaţa se prăbuşeşte, căci viaţa nu este o ficţiune…, ea este o realitate dură. (Ravi Zacharias, Raţiune şi senzualitate. Isus Cristos vorbeşte cu Oscar Wilde pe subiectul “în căutarea plăcerii”, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2009, p. 44-47)

Isus: Orice putere cunoscută omului are două tăişuri: primul este înţelepciunea de a o folosi cum se cuvine, iar celălalt e capacitatea extraordinară de a abuza de ea. Gândeşte-te la oricare dintre puteri, şi vei descoperi în ea acest dublu tăiş. Când am creat, la început, omenirea, dorinţele ei erau în armonie cu bunătatea. Dar odată cu capacitatea de a iubi şi de a sluji au venit respingerea şi renunţarea. Alegerea de a trăi în Eden fără a respecta nicio limită a reconfigurat dorinţa din inima omului.

Este foarte important să înţelegi acest lucru. Orice apetit care este abuzat reconfigurează dorinţa, şi tocmai la aceată dorinţă denaturată apelează duşmanul sufletului tău.

Wilde: Vrei să spui că dorinţele mele sunt nenaturale?

Isus: Ele sunt naturale, dar sunt necuviincioase, căci satisfăcându-ţi aceste dorinţe printr-un abuz, tu ţi-ai ordonat dorinţele în conformitate cu cerinţele cărnii şi în felul acesta le-ai înjosit. Este o tiranie să obţii printr-un mijloc ceea ce ar trebui să obţii printr-un alt mijloc. Când obţii ceva prin mijloace nepotrivite, contaminezi dorinţa în aşa fel încât mijlocul greşit devine singurul mijloc posibil, iar mijlocul corect devine o povară (op. citată, p. 64).

Despre mesianismul mediatic (3. Jocul identităţilor)

Oamenii purced la drum şi se minunează de înălţimea munţilor,

de imensitatea talazurilor mării, de cursul prelung al râurilor,

de nemărginirea cuprinsului oceanelor,

de mişcarea circulară a astrelor;

şi trec unul pe lângă celălalt fără să se minuneze.

Sfântul Augustin

Întrebat ce este etica, filosoful evreu Emmanuel Levinas a răspuns:

E recunoaşterea sfinţeniei! Să mă explic: trăsătura fundamentală a fiinţei este preocuparea fiecărei fiinţe particulare de propria fiinţă. Plantele, animalele, ansamblul fiinţelor vii se agaţă de existenţa lor. Şi iată posibilitatea apariţiei în genul uman a unei absurdităţi ontologice: grija faţă de celălalt precumpăneşte asupra grijii faţă de sine. Aceasta numesc eu „sfinţenie”. Umanitatea noastră constă în a putea recunoaşte această prioritate a celuilalt. (E. Levinas: Dificila libertate, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 371)

Tot Emmanuel Levinas, în Totalitate şi infinit, teoretizează ideea raportului identitate-alteritate, ajungând în cele din urmă la o concluzie ce confirmă o linie de gândire mai veche: Sinele se defineşte (şi chiar există) prin Celălalt. Identitatea capătă sens prin alteritate!

Aici însă ni se oferă două posibilităţi de interpretare:

1. Expresia prin excelenţă a Celuilalt este Dumnezeu, expresie concretizată însă prin existenţa celuilalt (a omului de lângă mine, care îmi devine astfel semen).

Gândirea lumii ca fiind creaţia lui Dumnezeu, existenţa unor valori veşnice, a semnificaţiilor determinate în cadrul divinităţii, această gândire a fost evaluată ca fiind o gândire a verticalităţii, o gândire tare (G. Vattimo), a esenţelor. Dumitru Stăniloaie spunea (continuând filonul de gândire al Părinţilor Bisericii) că îl vede tot mai mult pe Dumnezeu în semenul său. Cu o anumită corijare (dar importantă), textul din Evanghelia după Matei confirmă această linie de gândire:

Adevărat vă spun că oridecâteori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut. (Mat. 25:40)

a) Celălalt nu-mi este străin, ci este creaţia lui Dumnezeu, asemenea mie şi chiar mai mult, el este un virtual copil al lui Dumnezeu, un posibil frate al Împărăţiei lui Dumnezeu şi beneficiar al binecuvântărilor veşnice.

b) Celălalt este un aproape, un semen, el are valoarea pe care i-o dă Dumnezeu, valoare pe care o acordă prin creaţie şi prin actul mântuirii în Isus Hristos. Rasismul şi înstrăinarea faţă de celălalt sunt imposibile de conceput în acest cadru.

c) Relaţionarea cu celălalt nu este arbitrară, convenţională, ci ea este supusă unei răsplătiri sau unei pedepse, ea este o relaţionare responsabilă.

d) Conflictele nu sunt ireconciabile, ci ele se pot rezolva prin apelul la aceeaşi autoritate ierarhică, la Dumnezeu şi Cuvântul Său.

e) Uniformizarea ar însemna aici tocmai suprimarea libertăţii semenului şi a valorii sale, ea este o acţiune contrară intenţiei Creatorului, o încercare de subminare a autorităţii Sale.

f) Dar în toată această diversitate, modelul unitar îl constituie chipul slavei lui Dumnezeu, Omul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

2. Celălalt este o pură diferenţă.

Filosofia europeană postmodernă este un “avort combinat”  al filosofiei (neo)pozitiviste şi al filosofiei de factură (neo)fenomenologică. Fenomenologia a fost întemeiată ca metodă mai întâi de Im. Kant (în binecunoscuta sa lucrare Critica Raţiunii Pure – 1781), consolidată de Ed. Husserl (sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX) şi apoi diseminată în diferitele ştiinţe specializate (în sec. XX). Fenomenologia se defineşte ca o metodă-ştiinţă a ceea ce “apare”, a ceea ce este “fenomen”, citind semnificaţiile fondatoare tocmai în semnele-realităţi concrete ale culturii şi ale civilizaţiei umane. Ea este exemplificată într-o formă foarte fidelă în fenomenologia fundamentală a lui M. Heidegger: pentru că nu putem cunoaşte Sein-ul (fiinţa în Sine, Dumnezeu – dar într-un mod impropriu şi nedorit de autorul german), atunci luăm spre analiză Da-Sein-ul (omul), studiind expresiile umanităţii sale: tehnica, limbajul, poezia, etc..

Iată-ne ajunşi la efectul ultim (pentru că duce într-o fundătură) al acestei linii de gândire: de-constructivismul. Prin dinamitarea articulaţiilor semnificative a gândirii “vechi” (interogaţii, inadecvări, contradicţii, exemplificări ale neajunsurilor istorice, etc.) şi prin simularea fondării (vezi imensitatea din ultimul timp a studiilor de istorie a ideilor şi a diferitelor domenii ale vieţuirii umane) se distrug tocmai  fundamentele acestei gândiri “clasice”, “vechi”.

Un exemplu fidel al acestei noi orientări este J. Derrida. Pentru un deconstructivist (filosofic de genul lui Derrida, cotidian de genul unui tânăr rebel, consumator al programelor de televiziune gen MTV, Atomic TV, etc.) identitatea nu se mai defineşte prin apelul la semnificaţii transcendente, ci prin simpla diferenţă de un altul. Identitatea este o pură diferenţă  şi nimic altceva – sau nimic în plus. Nu mai există original prototipal (de genul Creatorului, a lui Adam si Eva, care sunt consideraţi personaje ale metaficţiunilor cu semnificaţii strict politico-sociale ale societăţii pre-moderne), ci doar fondări variabile la infinit a simulărilor. Suntem doar nişte palide reprezentări a ceea ce noi numim omul şi nimic altceva!

Apofatismul de acest gen pare a fi o sustragere “inteligentă” din faţa responsabilităţii cunoaşterii Celui ce Este dar Care şi vorbeşte, asemenea descoperirii lui Moise în faţa rugului aprins. Apofatismul radical are ca şi consecinţe ateismul care, paradoxal, favorizează proliferarea politeismului.

Pentru că nu mai există un semnificat transcendental care să fondeze toate celelalte semnificaţii adiacente, pentru că Dumnezeu este un continuu altceva, atunci mă definesc ca om prin simplu fapt de a nu fi animal, sunt Marius pentru că sunt diferit de cel ce are numele Ion, etc.

Diferenţele dintre semnificaţii sunt pur arbitrare (moştenire de la Ferdinand de Saussure şi al său Cours de linguistique generale – 1916). Nu mai există o autoritate legitimă, ci doar una strict convenţională. Iată dar principiul democraţiei!

Devenim astfel părtaşi la democratizarea chiar şi a metafizicii şi a religiei: fiecare are dreptul la un Dumnezeu, la un idol, la o proprie filosofie fiindcă “moartea” necesităţii, a lui Dumnezeu, a unei gândiri şi a unei societăţi ierarhice “închise” a făcut posibilă infinitatea posibilităţilor, gândirea şi societatea “deschisă”. Într-adevăr, “dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este posibil”. Când doar întâmplarea devine necesară, atunci toate celelalte valori şi raporturi suferă transformările contingenţei, sunt lichide. Iată gândirea slabă, a postmodernităţii, gândirea lichidităţii, a esenţelor dizolvate şi a aparenţelor obiectivizate în simulacre. O gândire ce se defineşte doar prin negaţie. Însăşi libertatea – valoarea fundamentală a civilizaţiei europene – se defineşte prin ricoşeu, în contrast cu religia, instituţiile sociale, moralitatea, etc. Ceva de genul: sunt liber să nu vreau… şi să fac ceea ce mi se interzice…

Identity

a) Celălalt îmi este un străin, unul cu care trebuie să intru în competiţie pentru asigurarea siguranţei şi a spaţiului necesar. Viaţa este o imensă competiţie fără nici un scop (moartea teleologiei este compensată de minunile noutăţilor tehnologice!), ci doar cu răsplăţi pe parcursul ei (aşa cum maratoniştii primesc în timpul alergării lor sticle de apă pentru a se mai răcori). Welcome to the jungle a celor de la Guns n’ Roses simbolizează valoarea unei prescripţii general valabile.

b) Celălalt capătă valoare prin capacităţile sale, prin locul pe care îl ocupă în evoluţia speciei umane, prin comportament şi apartenenţa la o cultură, religie, status social, etc., prin modul de raportare faţă de mine. Valoarea sa nu este intrinsecă, ci ea este depozitată în expresiile concrete ale competenţelor mereu sporite. Cine ar aprecia în societatea noastră un Beethoven surd încă din vremea copilăriei sale? Valoarea unui om este strict convenţională, subiectivă şi neinterogabilă, de genul mie îmi place asta, mie nu-mi place asta. Şi atât! Ba mai mult, prea mulţi ne plângem că am ajuns singuri în mijlocul mulţimii. Anonimatul ne depersonalizează! De aceea vrem să căpătăm “valoare” prin simplul fapt de a fi celebri, măsurându-ne semnificaţia în cele 15 minute de popularitate enunţate de Andy Warhol ca fiind suficiente.

c) Relaţia cu celălalt este judecată în termenii profitului, a convenţiilor sociale şi, de multe ori, în afara acestor convenţii, în forme extreme, violente (verbale, psihice, sentimentale, fizice – exemplificările le găsiţi la emisiunile de actualităţi). Toate acestea pot fi puse în legătură cu proliferarea drepturilor omului, fără corolarul indispensabil al acestora, al îndatoririlor şi al responsabilităţilor. Noţiunea de responsabilitate este mai mult, dacă nu exclusiv, legată  de spaţiul profesiilor (ca o rubrică uzuală a contractului de muncă) şi un subiect de dispută în cadrul teoriilor despre deontologiile profesionale. În timp ce revendicarea propriilor drepturi a devenit o adevărată ştiinţă (a devenit ceva obişnuit să vezi un copil cum îşi învaţă părinţii care îi sunt drepturile şi cum să le respecte, ameninţându-i cu procese pentru orice încălcare a lor). Declararea responsabilităţilor, atunci când ea are loc, este trâmbiţată ca o acţiune de-a dreptul eroică. Reclamarea responsabilităţilor poate produce tensionarea relaţiilor sociale şi este catalogată ca aparţinând unui profil uman de-a dreptul tiranic.

d) Conflictele sunt acum ireconciabile. Când nu mai există un singur adevăr, bine şi rău, când nu mai există un Dumnezeu, atunci suntem sortiţi relativismului, nu mai există o autoritate legitimă, ci doar una strict convenţională. Autoritatea impusă de legile şi de organele de justiţie au ajuns un simplu şi neînsemnat palimpsest al autorităţii divine de odinioară. Acum toţi vom avea dreptate pentru că de fapt nimeni nu greşeşte. Când nu mai există oameni buni sau răi, când nu mai există fapte bune sau rele (pentru că nu mai avem etaloane pentru astfel de diferenţieri), atunci nu mai există nici o justiţie reală. Într-o societate “orizontală” suntem paraleli unii faţă de alţii, comunicăm în semantici diferite. Orice soluţie oferită ca şi compromis este permanent supusă redefinirilor, iscând noi conflicte.

e) Paradoxul unei societăţi deschise este că propovăduieşte libertatea de expresie, oferind însă ca matrice a formării seriale modelul omului occidental. Şi din păcate, cam întreaga lume se năpusteşte ca o turmă sălbatică spre a savura uniformismul modelului american, al prosperităţii şi banalităţii tâmpe. Chiar şi formele de rebeliune au ajuns ceva prea convenţional şi uniform! Devii însă reacţionar când ai o altă concepţie faţă de majoritatea care declară cultul respectării diversităţii ideilor şi astfel tulburi somnul mediatic al conformismului.

f) Modelul uman este omul banal, “recent” (H.-R. Patapievici), postmodern, cel ce se defineşte tocmai prin încăpăţânarea de a nu fi strigat pe nume, prin lipsa unei definiri.

În virtutea originalităţii pe care o vânăm direct proporţional cu stima de sine, avem clipe de luciditate când observăm cât de mult suntem amprentaţi de bogăţia sau sărăcia celor din jurul nostru.

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (1. Dispoziţiuni lămuritoare)

1. Dispoziţiuni lămuritoare sau despre ananke stenai

În frământarea nebună a goanei după vânt, a unui scop nedefinibil, ne pierdem stropii de viaţă, bucuriile şi nădejdile înşelătoare (oximoron deloc gratuit).

Haiku-ul japonez trecând în goană prin oraş, negustorul de melci n-a mai văzut casele precum şi cugetarea lui Aristotel ananke stenai (undeva trebuie să te opreşti – Metafizica II (a)2, 994 a) ne privesc şi pe noi. Tocmai din vânzători de realităţi aşezate (dragoste, iertare, speranţă, bucurie, etc.), uităm a ne bucura şi înţelege ceea ce atât de uşor comercializăm. Împovăraţi de tirania managementului clipei time is money, rostim atât de uşor cuvinte avortate de realitatea semnificaţiei lor. Ne angrenăm în nebunia colectivă a jocului măştilor şi chiar privim cu o plăcere narcisistă propria desfigurare bine fardată, reflectată de măştile convenţionale ale celorlalţi. Vindem impresii şi cumpărăm deziluzii! Asta pentru că cel mai facil şi cel mai profitabil comerţ este cel cu etichete.

Undeva trebuie totuşi să ne oprim! Orice mişcare îşi are o epuizare fiindcă doar în regimul lui Dumnezeu nu funcţionează entropia. Şi totuşi, în avântul mişcării, … ne credem a fi Dumnezeu!

„Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” (Ps. 46:10)

Doar scurgerea mută a vieţii, doar apropierea de înfricoşătorul ceas astral al judecăţii lui Dumnezeu ne mai trezesc din somnul post-adamic. Doar aşa ne putem decoji realitatea în care ne-am auto-exilat ca mici dumnezei. E dureros să afli în acea clipă de sinceritate că sub zâmbetul comercial se ascunde un suflet bântuit de nesiguranţă şi frică, că masca imaginii de sine ascunde un chip devorat de septicemie.

Însă orice deasupra este condiţionat de un sub şi a ascunde este premisa lui a descoperi. Doar descoperirea propriei goliciuni face posibilă descoperirea profunzimii vieţii lui Dumnezeu! Nu a unui concept, nu a unei fiinţe posibile a cărei existenţă şi definire atârnă de propria raţiune, nici a unui valet obligat să ne îndeplinească dorinţele, ci a Dumnezeului Cel Viu,  Cel care face posibilă majuscula.

Aşa am înţeles că descoperirea Subiectului face posibilă actualizarea Verbului. Iar subiectul şi verbul permit manifestarea predicatului, a predicării, a discursului sau, altfel spus, cine sunt determină ce fac şi acestea se oglindesc în ce şi cum vorbesc…

În seria de articole Cum “să-L omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede vă invit la o lectură deloc comodă,  de fapt un exerciţiu de sinceritate, o secvenţă de terapie chirurgicală a măruntaielor sistemului de valori şi credinţe. Titlul pare a împrumuta ceva din arsenalul de metode retorice pe care le detest dar vă asigur că nu urmăresc comercializarea dorinţelor sufleţeşti. Dimpotrivă. Mă folosesc de disponibilităţile ironiei  postmoderne pentru a-i uzurpa statutul pseudo-superior cu care ne-a cancerizat realitatea vieţilor.

Nu voi urmări un excurs prin istoria culturii a deicidului cu care se măgulesc reciproc filosofia, literatura şi arta contemporană ci doar natura pur religioasă şi viscerală a respingerii religiei, inconsecveţele şi neajunsurile unei gândiri “slabe”, moi dar “emancipată”.

Nu voi negocia însă nici pudităţile ipocriziei religioase.

Voi recunoaşte tăcerile lui Dumnezeu acolo unde El tace şi voi încerca să silabisesc ceea ce El rosteşte cu putere.

sad angel

Două categorii de oameni îmi vor fi părtaşi dar şi “pacienţi” ai acestei exigenţe a onestităţii:

1. Ateii religioşi

Mă surprinde sinceritatea cu care Dumnezeu pune în scenă dramaturgia relaţiei noastre instabile, bolnăvicioase şi firave cu El. Se ascunde dar se lasă găsit, tace când îi adresez imprecaţii dar vorbeşte în liniştea sufletului meu, este prezent dar nu se înfăţişează ca un valet la comanda poruncilor mele. Şi, foarte surprinzător pentru calculul raţionalităţii mele, se lasă răstignit ca să jubilez moartea Lui. După ce mă voi trezi din mahmureala excesului imoralităţii  şi a bucuriei mele, a “eliberării” de povara existenţei Lui, voi putea înţelege moralitatea morţii Lui. Voi înţelege că toată suferinţa inocenţilor, a copiilor, a săracilor năpăstuiţi, a bătrânilor părăsiţi, a femeilor călcate în picioare, toate suferinţele lor îşi găsesc ecoul nu în ipocrita mea compasiune atee ci în suferinţa lui Dumnezeu aşezat în pridvorul umanităţii. În rest, celelalte dovezi (“ştiinţifice”) atee sunt, în cea mai mare majoritate a lor, construcţii teoretice suspecte logic şi epistemologic, copleşite de sofistică, demne de suflete religioase care vor să îşi acopere inconsecvenţa scepticismului afişat (subiect pentru o viitoare serie de articole  ce va purta numele de Scurtă istorie a ignoranţei docte).

2. Religioşii atei

Pentru cei „specializaţi” în vorbirea despre Dumnezeu, prea uşor realitatea Numelui Său se diseminează în simple jocuri lingvistice, reunite sub cupola limbajului „de lemn”, în care se ascund frustrări şi obsesii bolnăvicioase. Mă gândesc la degustătorii mai mult sau mai puţin savanţi a expozeelor de artă oratorică sau a predicilor “bune” care se judecă după mulţimea “Amin”- urilor şi a lacrimilor induse. Mă simt copleşit de viermuiala activităţilor religioase, a rugăciunilor “cu foc” sau pe genunchi, marcă a spiritualităţii interioare  ce devine, prin afişare, obscenă, nu miez ci coajă. Mă intrigă cruntele lupte fraticide pentru autoritate episcopală şi continuitate apostolică sau proclamarea arogantă a celui mai mare grad de smerenie şi “dreaptă credinţă”, de parcă  spiritualitatea se măsoară prin  asumarea avidă a cifrelor din contorul istoriei. Sunt asurzit de coralele sau formaţiile de muzică uzurpătoare ale decenţei şi mă simt agresat de impunitatea unora de a induce o dragoste lălâie, plângerea de milă la comandă şi dărnicia politică, etc. Sunt prea obosit de oferta de “spiritualitate” mulată perfect pe cerinţele diverse ale pieţii curiozităţii religioase.

Mă gândesc la sinceritatea lui Iov, a omului care îşi simte carnea tremurând şi pe Dumnezeu ascuns, aparent nepăsător de viaţa lui chinuită. Iov care îşi reclama dreptul de a sta la judecată cu Dumnezeu. După toată lecţia pe care o învaţă Iov din toate întâmplările evocate în carte, Dumnezeu face o afirmaţie şocantă pentru filosofii şi teologii pudităţii avocăţeşti a discursurilor sterile, lipsite de putere:

După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov. (Iov 42:7)

Aşadar, dragi atei religioşi sau religioşi atei (în anumite anotimpuri ale vieţii m-am regăsit în ambele categorii): să vorbim drept despre Dumnezeu!

Ecce Homo (1. Circularităţi mundane)

Un şuvoi de sentimente contrare se revarsă la orice rostire a verdictului asupra vieţuirii umane. Părtinirea iese acum la iveală din noianul de surogate protocolare. Fiecare dintre noi se simte mai mult sau mai puţin istovit de această prăvălire a clipelor ce determină percepţia asupra propriei identităţi, imaginea asupra celorlalţi şi a universului în care trăim. Şi, de multe ori, poate de prea multe ori, din fixismul entropic ce ne caracterizează, ne gândim numai la firul destul de firav al vieţii noastre şi nu căutăm plămădeala ei, ţesătura, finalitatea ce o presupune!

Când abordăm problema umanităţii noastre, ne situăm într-o poziţie antinomică, încadrându-ne într-un cerc hermeneutic: încercăm să ne definim fără a lua în considerare faptul că plecăm de la premisa că deja ne-am definit ca cei care ne definim. Din această circularitate interpretativă, soluţii fireşti de evadare sunt schizofrenia sau aporii de genul celor formulate de Iago: ”Eu nu sunt ceea ce sunt” sau Richard al III-lea: ”Eu sunt eu. Ba mint: eu nu sunt eu.” 1

Poate că în travaliul nostru, ar trebui să luăm drept punct de plecare un colaj de imagini reprezentative pentru existenţa umană:

– primul ţipăt al unui nou născut, fragilitatea primelor priviri ale unor ochi ce se deschid pentru a primi cu gingăşie şi curiozitate darurile luminii, o primă dorinţă exprimată printr-un scâncet nevinovat şi o primă atingere cu dragoste, a dorinţei împlinite;

– scrijelirea pe un lemn a numelui iubitei de către un adolescent visător, expresie a bucuriei dragostei sale cu valenţe cosmice, expresie a credinţei că natura însăşi împărtăşeşte şi invocă, împreună cu el, chemarea iubirii;

– psalmodierea unui Dumnezeu nevăzut de către un credincios ce se încăpăţânează să creadă într-un sens al vieţii atunci când societatea din juru-i afirmă negarea acestui sens invocând propria decadenţă (iată un nou paradox al vieţuirii umane: un sens este ceea ce cauţi chiar şi în negarea lui), un om care se luptă să arate dragoste celor ce-l urăsc şi caută să se agaţe de adevăr atunci când minciuna este mai profitabilă, etc. .

Încadrându-ne fiecare, măcar pentru o secvenţă, în desfăşurarea ameţitoare de chipuri şi destine umane, ajungem la inevitabila frângere a oricăror conjuncţii ale vieţii, la inevitabila prăvălire a ţărânii peste cel ce redevine ţărână!

Iată-ne astfel încarceraţi de o nouă circularitate, cea existenţială: începem a vieţui printr-o dureroasă deschidere de ochi şi sfârşim printr-o închidere irevocabilă a aceloraşi ochi, mai mult sau mai puţin obosiţi de ceea ce au văzut în viaţă. Circularitatea hermeneutică (noi suntem cei care ne definim) implică inevitabil circularitatea existenţială (atunci fiinţarea umană este o fiinţare entropică ce are vectorul decăderii, bolii, îmbătrânirii şi al morţii)!

Tania Knudsen - Circle Of Life

Una dintre marile probleme ale noastre, ca oameni ai anilor 2000, rezidă în faptul că avem lentila hermeneutică (prin care interpretăm lumea din jur) a educaţiei umaniste pe care o primim în gimnaziu şi, mai ales, în ciclul liceal şi în învăţământul superior. Suntem educaţi să ne definim ca puncte de semnificare ce glisăm în istorie având conştiinţa superiorităţii prezentului asupra trecutului (conştiinţă exprimată fidel în programele şcolare ale obiectelor de studiu “istorie”, “biologie”- cu prozelitismul pseudo ştiinţific al evoluţionismului – şi ştiinţele socio-umane).

Chiar dacă a fost profund influenţată de gândirea iudeo-creştină, păstrându-i reminiscenţe chiar şi astăzi, cultura europeană a ales, mai cu seamă începând cu Renaşterea şi modernitatea, filonul de gândire al  vechilor greci, cu optimismul lor în ceea ce priveşte libertatea de gândire. La temelia culturii şi a educaţiei contemporane se află, inevitabil, presupoziţii şi concepte filosofice.

Orice schiţă antropologică este dependentă de trasee deja creionate de gnoseologie şi ontologie, formulând la rându-i proiecţii pentru etică şi filosofia politico-socială. Altfel spus, cunoaşterea omului şi considerarea lui ca fiinţă ce se interoghează sunt posibile după ce s-a stabilit cum putem cunoaşte ceea ce cunoaştem, (care sunt mijloacele de construcţie mentale, de reprezentare umană, iată preocuparea gnoseologiei) pentru “casa” în care să locuiască (ceea ce ne înconjoară, existenţa în ansamblul ei, acesta fiind domeniul de interogaţie al ontologiei). Prin modul nostru propriu de a cunoaşte (raţional, empiric, intuitiv sau sintetic-holistic), putem să ne dăm seama cine suntem şi în ce univers trăim! Considerarea într-un fel sau altul a ceea ce suntem va determina modul nostru de raportare la ceilalţi (etica, filosofiile social-politice).

Pornind din istoria modernă a filosofiei europene, avem două scheme interpretative cu privire la considerarea fiinţei umane (opţiuni ce continuă linii ideatice ale filosofilor greci antici). O primă schemă interpretativă a fost formulată în cadrul raţionalismului continental: omul se naşte fiinţă umană, poate interpreta şi înţelege propria realitate şi se poate defini în virtutea raţiunii cu care este înzestrat. Adevărul este dat de claritatea, raţionalitatea şi coerenţa ideilor. Raţiunea este matricea şi lentila hermeneutică a realităţii. Cealaltă schemă interpretativă a fost dezvoltată de curentul filosofic empirist britanic: raţiunea doar prelucrează şi interpretează informaţiile furnizate de simţuri. Omul  este un simplu receptacol, el se naşte cu mintea ca o coală albă de hârtie, lipsită de orice caractere. Omul devine fiinţă umană prin procesul experienţei şi al educaţiei.

Soluţia de compromis dintre cele două scheme interpretative beligerante a venit din partea lui Immanuel Kant. Materia primă a cunoaşterii este reprezentată de lumea exterioară prin simţuri, dar prelucrată de gândirea umană prin formele intuiţiei şi categoriile intelectului. Rezultatul: gândirea nu percepe lucrurile aşa cum sunt ele în sine.  Agnosticismul atrage după sine (mai mult din pudoare) deismul şi liberalizarea fiinţei umane: omul trebuie să se debaraseze de orice autoritate exterioară şi trebuie să facă ceea ce raţiunea îi spune că este bine.

Întreaga configuraţie a culturii europene de după I. Kant a rămas tributară gândirii acestuia. Orice nouă schemă conceptuală cu privire la cunoaştere, la ontologie, etică, religie trebuie să ia punct de plecare imperativele raţiunii kantiene: noi construim lumea prin cunoaştere!, autonomia şi liberalizarea gândirii de orice autoritate exterioară, etc.

Consecinţele istorice ale acestor concepţii au fost dezastruoase. Încrederea în evoluţia şi educaţia speciei umane fără autoritatea exterioară a lui Dumnezeu şi a revelaţiei Sale, precum şi încrederea oarbă în formulările raţiunii libere au stat la baza cruntelor tiranii comuniste şi fasciste 2. Liberalizarea fiinţei umane însemna încorsetarea lui Dumnezeu ca personaj principal în jocul iluziilor. Însă cel ce afirmă cu emfază că Dumnezeu a murit (Fr. Nietzsche), devenind ucigaşul lui Dumnezeu, acest om liber ajunge sinucigaş, afirmându-şi propria moarte (M. Foucault). Am devenit simple urme de nisip pe ţărmul absurdului!

The Scream - Edwin Munch (1893)

Educaţia de factură  umanistă s-a dovedit a fi un crunt suicid. Pentru exemplificare este suficient să-i privim roadele în jurul nostru, în mijlocul noii generaţii. Refuzul  autorităţii divine şi a revelaţiei Sale ca fiind irelevante primitivismului epocii ştiinţifice în care trăim a făcut loc instituirii intermediarilor interpretativi mediatici ca fiind cei ce “revelează” sensul sau non-sensul vieţii. S-a instaurat o societate a kitch-ului ca refuz al originalităţii (considerată ca epuizare a instituţiilor valorizante – familia, şcoala, biserica, etc.) tocmai prin originalitatea refuzului (mai ales de factură estetică şi funcţională: civilizaţia blue-jeans, cultura beat, disco, tehno, etc.). Dar libertatea înţeleasă doar ca posibilitate a negării este entropică, ajungându-se în cele din urmă la o acceptare necritică a ceea ce este criticat ca fiind de neacceptat (vezi negarea automată a valorilor compensată prin adoptarea gratuită a modului de viaţă – life style – şi de gândire a vedetelor media).

Trăim într-o nouă Sodomă a privirilor, gândurilor, gesturilor şi a faptelor pătimaşe. Izolarea într-un univers din care L-am alungat pe Dumnezeu ne lasă pradă contingenţei şi, în final, în docilitatea neîmplinirii compensată doar de evadarea în realitatea virtuală oferită de tehnologie sau de droguri. Am rămas într-o civilizaţie degradantă a (sub)urbei, a cartierului. Această nouă descriere a umanităţii contemporane aparţine unei realităţi decadente ce trimite la tribalism şi animalitate. Spiritul comunitar este de multe ori valorizat negativ în spiritul de “gaşcă”, de trib. În acest registru al vieţii este ucisă inocenţa, interioritatea prin vorbăriile goale, instigatoare ale “băieţaşilor de cartier”. Se dizolvă frumuseţea umană printr-o excesivă cosmetizare şi artificialitate, este distrusă feminitatea prin reducţia omului doar ca un mecanism fiziologic cu porniri instinctuale, ca obiect sexual. Dragostea devine doar o problemă de chimie, oferind premise instituirii pornografiei (culminând cu cea infantilă), a prostituţiei şi a violenţei verbale (premisă a celei fizice şi emoţionale).

Noua religie a umanismului are drept ideal, vector, o morală autonomă care rămâne inechitabilă (vezi sistemul de asigurări sociale, de sănătate şi de pensii), ea oferă drept cale de mântuire terapeuticele psihologilor (cineva chiar a afirmat că omul nu se mai duce la duhovnic, ci la psihanalist), psihologia rămânând (încă – pentru optimişti -) studiul unor epifenomene. Aceste  terapii rămân o veritabilă mângâiere a epidermei psihicului şi o neputinţă în reglarea pozitivă a substraturilor profunde ale unui psihic mereu curtat, dar prea puţin cucerit de curiozitatea specialiştilor.

Libertatea gândirii produce într-adevăr o diseminare şi o transmutaţie a tuturor valorilor. Consecinţa acestei gândirii este conştiinţa ratării. Problema propriei definiri ca fiinţe umane capătă un accent tragic, camuflat tocmai în strălucirea societăţii spectacolului, a divertismentului în care trăim:

Tyler Durden, personajul ambiguu interpretat de Brad Pitt în filmul “Fight Club” (1999), rezumă esenţa acestei generaţii şi întrucâtva a lumii contemporane într-o replică pe care o rosteşte în faţa amicilor lui de la clubul de lupte pe care l-a iniţiat: “O generaţie întreagă care  lucrează în benzinării sau în restaurante, sclavi şcoliţi…Ne spetim în slujbe pe care le detestăm, ca să cumpărăm nimicuri de care nu avem nevoie. Suntem copiii mijlocii ai istoriei, fraţilor. N-avem nici scop, nici vreun loc al nostru. N-avem un mare război, nici o mare depresiune. Marele nostru război este unul spiritual; marea noastră depresiune este chiar viaţa. Am crescut în faţa televizorului, îndemnaţi să credem că într-o zi vom fi cu toţi milionari, zei ai platourilor de filmare sau staruri rock. Dar n-o să fie aşa. Am început să ne dăm seama de asta şi suntem foarte, foarte decepţionaţi” 3.

Iată dar omul postmodern (îmi va fi scuzată globalizarea reducţionistă): rob al unei dorinţe de libertate mereu trădate, un om pentru care zâmbetul unui copil reprezintă doar o promisiune a unui nou destin uman în derivă, un om cu o dragoste chimică, unul pentru care rugăciunea şi psalmodierea unui Dumnezeu nevăzut nu au nici un sens relevant. Un om conştient de inevitabila sa dezmembrare în ţărână şi uitare.

Un om care, totodată, nu-şi poate camufla căutarea …unei speranţe de mai bine pentru copiii săi, un om care se zbate să creadă că există dragoste reală într-un univers crud şi a căror gânduri se luptă înlăuntru-i în aşteptarea unei nădejdi că există şi altceva decât suferinţă, moarte şi uitare. Un om care se zbate să iasă din circularitatea hermeneutică şi cea existenţială.


1 Toth, Imre, Palimsest. Teologia negativă a triunghiului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 239-240

2 Boia, Lucian, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, cap. “Preliminarii: marşul glorios al raţiunii”, p. 9-42

3 Constantinescu, Mihaela, Post/Postmodernismul: Cultura divertismentului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 173

%d bloggers like this: