Mituri despre oamenii de știință

“Sometimes, truth isn’t good enough, sometimes people deserve more. Sometimes people deserve to have their faith rewarded.” (Batman, The Dark Knight)

Alături de credința că doar ea deține adevărul absolut și total, efervescența adeziunii, modelul de viață și valori impus membrilor, etc., printre semnele care evidențiază o sectă se află credința puternică în lideri. Patronajul unui “guru” face  ca ceea ce spune el să fie infailibil, dogmă inaccesibilă celor din afara sectei.

Ei bine, toate aceste lucruri se aplică religiei militante a noului ateism. Sfera publică găzduiește în ultimii ani banchetele discursive ale “acestor sectanți numiți atei”. Spiritul lor religios

• de a face prozeliți,
• de a “lumina” sufletele “captive în ignoranță”,
• efervescența cu care ascultă cuvintele unui “guru” (avem aici o strategie retorică de poziționare: utilizarea din plin a sofismului autorității, prevalând de numele oamenilor de știință, nu face decât să plaseze irecuperabil oponentul lor în groapa de mizerii a istoriei),
• adeziunea totală a multor atei militanți (liniile gri sunt un veritabil cal troian, nepermise unei minți “luminate”)
• instinctul tribal de a elimina prin violență (deocamdată verbală) orice părere contrară,

toate acestea vin să întărească convingerea că noul ateism re-animează violența tribală (a se citi în cheia hermeneuticii lui R. Girard) și re-valorifică cadre mentale fanatice, maniheiste, pe care tocmai mișcarea de “eliberare” pretinde a fi depășite și aplicate doar religiilor.

Un spirit religios nu e neapărat cineva care crede în Dumnezeu, ci cineva care trăieste preocupat și frământat de această problemă. Un ateu autentic trebuie să fie ateu pur și simplu; daca e ateu într-un mod energic și chiar violent, el este deja un spirit religios.” (Ernesto Sabato)

Pentru noul ateism, ceea ce pare a o deosebi de orice fel de sectă – și totuși o plasează incontestabil în această categorie – este modalitatea de a-și justifica adeziunea prin recompensa onorantă că urmează convingerile justificate ale oamenilor de știință. Omul de știință a devenit în timpurile noastre preotul care aduce revelația și regele taumaturg al unei societăți ce se vrea secularizată. Și, așa cum s-a întâmplat în istorie, o groază de căpușe vin să își hrănească orgoliile și interesele din corpul unor astfel de persoane respectate.

Unul dintre miturile care zboară necenzurat prin capetele înfierbîntate ale multor aderenți ai noii secte este faptul că “peste 90% dintre oamenii de știință” sunt atei costumați în armura “impenetrabilă” a naturalismului acerb și exclusivist al lui Dawkins & Co. Cred însă că am ajuns la vârsta în care putem să conștientizăm faptul că dramaturgia socială cuprinde  multe, multe ipocrizii. Nu strică să punem sub semnul îndoielii pe cei care ne promit eliberarea! Modernitatea ne-a învățaț să fim sceptici față de orice retorică care operează cu narațiunile autorității și ale mântuirii!

Elaine Howard Ecklund, profesoară de sociologie la Rice University a făcut primul studiu sistematic despre ce anume cred și simt oamenii de știință referitor la religie (Science vs. Religion. What Scientists Really Think, Oxford University Press, 2010).

Autoarea a corespondat cu aproape 1700 de oameni de știință și a intervievat 275 dintre ei. Rezultatul unui astfel de studiu dă seamă de modul în care se nasc și se parazitează mitologiile chiar sub ochii noștri, în minunata eră a informației de astăzi:

• 34% nu cred în Dumnezeu,
• 30% sunt agnostici,
• 8% cred într-o putere superioară, dar aceasta nu e Dumnezeu,
• 5% cred în Dumnezeu câteodată,
• 14% cred în Dumnezeu dar au ceva îndoieli
• iar 9% nu au niciun dubiu cu privire la existența lui Dumnezeu.

Este foarte adevărat că în raport cu structura preferințelor populației SUA, procentul ateilor și agnosticilor din mediul academic este majoritar. Însă a deduce automat că ateismul este condiția de bază a omului inteligent, rațional, educat nu face altceva decât să probeze limitele raționalității/rezonabilității umane. 64 % se declară atei și agnostici dar dintre aceștia peste 20% sunt ceea ce autoarea studiului numește “antreprenori spirituali”, oameni care caută modalități de a ieși din tensiunea dintre știință și credință în afara cadrului instituțional al religiilor tradiționale. Cum vă sună termenul de “atei spirituali” (ch. 4, Spiritual Entrepreneurs) ?

Doar o mică parte a acestor oameni din mediile academice este militant ostilă religiei (aproximativ 25%), fiind expuse anumite motive legate de istoria personală care motivează această virulență împotriva religiei, dar mai ales împotriva creștinismului (experiențele – personale și din societate – negative cu religia, mitologia triumfantă a științei care ia locul religiei, problema suferinței). Pe de altă parte sunt relatate cazuri de oameni de știință care își păstrează credința, performând în același timp și în științe – naturale sau sociale (ch. 2, The Voice of Science). Se vorbește și despre modul în care unii doresc consolidarea universității pur seculare (ch. 6, No God on the Quad), religia fiind considerată ca o amenințare a neutralității cercetării și educației științifice, uitându-se astfel că se încalcă flagrant principiul pluralismului, care a stat la baza revoluției cunoașterii. Am dreptul însă să mă întreb: despre ce pluralism poate fi vorba atunci când în clase este prezentată o singură versiune și, în lipsă, anatemizată versiunea concurentă?

Observând revitalizarea studiilor religioase, a asociațiilor studențești (inter/non)confesionale din marile universități americane, considerate bastioane ale secularismului, precum și organizațiile care studiază dinamica religiei și a relației cu știința, autoarea oferă câteva recomandări pentru a dărâma atât mitologiile pe care oamenii de știință refractari le au referitor la religie, cât și de a găsi de cealaltă parte deschiderea și eliberarea de teama de a dialoga cu știința. Oamenii de știință

• greșesc atunci când fac afirmații care ies din câmpul cercetării lor (just doing science), cazul fulgurațiilor filosofice ale lui St. Hawking fiind cât se poate de grăitor despre cum un om de știință devine un pop VIP, o celebritate demnă de show-urile lui Oprah atunci când își întinde certitudinile peste un câmp de experiență necunoscut lui, care îl transcende.
• Totodată, oamenii de știință ar trebui să recunoască diversitatea religioasă (în măsura în care își fac timp să nu mai fie atât de ignoranți religios) și
• să recunoască limitele științei (ch. 8, What Scientists Are Doing Wrong That They Could Be Doing Right).

Cartea se încheie cu un capitol despre cum poate fi construit un dialog între religie și știință, trecând peste mitologiile pe care fiecare parte și le-a creat și le-a făcut antagonice (ch. 9, Shattering Myths, Toward Dialogue).

Oamenii religioși  cred că

• majoritatea oamenilor de știință atei și agnostici sunt ostili religiei (militanți precum clonele postmoderne ale filosofilor antici și moderni), lucru care nu se dovedește a fi real, în pofida zgomotului surzitor al unora dintr-o tabără sau alta;
• știința este o cauză majoră pentru necredință (interviurile autoarei relevă mai degrabă cauze ce țin de experiențe din copilărie a celor ce își justifică mai degrabă moral și emoțional detașarea de religia instituționalizată, multi dintre acești oameni de știință preferând să se întoarcă la o formă de spiritualitate neinstituționalizată);
• nu există oameni de știință care să fie și religioși/credincioși – mit spulberat de un Fr. Collins, de exemplu.

De cealaltă parte, oamenii de știință păstrează propriile lor mituri în care cred:

• ignoră religia și totul va fi bine (numai pronunțarea termenului “ignoranță” desconsideră deja onestitatea unui om educat);
• toate religiile sunt violente, fundamentaliste (stereotip difuzat prin media, dar și moștenit automat printr-un anumit tip de lecturi înguste);
• toți creștinii evanghelici sunt împotriva științei (din nou, Fr. Collins, dar și mulți alți profesori și cadre universitare contrazic acest mit).

Nu sunt neapărat de acord că simpla enumerare a unor cifre va determina o schimbare în ceea ce privește preferințele, mai mult sau mai puțin justificate, cu privire la viziunea asupra lumii. Nu știu în ce măsură cantitativul poate determina calitativul. Un sondaj, fie el foarte bine proiectat și realizat, nu poate sparge misterul care stă în spatele alchimiei credinței/necredinței decât în măsura în care vom accepta să fim striviți de presiunea socială. Dar acest tip de cercetări sunt binevenite pentru a mai încreți puțin mințile destul de plate ale celor care știu să facă mult zgomot și pentru a dovedi încă o dată cu omul este un animal narativ.