Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • The History of A Friendship

    We are online, but are we in touch?

    Mark Zuckerberg promotes Facebook as helping to create a more open and connected world.  Openness for Zuckerberg is about “more transparency, being able to share things and have a voice in the world,” while connection is “helping people to stay in touch and maintain empathy for each other.”  On this view social networking furthers human development, solidarity of friendship and community, and civic participation.

    But others disagree. For instance, Zadie Smith questions the quality of the connections and relationships fostered through social media. In a recent article, Smith points out that for Zuckerberg, “Connection is the goal. The quality of that connection, the quality of the information that passes through it, the quality of the relationship that connection permits—none of this is important.” Similarly, in a survey on the future of online socialising, The Pew Forum found a common concern among respondents about whether we are fostering shallow relationships based on minimal cost and time.  Malcom Gladwell also raises a related concern.  Focusing on the approach of the community to civic participation, he argues that social network “activism succeeds not by motivating people to make a real sacrifice but by motivating them to do the things that people do when they are not motivated enough to make a real sacrifice.”

    These concerns are fundamental, stemming from the human need for friendship and community, and resonate deeply with the Christian faith – which holds that relationships rest on a foundation of love, in the image of the perfect love of Christ. This year’s Veritas Forum at Oxford will examine these human needs, asking: What is community? What is friendship? And how are they affected by  social media? The event will be a dialogue among leading academics and commentators on the social media revolution, discussing these issues and the relevance for this of the Christian tradition. We are online, but are we in touch? (The Veritas Forum at Oxford University)

    The Social Net(works?): Friendship, Community, and the Social Media Revolution

    June 1, 2011 at 07:30 PM
    Sheldonian Theatre, Broad Street, OX1 3AZ

    Presenters:

    Graham Ward, Fergusson Professor of Philosophical Theology and Ethics at The University of Manchester
    Robin Dunbar, Professor of Evolutionary Anthropology and Director of the Institute of Cognitive and Evolutionary Anthropology in the School of Anthropology, and a Fellow of Magdalen College at the University of Oxford
    Jenny Rutherford, Head of Strategic Marketing, IMVU, Inc.

  • Prozelitismul candid al artei pentru artă

    La cursul de Academic Writing din această săptămână am avut ocazia să intru în contact cu câțiva autori care au avut o influență semnificativă asupra literaturii nord-americane din ultimul secol. Printre aceștia l-am remarcat pe Kurt Vonnegut. Nu am să vorbesc despre incontestabilele sale calități de scriitor, ci despre un fapt care mi-a devenit cât se poate de clar (în caz că mai aveam ceva îndoieli): prozelitismul candid al “artei pentru artă”.

    Cum vi se par următoarele gânduri culese din opera lui K. Vonnegut?

    Here we are, Mr. Pilgrim, trapped in the amber of the moment. There is no way. (Slaughterhouse-Five)

    All living persons, living and dead, are purely coincidental. (Timequake)

    And if I should ever die, God forbid, I hope you will say: “Kurt is up, in heaven now”. That’s my favorite joke. (God bless you, Dr. Kervokian)

    There is no reason. Good can’t triumph over evil, if only angels will get organized along the lines of the Mafia (A Man Without Country).

    Cool, nu? Veritabile predicuțe, asezonate estetic, pentru poporul credincios, nu?

    Să afirmi public sau să pui în manuale și cursuri universitare declarații despre viața de apoi și sensul vieții dat de credința în Dumnezeu este prozelitism. Să pui însă în aceleași locuri afirmații despre opiul eliberator al credinței în nimic după moarte, ei bine, asta e artă pură! Curat murdar!

    Nu am să vorbesc despre vârstele psihologice care condiționează producerea și receptarea anumitor mesaje cultural-artistice, despre teribilismul și inversarea sistemică ca jucării dragi ale celor ce își poartă războiul cu sine prin persiflarea altora. Dar să spui că un artist, poet, romancier, etc., creează “de amorul artei” fără să transmită nimic din viziunea sa asupra vieții este nu o naivitate, ci o prostie deghizată sub ambalaje ieftine. Doar tăcerea îl poate scuti de acuzația de prozelitism!

    Printr-un efect cât se poate de paradoxal, curat postmodern, gonflarea ironică a funcților didactice, morale și funcționale ale artei întăresc și renasc aceste funcții, prăfuite de noul academism “neutral”. Având conctacte destul de rezonabile cu medii culturale și religioase diferite, am observat cât de sistematic/serial și cât de mult poate îndobitoci procesul dezangajării de fenomenul religios care se produce, de cele mai multe ori, prin prozelitismul militant al așa zisului umanism, cu pleiada sa de prejudecăți și mitologii. O cercetare științifică pe această temă ar scoate la iveală mulți paraziți mentali ce lâncezesc la căldura status-quo-ului noii academii.

    Navigând prin tot felul de cotloane ale imaginației vesele de azi, găsesc  faptul că utilizarea ironiei de genul

    umorul negru sau persiflant (raising both hands in the air as if Jesus was a DJ himself), pastișa, paranoia, maximimalismul sau minimalismul, etc., toate acestea întrăgesc arsenalul cu care războaiele retorice ale viziunilor asupra lumii, ale credințelor filosofice și religioase își duc mai departe luptele. A mima neutralitatea înseamnă nu dezertare, ci o certă înrolare într-o tabără. Tocmai de aceea, chiar dacă sunt un liberal în ceeea ce privește libertatea și totuși limitarea manifestării credințelor personale în sfera socială, nu ascund însă neîncrederea mea sistemică față de laicitatea și așa zisa neutralitate pe care o propovăduiesc seculariștii și creștinii liberali.

    Nu trebuie să absolutizăm pozițiile sau să fim mai dualiști decât trebuie, dar să fim serioși: nimeni nu poate sări peste umbra lui! Nu suntem cutiuțe vorbitoare, izolate aseptic de universul care ne vibrează în fiecare celulă. Judecăm cu nervii estetici, cu sentimente, cu gânduri instabile și totuși, de cele mai multe ori, comode. Ne precede un univers pe care nu-l putem stăpâni, dar pe care avem libertatea să îl ignorăm. Și, pentru că ne lăsăm învățați cu docilitate că nu mai există adevăr, preferăm minciunile ambalate cât mai cool, în cheia unei atitudini cât mai rebele!


    N. B.

    Aviz amatorilor de discuții serioase despre artă, imaginație și teologie: recomand blogul Transpositions al studenților și invitaților lor de la Institute for Theology, Imagination, and the Arts, University of St Andrews.

  • Mituri despre oamenii de știință

    “Sometimes, truth isn’t good enough, sometimes people deserve more. Sometimes people deserve to have their faith rewarded.” (Batman, The Dark Knight)

    Alături de credința că doar ea deține adevărul absolut și total, efervescența adeziunii, modelul de viață și valori impus membrilor, etc., printre semnele care evidențiază o sectă se află credința puternică în lideri. Patronajul unui “guru” face  ca ceea ce spune el să fie infailibil, dogmă inaccesibilă celor din afara sectei.

    Ei bine, toate aceste lucruri se aplică religiei militante a noului ateism. Sfera publică găzduiește în ultimii ani banchetele discursive ale “acestor sectanți numiți atei”. Spiritul lor religios

    • de a face prozeliți,
    • de a “lumina” sufletele “captive în ignoranță”,
    • efervescența cu care ascultă cuvintele unui “guru” (avem aici o strategie retorică de poziționare: utilizarea din plin a sofismului autorității, prevalând de numele oamenilor de știință, nu face decât să plaseze irecuperabil oponentul lor în groapa de mizerii a istoriei),
    • adeziunea totală a multor atei militanți (liniile gri sunt un veritabil cal troian, nepermise unei minți “luminate”)
    • instinctul tribal de a elimina prin violență (deocamdată verbală) orice părere contrară,

    toate acestea vin să întărească convingerea că noul ateism re-animează violența tribală (a se citi în cheia hermeneuticii lui R. Girard) și re-valorifică cadre mentale fanatice, maniheiste, pe care tocmai mișcarea de “eliberare” pretinde a fi depășite și aplicate doar religiilor.

    Un spirit religios nu e neapărat cineva care crede în Dumnezeu, ci cineva care trăieste preocupat și frământat de această problemă. Un ateu autentic trebuie să fie ateu pur și simplu; daca e ateu într-un mod energic și chiar violent, el este deja un spirit religios.” (Ernesto Sabato)

    Pentru noul ateism, ceea ce pare a o deosebi de orice fel de sectă – și totuși o plasează incontestabil în această categorie – este modalitatea de a-și justifica adeziunea prin recompensa onorantă că urmează convingerile justificate ale oamenilor de știință. Omul de știință a devenit în timpurile noastre preotul care aduce revelația și regele taumaturg al unei societăți ce se vrea secularizată. Și, așa cum s-a întâmplat în istorie, o groază de căpușe vin să își hrănească orgoliile și interesele din corpul unor astfel de persoane respectate.

    Unul dintre miturile care zboară necenzurat prin capetele înfierbîntate ale multor aderenți ai noii secte este faptul că “peste 90% dintre oamenii de știință” sunt atei costumați în armura “impenetrabilă” a naturalismului acerb și exclusivist al lui Dawkins & Co. Cred însă că am ajuns la vârsta în care putem să conștientizăm faptul că dramaturgia socială cuprinde  multe, multe ipocrizii. Nu strică să punem sub semnul îndoielii pe cei care ne promit eliberarea! Modernitatea ne-a învățaț să fim sceptici față de orice retorică care operează cu narațiunile autorității și ale mântuirii!

    Elaine Howard Ecklund, profesoară de sociologie la Rice University a făcut primul studiu sistematic despre ce anume cred și simt oamenii de știință referitor la religie (Science vs. Religion. What Scientists Really Think, Oxford University Press, 2010).

    Autoarea a corespondat cu aproape 1700 de oameni de știință și a intervievat 275 dintre ei. Rezultatul unui astfel de studiu dă seamă de modul în care se nasc și se parazitează mitologiile chiar sub ochii noștri, în minunata eră a informației de astăzi:

    • 34% nu cred în Dumnezeu,
    • 30% sunt agnostici,
    • 8% cred într-o putere superioară, dar aceasta nu e Dumnezeu,
    • 5% cred în Dumnezeu câteodată,
    • 14% cred în Dumnezeu dar au ceva îndoieli
    • iar 9% nu au niciun dubiu cu privire la existența lui Dumnezeu.

    Este foarte adevărat că în raport cu structura preferințelor populației SUA, procentul ateilor și agnosticilor din mediul academic este majoritar. Însă a deduce automat că ateismul este condiția de bază a omului inteligent, rațional, educat nu face altceva decât să probeze limitele raționalității/rezonabilității umane. 64 % se declară atei și agnostici dar dintre aceștia peste 20% sunt ceea ce autoarea studiului numește “antreprenori spirituali”, oameni care caută modalități de a ieși din tensiunea dintre știință și credință în afara cadrului instituțional al religiilor tradiționale. Cum vă sună termenul de “atei spirituali” (ch. 4, Spiritual Entrepreneurs) ?

    Doar o mică parte a acestor oameni din mediile academice este militant ostilă religiei (aproximativ 25%), fiind expuse anumite motive legate de istoria personală care motivează această virulență împotriva religiei, dar mai ales împotriva creștinismului (experiențele – personale și din societate – negative cu religia, mitologia triumfantă a științei care ia locul religiei, problema suferinței). Pe de altă parte sunt relatate cazuri de oameni de știință care își păstrează credința, performând în același timp și în științe – naturale sau sociale (ch. 2, The Voice of Science). Se vorbește și despre modul în care unii doresc consolidarea universității pur seculare (ch. 6, No God on the Quad), religia fiind considerată ca o amenințare a neutralității cercetării și educației științifice, uitându-se astfel că se încalcă flagrant principiul pluralismului, care a stat la baza revoluției cunoașterii. Am dreptul însă să mă întreb: despre ce pluralism poate fi vorba atunci când în clase este prezentată o singură versiune și, în lipsă, anatemizată versiunea concurentă?

    Observând revitalizarea studiilor religioase, a asociațiilor studențești (inter/non)confesionale din marile universități americane, considerate bastioane ale secularismului, precum și organizațiile care studiază dinamica religiei și a relației cu știința, autoarea oferă câteva recomandări pentru a dărâma atât mitologiile pe care oamenii de știință refractari le au referitor la religie, cât și de a găsi de cealaltă parte deschiderea și eliberarea de teama de a dialoga cu știința. Oamenii de știință

    • greșesc atunci când fac afirmații care ies din câmpul cercetării lor (just doing science), cazul fulgurațiilor filosofice ale lui St. Hawking fiind cât se poate de grăitor despre cum un om de știință devine un pop VIP, o celebritate demnă de show-urile lui Oprah atunci când își întinde certitudinile peste un câmp de experiență necunoscut lui, care îl transcende.
    • Totodată, oamenii de știință ar trebui să recunoască diversitatea religioasă (în măsura în care își fac timp să nu mai fie atât de ignoranți religios) și
    • să recunoască limitele științei (ch. 8, What Scientists Are Doing Wrong That They Could Be Doing Right).

    Cartea se încheie cu un capitol despre cum poate fi construit un dialog între religie și știință, trecând peste mitologiile pe care fiecare parte și le-a creat și le-a făcut antagonice (ch. 9, Shattering Myths, Toward Dialogue).

    Oamenii religioși  cred că

    • majoritatea oamenilor de știință atei și agnostici sunt ostili religiei (militanți precum clonele postmoderne ale filosofilor antici și moderni), lucru care nu se dovedește a fi real, în pofida zgomotului surzitor al unora dintr-o tabără sau alta;
    • știința este o cauză majoră pentru necredință (interviurile autoarei relevă mai degrabă cauze ce țin de experiențe din copilărie a celor ce își justifică mai degrabă moral și emoțional detașarea de religia instituționalizată, multi dintre acești oameni de știință preferând să se întoarcă la o formă de spiritualitate neinstituționalizată);
    • nu există oameni de știință care să fie și religioși/credincioși – mit spulberat de un Fr. Collins, de exemplu.

    De cealaltă parte, oamenii de știință păstrează propriile lor mituri în care cred:

    • ignoră religia și totul va fi bine (numai pronunțarea termenului “ignoranță” desconsideră deja onestitatea unui om educat);
    • toate religiile sunt violente, fundamentaliste (stereotip difuzat prin media, dar și moștenit automat printr-un anumit tip de lecturi înguste);
    • toți creștinii evanghelici sunt împotriva științei (din nou, Fr. Collins, dar și mulți alți profesori și cadre universitare contrazic acest mit).

    Nu sunt neapărat de acord că simpla enumerare a unor cifre va determina o schimbare în ceea ce privește preferințele, mai mult sau mai puțin justificate, cu privire la viziunea asupra lumii. Nu știu în ce măsură cantitativul poate determina calitativul. Un sondaj, fie el foarte bine proiectat și realizat, nu poate sparge misterul care stă în spatele alchimiei credinței/necredinței decât în măsura în care vom accepta să fim striviți de presiunea socială. Dar acest tip de cercetări sunt binevenite pentru a mai încreți puțin mințile destul de plate ale celor care știu să facă mult zgomot și pentru a dovedi încă o dată cu omul este un animal narativ.

  • Dumnezeu nu este creștin

    Având o reală admirație pentru exemplul de viață și puterea morală ale lui Desmond Tutu, am citit God is not a Christian and other provocations (Harper Collins, 2011) cu intuiția schimbării de discurs, de semantică și chiar de corp doctrinal pe care o observ în anumite zone “rafinate” ale creștinismului contemporan. Plămădeala suferințelor crude dintr-o anumită viață întotdeauna dau naștere unor accente filosofice. Aceste accente se aplică apoi întregului corp doctrinal/viziunii asupra vieții al acelei persoane. Istoria este plină de astfel de cazuri. Nu trebuie să ne situăm acum în rolul de judecători obiectivi ai acestor evoluții/deraieri, dar cred că avem libertatea de a face câteva note marginale cu privire la evoluția Weltanschauung-ului unor astfel de persoane publice.

    Printre rândurile prelegerii ce dă numele acestei culegeri de articole/prelegeri (God is clearly not a Christian), pot culege roade dătătoare de viață dar și mici semințe de neghină:

    We should in humility and joyfulness acknowledge that the supernatural and divine reality we all worship in some form or other transcends all our particular categories of thought and imagining, and that because the divine—however named, however apprehended or conceived—is infinite and we are forever finite, we shall never comprehend the divine completely. So we should seek to share all insights we can and be ready to learn, for instance, from the techniques of the spiritual life that are available in religions other than our own. It is interesting that most religions have a transcendent reference point, a mysterium tremendum, that comes to be known by deigning to reveal itself, himself, herself, to humanity; that the transcendent reality is compassionate and concerned; that human beings are creatures of this supreme, supra-mundane reality in some way, with a high destiny that hopes for an everlasting life lived in close association with the divine, either as absorbed without distinction between creature and creator, between the divine and human, or in a wonderful intimacy which still retains the distinctions between these two orders of reality. (op. citată, p. 6-7)

    God is clearly not a Christian. His concern is for all his children. (p. 12)

    To claim God exclusively for Christians is to make God too small and in a real sense is blasphemous. God is bigger than Christianity and cares for more than Christians only. He has to, if only for the simple reason that Christians are quite late arrivals on the world scene. God has been around since even before creation, and that is a very long time. (p. 14)

    My God and, I hope, your God is not sitting around apprehensive that a profound religious truth or major scientific discovery is going to be made by a non-Christian. God rejoices that his human creatures, irrespective of race, culture, gender, or religious faith, are making exhilarating advances in science, art, music, ethics, philosophy, and law, apprehending with increasing ability the truth, the beauty, the goodness that emanate from him. And we should also join in the divine exultation, rejoicing that there have been wonderful people such as Socrates, Aristotle, Herodotus, Hippocrates, Confucius, and others. Isn’t it obvious that Christians do not have a monopoly on virtue, on intellectual capacity, on aesthetic know-how? And wonderfully, it does not matter. Is God dishonored that Mahatma Gandhi was a Hindu? Shouldn’t we be glad that there was a great soul who inspired others with his teachings of satyagraha, who inspired the Christian Martin Luther King Jr. in his civil rights campaign? Do we really have to be so ridiculous as to assert that what Mahatma Gandhi did was good, but it would have been better had he been a Christian? What evidence do we have that Christians are better? Isn’t the evidence often overwhelming in the opposite direction? (p. 15-16)

    We must not make the mistake of judging other faiths by their least attractive features or adherents. It is possible to demolish the case for Christians by, for instance, quoting the Crusades, or the atrocities of the Holocaust, or the excesses of apartheid. But we know that that would be unfair in the extreme, since we claim them to be aberrations, distortions, and deviations. What about Francis of Assisi, Mother Teresa, Albert Schweitzer, and all the other wonderful and beautiful people and things that belong to Christianity? We should want to deal with other faiths at their best and highest, as they define themselves, and not shoot down the caricatures that we want to put up. Many Christians would be amazed to learn of the sublime levels of spirituality that are attained in other religions, as in the best examples of Sufism and its mysticism, or the profound knowledge of meditation and stillness found in Buddhism.  (p. 16)

    Oare nu cumva îți încalci propriul principiu atunci când vrei să te împrietenești atît de mult cu străinul, încât cei din propria casă îți devin cu adevărat străini…?

    Nimeni nu poate contesta faptul că Dumnezeu nu este creștin, din simplul motiv că creștinismul a luat naștere tocmai ca o culminare a revelației Sale, dar aceasta nu este definitivă (în sensul că sunt multe lucruri pe care le vom afla atunci când Îl vom întâlni pe Dumnezeu, în noul ev). Recunoaștem toate greșelile trecutului, făcute de un creștinism autocrat, politicizat, flămând de vînătoare de vrăjitoare. Însă a valoriza democratic toate experiențele religioase înseamnă a extinde epistema regimurilor forțate ale egalității, ale stângii politice, nu numai în domeniul social, cultural, moral, ci și în cel al lui Dumnezeu. Un Dumnezeu accesibil tuturor oricum este exact la fel ca un Dumnezeu care nu există pentru nimeni și nu poate fi cunoscut nicidecum! Și, ca să fim egalitariști până la capăt, de ce nu l-am ridica pe Satana la statutul de egal al lui Dumnezeu (narațiunile gnosticismului antic, revitalizat în producții literare și cinematografice de succes au realizat deja această egalizare)? Revolta noastră împotriva oricărei structurii ierarhice/de autoritate ar fi atunci completă!  Poate că acum culegem din plin roadele protestantismului dus până la ultimile sale consecințe…

    Cum se împacă corectitudinea politică cu mandatul pe care l-a lăsat Isus ucenicilor, de a vesti mântuirea pe care a adus-o El? Cred că mai batjocoritoare decât călcarea în picioare a revelației naturale/universale este desconsiderarea revelației lui Dummnezeu prin Fiul Său! Ce facem cu învățătura lui Isus, pe care ni se cere să o ținem “până la capăt”? O filtrăm ideologic, o curățim de hermeneutica “totalitară, revanșardă, crudă, violentă”, etc., a lui Pavel?

    Recunoașterea diversității și compasiunea creștină își pierd orice valoare dacă nivelăm forțat orice tip de comportament moral, religios. Un gay care intră în cerurile creștinismului liberal sau progresist s-ar putea să nu Îl mai întâlnească acolo pe Dumnezeu. Între noi fie vorba, aș jigni un gay dacă aș coborî atât de mult etalonul încît ca să poată intra și el! Și să fim sinceri până la capăt: i-aș pângări sanctitatea și valoarea vieții lui dacă aș mima la comandă dragostea lălâie și “democratică” a corectitudinii politice care-l “apără”.

    Cred că valoarea alterității, a diversității, este cu adevărat apreciată doar într-o ontologie ierarhică, verticală, tare, a unui Dumnzeu Viu, dispus să ierte dacă păcătosul se căiește de păcat. Dar atunci când îl limităm pe Dumnezeu de dragul semenului, doar pentru simplu fapt că alții înainte l-au limitat pe semen de dragul lui Dumnezeu, atunci suntem într-o eroare fundamentală. Oricum, într-o societate a comfortului păcatul și iertarea devin simple relicve ale unui vocabular al totalitarismului ideologic, al “homofobiei”. Toată lumea să fie fericită sub curcubeul atotcuprinzător al oricăror adicții “liberatoare”! Proletari din toate țările uniți-vă! și-a găsit ecoul în minunata lume de azi!

    De altfel mă contrariază incosnistența flagrantă a relativismului postmodern atunci când se analizează subteranele “conspirațiilor” care au dat naștere creștinismului și a nedreptăților flagrante făcute în numele lui Hristos. Acești deconstructiviști refuză sistematic aplicarea proprilor principii hermeneutice la propriul discurs. În demența filosofiilor intențiilor de putere, a totalitarismelor absolutiviste, este respinsă imediat orice încercare de analiză tocmai a motivațiilor și dinamicii motivaționale care determină aceste discursuri postmoderne. Cum ar fi să ducem până la capăt autoreferențialitatea, discursul puterii și al relațiilor de structuri ale puterii, să relativizăm pretențiile absolutiste ale relativismului, etc.?

    Departe de a (mai) fi o provocare, eseul discurs care dă titlul acestei culegeri (God is clearly not a Christian) dă seamă de schimbările radicale despre care auziserăm când eram în România, dar pe care le văd implementate sistematic aici, în Vestul (sălbatic) al corectitudinii politice. Vinovația omului alb, creștin, îmbătat odinioară de propria sa superioritate, se simte acum în toate discursurile și politicile culturale ale academiei de astăzi, iar această vinovăție trebuie răscumpărată cu penitențe cât mai drastice. Privind zâmbetul trist și batjocoritor/ironic al realității de azi, mi-am dat seama că odată cu apariția variantelor de creștinism “progresist” (Progressive Christianity), mulate pe cerințele comandamentelor sociale/culturale actuale, avem de a face cu o altă cădere în ritual, opusă/inversată față de cea a fundamentalismului pe care îl respinge categoric. Am văzut suficienți aroganți care condamnă aroganța creștinilor și a căii lor exclusiviste. Am întâlnit de asemenea destui liberali “toleranți” care sunt teribili de alergici și dau naștere unor vituperări absolutiste împotriva “absolutismelor fundamentaliste”. Din câte observ în practica socială, logica integralismului, a plurivalenței, așa cum o definim noi, nu va ieși de sub zodia noncontradicției, a respingerii. Până și emancipatoare mișcare de nivelare a tuturor epistemelor posibile va păcătui împotriva propriei viziuni, excluzând și operând cu diferențieri și minimizări, fie și numai față de ceea ce este numit fundamentalism.

    Într-un articol despre desecularizarea lumii, ridicam câteva probleme legate de relaţia individ-comunitate religioasă – societate secularizată. Iată doar câteva dintre acestea:

    – cum poate credinciosul să îşi păstreze vitalitatea credinţei personale, fără însă să o privativeze, să o transforme într-o ciudăţenie sectară/subculturală, ci s-o comunice spaţiului său cotidian? Doar văzând faptele bune, făcute aici, pe pământ, oamenii vor slăvi pe Dumnezeu din ceruri! Să nu uităm şi viceversa: din imprudenţele şi eşecurile devoţionale ale creştinilor se vor hrăni hienele blasfemiilor!

    – cum poţi fi relevant cultural, “modern”, fără însă a altera corpul revelaţiei, liberalizând-o în funcţie de preţul pieţii?

    – cum poate fi cultivat angajamentul religios al individului şi al comunităţii religioase în imanentul societal, fără a contopi religia în politică şi politica în religie? Marea problemă a creştinismului este modul în care şi-a administrat succesul său istoric. Odată ajunşi majoritari, ne-am relaxat la butoanele puterii. Instaurarea teocraţiei este o ispită prea mare pentru orgoliul unei naturi umane slabe dar flămândă de putere şi prestigiu! Cred că într-o lume pluralistă, creştinii au toate şansele să îşi ia mandatul în serios şi să fie ceea ce proclamă. Într-un anumit sens, Isus a fost un secular: a încapsulat trăirea credinţei şi ascultării de Dumnezeu în actele cotidiene.

    În fragilitatea răspunsurilor la aceste întrebări va sta forţa de a trăi o Evanghelie curată, dar reală, făcându-L vizibil pe Dumnezeu. Sau, dimpotrivă, vom eşua în letargii mentale sau pur caritabile, poate fasonate cultural dar orfane de Duhul Celui Viu.

    Un filosof (ateu) care a înțeles foarte bine matca negăsirii de sine a omului aruncat într-o lume fără Dumnezeu, în care trebuie să-și construiască cultural sensul ființării, lasă ca testament strigătul: Only a God can save us! (M. Heidegger în interviul Der Spegel din 1966). Mulți teologi, după îndelungi războiaie ale absolutismelor necruțătoare, purtate în numele lui Dumnezeu, ajung să spună astăzi: numai umanitatea ne mai poate salva! Pe cine să credem?

    Este adevărat că este periculoasă orice religie care te face mai puțin uman. Dar totodată mă tem că atunci când îl pierdem pe Dumnezeu, îl pierdem și pe semenul de dragul căruia L-am lepădat pe Dumnezeu…

  • Christ Alone: An Evangelical Response to Rob Bell’s “Love Wins”

    As C. S. Lewis reminded his friend,

    “Did you ever meet, or hear of, anyone who was converted from skepticism to a ‘liberal’ or ‘demythologised’ Christianity? I think that when unbelievers come in at all, they come in a good deal further” (C. S. Lewis, Letters to Malcolm: Chiefly on Prayer, Mariner Books, New York, 2002, p. 119)

    Anyway, to keep our “open minded” status I think it is good to read an Evangelical response to the offer of a “glamorous”, “liberal”, “deconstructionist” and “fancy” religiosity. I can not but wonder: how many passions and neuroses are hidden under the fancy masks of those who seek “originality”, self-esteem and appreciation of others at any price? How many philosophers are created from the need for deconstruction and exorcism of their suffering from childhood? How many relativistic absolutes are created from the rotten womb of the absolutism imposed by a rigid education? I would be the first atheist if I have to believe in a diluted God, created in my own image, who would not disturb me with His existence, but who should be a kind of Master of Ceremony, a puppet who responds to my autocratic commands. But about the conditioning, prejudices and socio-psychological analysis about how some of us are making theology, we will talk with another occasion.

    Some quotes from Christ Alone: An Evangelical Response to Rob Bell’s “Love Wins” by Wittmer, Michael (Edenridge Press LLC., 2011):

    Is Your God Too Small?

    (…) Bell’s book seems to fall into this trap, for it begins with a rhetorically powerful story that uses the existence of evil in order to construct a one-dimensional view of God. (…) The real question is, “What is God like?” Because millions and millions were taught that the primary message of the gospel of Jesus Christ is that God is willing to forgive everybody no matter who they are or what evils they’ve committed against the rest of us. So what gets subtly sort of caught and taught is that God is willing to forgive the perpetrators of evil, regardless of whether or not their victims ever see justice. That God is willing to let all things slide. Everything. But what kind of God is that? Can a God so uninterested in justice be good? How can that God ever be trusted? How could that ever be good news?

    (…) Love and holiness are not competing perfections, but opposite ends of a continuum (as perceived by our finite minds) that reinforce one other. Each perfection needs the other to be what it is. Love without holiness becomes a squishy sentimentality, and holiness without love becomes an unholy focus on keeping the rules. Holiness isn’t holy if it’s not loving, and love isn’t love if it’s not holy. Chapter nine will explain how, despite Bell’s emphasis on God’s love, his diminished view of God’s holiness sells short God’s love, leaving us with a God who is neither entirely holy nor entirely loving.

    Godly Hopes and Human Wishes

    Bell offers no biblical passage which promises postmortem salvation, and his argument from what universalistic texts supposedly imply isn’t persuasive either. Worse, there are biblical texts which indicate that the suffering in hell lasts forever. When I first learned of Bell’s book, I immediately wondered how he would interpret the lake of fire mentioned near the end of Scripture and Jesus’ story of the rich man and Lazarus. Both of these biblical texts strongly suggest that sinners in hell are not offered a second chance. What would Bell make of them?

    (…) Rather than speculate where Scripture is silent, we should proclaim God’s glorious hope for the world, namely, that “God so loved the world that he gave his one and only Son, that whoever believes in him shall not perish but have eternal life” (John 3:16). There is no need to reach higher and offer promises that God didn’t make and we can’t deliver. Doing so turns biblical hope into false hope, the cruelest hope of all.

    What Is New on the New Earth?

    1. Bell’s present is too much like the future.
    2. Bell’s future will be too much like the present.

    Deconstructing Hell

    (…) Like other theological liberals, Bell reinterprets Scripture’s stern warnings about hell until they fit the modern idea of what a loving God must do. And so he produces an indulgent, nonjudgmental God who sounds exactly like the god of popular culture. This is the Achilles’ heel of theological liberalism. The culture may be initially attracted to the liberal gospel of human reason and individual autonomy—finally we have a group of Christians who get it!—but soon enough, people realize that this weak-kneed version of Christianity is simply redundant. Most people think that they are basically good—certainly good enough to earn their way into heaven, though they probably should try harder to love their neighbor. This is essentially the liberal message, with Jesus thrown in for morally good but not biblically sound measure. Eventually the broader culture realizes that liberal churches are not saying anything that hasn’t already been said a hundred times on Oprah. So why bother telling the “Jesus story”? They logically ask, “If Jesus is nothing more than the way Christians talk about loving their neighbor, then why can’t we love our neighbor without the Jesus talk?” And so liberal churches decline, for people won’t make the effort to get up and go to church when they can sleep in and hear the same moral and uplifting message on television.

    ………………

    Conclusion

    We are not saved by the universal fatherhood of God or by a cosmic Christ who has written the general principles of life in nature. We are saved by Jesus Christ, our Redeemer King, who in history’s greatest and truest story defeated the powers of hell when he died for our sin and rose again. We are saved by this Jesus, and him alone. Since Jesus is God, and God is love, we may say that love has won. It won at the cross and the empty tomb, and it will win completely when our victorious King returns. Jesus will bring history to its climax, and he will live forever with his people in the everlasting joys of the new earth. Those who are not prepared for his return will perish forever, and so love must also warn. Why would you resist his love? Why risk everlasting torment in hell? God’s love has won, and so can you. Only repent and believe—in Christ alone.